ÎCCJ, decizie (scj.ro #81773)

Invocarea necompetenței materiale a instanței de recurs pentru prima oară pe calea contestației în anulare. Respingere. Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Contestație în anulare. Index alfabetic : contestație în anulare - necompetență materială C.proc.civ., art. 317 alin. (1) pct. 2 Motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 317 alin.(1) pct.2 C.proc.civ. se poate folosi numai în cazurile în care necompetența instanței nu a fost invocată și soluționată de instanța a cărei hotărâre se atacă și numai dacă motivul pe care se sprijină nu a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului. Imposibilitatea invocării acestui motiv trebuie să fie determinată de o situație obiectivă care trebuie dovedită.

În situația în care, niciuna dintre părți nu a invocat în recurs necompetența materială a instanței de a soluționa pricina în recurs, această excepție nu mai poate fi reiterată ca motiv al contestației în anulare, întrucât contestația în anulare, fiind o cale de retractare și nu de reformare, nu poate impune aceleiași instanțe să revină asupra hotărârii intrată, de altfel, în puterea lucrului judecat. Secția I civilă, decizia nr. 4655 din 20 iunie 2012 Reclamanții N.J.H. și S.A.M.H. au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București și au solicitat să fie obligat pârâtul să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, compus din 360 mp și construcția edificată pe acesta.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că imobilul menționat a fost preluat de Statul Român în temeiul Decretului nr. 92/1950 fără titlu valabil din patrimoniul fostului proprietar M.I., decedat la data de 21 mai 1940. Au mai precizat reclamanții că sunt moștenitorii părinților lor, M.A., decedată la data de 7 februarie 1998 și I.M.Ș., decedat la data de 21 octombrie 1986. Acesta din urmă a avut calitatea de succesor al mamei sale, M.I.E., decedată la data de 21.VII.1955, care la rândul ei îl moștenise pe soțul ei, M.I. Tribunalul București, Secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 965 din 13 septembrie 1999 a respins acțiunea, cu motivarea că Statul Român a preluat imobilul în patrimoniul E.M.I.

cu titlu valabil, în temeiul Decretului nr. 92/1950. Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 175 din 31 martie 2000 a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței Tribunalului București, pe care a schimbat-o în tot în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului București să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București. S-a considerat că imobilul în litigiu a intrat în patrimoniul Statului Român fără titlu valabil, întrucât M.I.E. făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950. Împotriva deciziei a Curții de Apel București, a declarat recurs Primăria Municipiului București, prin Primarul General, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

A susținut, în esență, că greșit s-a reținut că imobilul în litigiu nu a fost preluat de stat cu titlu valabil, întrucât fosta proprietară, M.I.E. făcea parte din categoria „exploatatorilor de imobile" și astfel s-au aplicat corect dispozițiile art. 1 pct. 2 din Decretul nr. 92/1950. În recurs au formulat cereri de intervenție în interesul Primăriei Municipiului București, L.S., L.C., E.M. și E.V., C.M. și E.N., J.M. și J.A., N.P. și T.D., E.C., D.I. și D.A. și au solicitat admiterea recursului. Prin încheierea din 2 octombrie 2001, la cererea reclamanților, în temeiul art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, s-a dispus suspendarea recursului. La data de 22 septembrie 2004, la cererea reclamantei S.A.M.H.

s-a dispus repunerea cauzei pe rol. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 1353 din 7.02.2006, a respins recursul ca nefondat pentru următoarele considerente: Asupra imobilului situat în București, a fost înscris, în cartea funciară provizorie, dreptul de proprietate în favoarea E.M.I., dobândit prin succesiune de la soțul său, M.I., decedat la data de 21 mai 1940. Imobilul a fost preluat de Statul Român din patrimoniul fostei proprietare în temeiul Decretului nr. 92/1950 și a fost înscris în Anexa de București la acest act normativ, poziția nr. 4965. M.I.E. a decedat la data de 21 august 1955 și a avut ca succesor pe fiul său adoptiv, I.M.Ș., cum rezultă din certificatul de calitate din 18 decembrie 2002 eliberat de Biroul Notarului Public F.D.

Reclamanții sunt succesorii lui I.M.Ș., decedat la data de 21 octombrie 1986 cum rezultă din certificatele de moștenitor depuse la dosar. Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora. În speță curtea de apel a reținut corect că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil față de împrejurarea că fosta proprietară, M.I.E., casnică, făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare pârâtul Municipiul București, susținând că a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică referitoare la competența instanței.

În motivare a arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție nu era competentă să judece recursul și că, potrivit art. II (3) din Legea nr.219/2005, trebuia să trimită cauza la curtea de apel, întrucât valoarea indicată se situa sub 5 miliarde lei vechi. În drept, au fost indicate dispozițiile art. 317 alin.(1) pct.2 C.proc.civ. Au mai formulat contestație în anulare și intervenienții, în temeiul art.317 alin. (1) pct.1 și 2 C.proc.civ., susținând că procedura de citare a intimatului reclamant J.N. nu a fost legal îndeplinită pentru termenul din 7.02.2006 deoarece mandatul dat lui S.E.S. fusese revocat. De asemenea, decizia a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

În dezvoltarea acestui motiv au susținut că valoarea de impunere a imobilului la nivelul anului 2006 era de 4.787.295 lei, potrivit adresei nr. 103/2006 a Direcției de Impozite și Taxe Locale a Sectorului 4, astfel că recursul trebuia judecat de curtea de apel. Pentru a se asigura o judecare unitară a celor două contestații în anulare, s-a dispus conexarea acestora. Pe parcursul soluționării contestațiilor în anulare, a decedat contestatoarea T.D., în cauză fiind introduși moștenitorii acesteia. A mai decedat și contestatoarea N.P., însă poziția sa procesuală a fost preluată de legatarul său universal, contestatorul E.N.

Contestațiile în anulare au fost respinse pentru motivele care succed : Motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 317 alin.(1) pct.2 C.proc.civ., inserat în ambele contestații, se poate folosi numai în cazurile în care necompetența instanței nu a fost invocată și soluționată de instanța a cărei hotărâre se atacă și numai dacă motivul pe care se sprijină nu a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului. Imposibilitatea invocării acestui motiv trebuie să fie determinată de o situație obiectivă care trebuie dovedită. Din economia textului legal citat rezultă, în mod indubitabil, că părțile trebuiau să invoce motivul referitor la necompetența instanței de a soluționa pricina în recurs, însă, în speță au nesocotit această dispoziție legală.

De asemenea, nu a existat nici o împrejurare obiectivă care să determine imposibilitatea invocării necompetenței materiale după valoare a instanței, iar părțile nu au contestat niciodată valoarea de peste 150 milioane lei vechi indicată de reclamanți în cererea introductivă de instanță. Mai trebuie avut în vedere și faptul că judecarea recursului era pe rol la data intrării în vigoare Legii nr. 219/2005, iar problema competenței materiale a fost analizată, din oficiu, de instanță, care s-a considerat competentă să soluționeze recursul. În situația în care ar fi concluzionat că este necompetentă, ar fi pus în discuția părților acest aspect și ar fi dispus, conform art. II (3) din Legea nr.219/2005, trimiterea recursului la curtea de apel.

Or, în atare situație, excepția necompetenței materiale a instanței nu mai poate fi reiterată ca motiv al contestației în anulare, întrucât contestația în anulare, fiind o cale de retractare și nu de reformare, nu poate impune aceleiași instanțe să revină asupra hotărârii intrată, de altfel, în puterea lucrului judecat. Motivul de contestație în anulare privitor la nelegala citare a intimatului J.N. pentru termenul la care a fost soluționat recursul, întemeiat pe dispozițiile art. 317 alin.(1) pct.1 C.proc.civ., este inadmisibil, deoarece textul legal citat se referă doar la partea care nu a fost citată și care ar putea invoca nelegala citare pentru ziua judecării cauzei, nu și la partea adversă.