ÎCCJ, decizie (scj.ro #81773)

Invocarea necompetenței

materiale a instanței de recurs pentru prima oară pe calea contestației

în anulare. Respingere.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Căi extraordinare de

atac. Contestație în anulare.

Index alfabetic :

contestație în anulare

-

necompetență materială

C.proc.civ.,

art. 317 alin. (1) pct. 2

Motivul de contestație în

anulare prevăzut de art. 317 alin.(1) pct.2 C.proc.civ. se poate folosi

numai în cazurile în care necompetența instanței nu a fost

invocată și soluționată de instanța a cărei

hotărâre se atacă și numai dacă motivul pe care se

sprijină nu a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului.

Imposibilitatea invocării acestui motiv trebuie să fie

determinată de o situație obiectivă care trebuie dovedită.

În situația în care,

niciuna dintre părți nu a invocat în  recurs  necompetența

materială a instanței

de

a soluționa pricina în recurs, această excepție nu mai poate fi

reiterată ca motiv al contestației în anulare, întrucât

contestația în anulare, fiind o cale de retractare și nu de

reformare, nu poate impune aceleiași instanțe să revină

asupra hotărârii intrată, de altfel, în puterea lucrului

judecat.

Secția I

civilă, decizia nr. 4655 din 20 iunie 2012

Reclamanții N.J.H. și

S.A.M.H. au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului

București și au solicitat să fie obligat pârâtul să le lase

în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București,

compus din 360 mp și construcția edificată pe acesta.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că imobilul menționat a fost preluat

de Statul Român în temeiul Decretului nr. 92/1950 fără titlu valabil

din patrimoniul fostului proprietar M.I., decedat la data de 21 mai 1940. Au

mai precizat reclamanții că sunt moștenitorii

părinților lor, M.A., decedată la data de 7 februarie 1998

și I.M.Ș., decedat la data de 21 octombrie 1986. Acesta din urmă

a avut calitatea de succesor al mamei sale, M.I.E., decedată la data de

21.VII.1955, care la rândul ei îl moștenise pe soțul ei, M.I.

Tribunalul București,

Secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 965 din 13

septembrie 1999 a respins acțiunea, cu motivarea că Statul Român a

preluat imobilul în patrimoniul E.M.I. cu titlu valabil, în temeiul Decretului

nr. 92/1950.

Curtea de Apel București,

Secția a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 175 din 31 martie

2000 a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței

Tribunalului București, pe care a schimbat-o în tot în sensul că a

admis acțiunea și a obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului

București să lase reclamanților în deplină proprietate

și posesie imobilul situat în București.

S-a considerat că imobilul în

litigiu a intrat în patrimoniul Statului Român fără titlu valabil,

întrucât M.I.E. făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la

naționalizare potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950.

Împotriva deciziei a Curții de

Apel București, a declarat recurs Primăria Municipiului

București, prin Primarul General, invocând dispozițiile art. 304 pct.

9 C.proc.civ.

A susținut, în

esență, că greșit s-a reținut că imobilul în

litigiu nu a fost preluat de stat cu titlu valabil, întrucât fosta

proprietară, M.I.E. făcea parte din categoria „exploatatorilor de

imobile" și astfel s-au aplicat corect dispozițiile art. 1 pct.

2 din Decretul nr. 92/1950.

În recurs au formulat cereri de

intervenție în interesul Primăriei Municipiului București, L.S.,

L.C., E.M. și E.V., C.M. și E.N., J.M. și J.A., N.P. și

T.D., E.C., D.I. și D.A. și au solicitat admiterea recursului.

Prin încheierea din 2 octombrie

2001, la cererea reclamanților, în temeiul art. 47 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, s-a dispus suspendarea recursului.

La data de 22 septembrie 2004, la

cererea reclamantei  S.A.M.H. s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, prin decizia civilă nr. 1353 din 7.02.2006, a respins

recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:

Asupra imobilului situat în

București, a fost înscris, în cartea funciară provizorie, dreptul de

proprietate în favoarea E.M.I., dobândit prin succesiune de la soțul

său, M.I., decedat la data de 21 mai 1940. Imobilul a fost preluat de Statul

Român din patrimoniul fostei proprietare în temeiul Decretului nr. 92/1950

și a fost înscris în Anexa de București la acest act normativ,

poziția nr. 4965.

M.I.E. a decedat la data de 21

august 1955 și a avut ca succesor pe fiul său adoptiv, I.M.Ș., cum

rezultă din certificatul de calitate din 18 decembrie 2002 eliberat de

Biroul Notarului Public F.D.

Reclamanții sunt succesorii lui

I.M.Ș., decedat la data de 21 octombrie 1986 cum rezultă din

certificatele de moștenitor depuse la dosar.

Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea

nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al

acesteia, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele

obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii

proprietari sau de succesorii acestora.

În speță curtea de apel a

reținut corect că imobilul în litigiu a fost preluat de stat

fără titlu valabil față de împrejurarea că fosta

proprietară, M.I.E., casnică, făcea parte din categoria persoanelor

exceptate de la naționalizare potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950.

Împotriva acestei decizii a formulat

contestație în anulare pârâtul Municipiul București, susținând

că a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de ordine

publică referitoare la competența instanței.

În motivare a arătat

că Înalta Curte de Casație și Justiție nu era

competentă să judece recursul și că, potrivit art. II (3)

din Legea nr.219/2005, trebuia să trimită cauza la curtea de apel,

întrucât valoarea indicată se situa sub 5 miliarde lei vechi.

În drept, au fost indicate

dispozițiile art. 317 alin.(1) pct.2 C.proc.civ.

Au mai formulat contestație în

anulare și intervenienții, în temeiul art.317 alin. (1) pct.1 și

2 C.proc.civ., susținând că procedura de citare a intimatului

reclamant J.N.  nu a fost legal îndeplinită pentru termenul din

7.02.2006 deoarece mandatul dat lui S.E.S. fusese revocat.

De asemenea, decizia a fost

dată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică

privitoare la competență.

În dezvoltarea acestui motiv au

susținut că valoarea de impunere a imobilului la nivelul anului 2006

era de 4.787.295 lei, potrivit adresei nr. 103/2006 a Direcției de

Impozite și Taxe Locale a Sectorului 4, astfel că recursul trebuia

judecat de curtea de apel.

Pentru a se asigura o judecare

unitară a celor două contestații în anulare, s-a dispus

conexarea acestora.

Pe parcursul soluționării

contestațiilor în anulare, a decedat contestatoarea T.D., în cauză

fiind introduși  moștenitorii acesteia. A mai decedat și

contestatoarea N.P., însă poziția sa procesuală a fost

preluată de legatarul său universal, contestatorul E.N.

Contestațiile în anulare au

fost respinse pentru motivele care succed :

Motivul de contestație în

anulare prevăzut de art. 317 alin.(1) pct.2 C.proc.civ., inserat în ambele

contestații, se poate folosi numai în cazurile în care necompetența

instanței nu a fost invocată și soluționată de

instanța a cărei hotărâre se atacă și numai dacă

motivul pe care se sprijină nu a putut fi invocat pe calea apelului sau

recursului. Imposibilitatea invocării acestui motiv trebuie să fie

determinată de o situație obiectivă care trebuie dovedită.

Din economia textului legal citat

rezultă, în mod indubitabil, că părțile trebuiau să

invoce motivul referitor la necompetența instanței de a

soluționa pricina în recurs, însă, în speță au nesocotit

această dispoziție legală.

De asemenea, nu a existat nici o

împrejurare obiectivă care să determine imposibilitatea

invocării necompetenței materiale după valoare a instanței,

iar părțile nu au contestat niciodată valoarea de peste 150

milioane lei vechi indicată de reclamanți în cererea

introductivă de instanță.

Mai trebuie avut în vedere și

faptul că judecarea recursului era pe rol la data intrării în vigoare

Legii nr. 219/2005, iar problema competenței materiale a fost

analizată, din oficiu, de instanță, care s-a considerat

competentă să soluționeze recursul.

În situația în care ar fi

concluzionat  că este necompetentă, ar fi pus în discuția

părților acest aspect și ar fi dispus, conform art. II (3) din

Legea  nr.219/2005, trimiterea recursului la curtea de apel.

Or, în atare situație,

excepția necompetenței materiale a instanței nu mai poate fi

reiterată  ca motiv al contestației în anulare, întrucât

contestația în anulare, fiind o cale de retractare și nu de reformare,

nu poate impune aceleiași instanțe să revină asupra

hotărârii intrată, de altfel, în puterea lucrului judecat.

Motivul de contestație în

anulare privitor la nelegala citare a intimatului J.N. pentru termenul la care

a fost soluționat recursul, întemeiat pe dispozițiile art. 317

alin.(1) pct.1 C.proc.civ., este inadmisibil, deoarece textul legal citat se

referă doar la partea care nu a fost citată și care ar putea

invoca nelegala citare pentru ziua judecării cauzei,  nu și la

partea adversă.