ÎCCJ, decizie (scj.ro #122552)

Contestație în anulare. Imposibilitatea invocării incompatibilității judecătorului pe calea motivului prevăzut de dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 din vechiul Cod de procedură civilă. Interpretarea noțiunii de ”greșeală materială” în înțelesul prevederilor art. 318 C.proc.civ.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Contestația în anulare.

Index alfabetic :

necompetență

-incompatibilitate

-cerere de abținere

-eroare materială

-probe

-retractare

C.proc.civ. din 1865, art. 158, art. 159, art. 317, art. 318

1.

Motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ. se referă strict la competența instanțelor judecătorești așa cum este reglementată în Cartea I (competența instanțelor judecătorești) - Titlul I (competența materială) și Titlul II (competența teritorială) și la încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, cu aplicarea dispozițiilor art. 158 și art.159.

Acest motiv de contestație în anulare vizează situația în care hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competența generală, competența materială și competența teritorială exclusivă a instanțelor judecătorești și nu eventuala nerespectare a dispozițiilor privitoare la compunerea completului de judecată.

Faptul că în complet ar fi intrat un judecător incompatibil ține de compunerea completului de judecată, iar nu de competența instanțelor judecătorești și, ca atare,  motivul prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 nu poate fi utilizat pentru invocarea încălcării normelor referitoare la incompatibilitate, ca de altfel nici în cazul încălcării celorlalte norme privind compunerea și constituirea instanței, deoarece acestea, chiar dacă sunt așezate de legiuitor în Cartea I a Codului (competența instanțelor judecătorești), sunt norme de organizare judecătorească, iar nu de competență.

Prin urmare, aspectele invocate prin contestația în anulare, referitoare la modul de actualizare al despăgubirilor, prin raportare la probele administrate și la dispozițiile legale aplicabile, la valoarea imobilului acordat în compensare, la posibilitatea acordării măsurilor reparatorii sub forma atribuirii în compensare, la aplicarea greșită a dispozițiilor legale, nu pot fi apreciate ca fiind ”greșeli materiale”, care să justifice retractarea deciziei.

Secția I civilă, decizia nr. 1512  din 4 iunie 2015

Prin cererea adresată Tribunalului Botoșani la data de 10 octombrie 2007, reclamanții U.I. și U.F. au solicitat desființarea dispoziției nr. 6113/2007 emisă de Primarul municipiului Botoșani, prin care s-a soluționat notificarea privind imobilul situat în Botoșani.

Tribunalul Botoșani, prin sentința civilă nr. 1512/2008, a admis în parte acțiunea, obligând Primarul municipiului Botoșani să emită o dispoziție de completare a art. 1 din dispoziția nr. 6113/2007, în sensul acordării de măsuri reparatorii în echivalent, în limita diferenței dintre valoarea clădirii din str. S. și valoarea imobilului din str. I.C.B., plus valoarea sumei de 15.479,38 dolari, toate valorile fiind calculate în raport cu data de 30 iunie 2007, corectată cu indicele de inflație de la momentul emiterii noii dispoziții. A fost respinsă ca nefondată cererea de acordare a despăgubirilor bănești pentru suprafața de 2.884 mp teren, respectiv de anulare a art. 2 din dispoziția nr. 6113/2007.

Prin decizia nr. 81/2009, Curtea de Apel Suceava, Secția civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți, împotriva sentinței pronunțată de Tribunalul Botoșani.

Prin decizia nr. 2384/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei nr. 81/2009, care a fost casată în totalitate, cauza fiind trimisă instanței de apel pentru rejudecare. În motivarea acestei decizii s-a reținut că se impune verificarea posibilităților de acordare în compensare a celorlalte două imobile pe care reclamanții le dețineau în calitate de chiriași, precum și verificarea argumentelor invocate de pârât pentru neincluderea acestora în tabelul bunurilor disponibile care pot fi acordate în compensare, stabilindu-se, totodată, că este necesară efectuarea unei expertize pentru stabilirea limitelor compensării și a valorii bunurilor ce pot fi atribuite cu acest titlu.

Curtea de Apel Suceava, în baza dispozițiilor art. 296 C.proc.civ., a admis apelul și a schimbat în parte sentința civilă nr. 1512/2008 a Tribunalului Botoșani, în sensul că a obligat Primarul municipiului Botoșani să emită în favoarea reclamanților, în completarea dispoziției nr. 6113/2007, o dispoziție cu propunere de măsuri compensatorii conform Legii nr. 165/2013, în limita sumei de 14.200,46 lei, pentru imobilele clădiri, expropriate prin Decretul nr. 394/1988.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 544 din 20 februarie 2015 a respins ca nefondat recursul exercitat de reclamanți împotriva deciziei nr. 395 din 18 iunie 2014 a Curții de Apel Suceava, Secția I civilă, menținând-o ca legală pentru următoarele considerentele:

Dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ. prevăd că se poate solicita modificarea unei hotărâri atunci când aceasta este dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau când aceasta este lipsită de temei legal. Recurenții reclamanți au invocat, în primul rând, aplicarea greșită a prevederilor art. 315 C.proc.civ., criticând în esență neacordarea măsurilor reparatorii pentru terenul aferent construcțiilor din str. S.

Instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile art.315 C.proc.civ., ale art.11 alin.(7) din Legea nr.10/2001, precum și art.1 alin.(1) și art.24 din Legea nr.165/2013.

În ceea ce privește imobilul teren aferent construcțiilor în suprafață de 2.884 mp, în mod corect s-a reținut, cu respectarea întocmai a prevederilor art.315 C.proc.civ., că prin decizia de casare nr. 2384/2011, Înalta Curte a statuat că, relativ la acest teren, dreptul la acordarea măsurilor reparatorii aparține vânzătorului care are calitatea de proprietar la momentul trecerii terenurilor (ce au intrat sub incidența Legii nr. 58/1974) în proprietatea statului, fiind tranșată irevocabil îndreptățirea recurenților-reclamanți exclusiv pentru construcțiile ce se găseau pe teren, ca efect al exproprierii, construcții demolate ulterior.

Astfel, instanța de apel a respectat dezlegările deciziei de casare în considerarea efectului pozitiv al lucrului judecat, potrivit căruia statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătorești se impun deopotrivă părților și instanței, care nu pot ignora efectele unei judecăți anterioare, care a soluționat definitiv un aspect al litigiului.

Motivul de recurs ce privește diferența valorică în limita căreia reclamanții justifică îndreptățirea la măsuri reparatorii prin echivalent, nu poate conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate. Pe de o parte, criticile reclamanților au vizat premisa greșită, susținută cu ignorarea dispozițiilor art. 315 C.proc.civ., în sensul includerii și a terenului în categoria imobilelor pentru care au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii iar, pe de altă parte, s-au susținut aspecte de netemeinicie a deciziei recurate ce nu au putut fi supuse controlului de nelegalitate pe calea recursului, ele constituind nemulțumiri față de modul de calcul al cuantumului despăgubirilor la care se considerau îndreptățiți.

Totodată, având în vedere că la momentul exproprierii, recurenții au încasat o despăgubire pentru construcțiile expropriate, Curtea de Apel a realizat o corectă aplicare a art.11 alin.(7) din Legea nr.10/2001, raportat la dispozițiile art. 11.4 din Normele aprobate prin H.G. nr. 250/2007, conform cărora modul de calcul al despăgubirilor de rambursat se face prin raportare la coeficientul de actualizare precizat la art. I alin. (1) al titlului II din O.U.G. nr.184/2002. Astfel, a stabilit că, pentru actualizarea despăgubirilor ce se deduc din valoarea imobilului expropriat (construcție, în cazul de față) în vederea stabilirii întinderii măsurilor reparatorii, indicatorul de referință este cursul leu/dolar din anul soluționării cauzei, motiv pentru care se impune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul expropriat, în limita sumei de 14.200,46 lei. S-a reținut în mod just că, din sintagma folosită în art. I alin.1 al titlului II din O.U.G. nr.184/2002 „cursul leu/dolar SUA din anul emiterii” se deduce că, în mod corect, pentru determinarea valorii dolarului la data efectuării calculului s-a avut în vedere cursul mediu BNR pentru anul 2014 (1 USD = 3,2347 lei) și nu cursul dolarului la data soluționării cauzei.

Instanța de apel a interpretat în mod just și dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 24 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, considerând că singura măsură reparatorie care se impune în speță, față de imposibilitatea restituirii în natură și a compensării cu alte imobile, o constituie compensarea prin puncte, prevăzută în Legea nr. 165/2013, motiv pentru care a fost obligat Primarul municipiului Botoșani la emiterea deciziei cu propunere de acordare a măsurii compensatorii pentru imobilele clădiri situate în Botoșani, str. S., în limita sumei de 14.200,46 lei.

Nici susținerile recurenților-reclamanți privind posibilitatea atribuirii în compensare a  imobilelor situate

în str. Sv. și str. P.Ș. nu au fost primite. S-a reținut că imobilul din str. P.Ș. a fost evaluat la 8.968 lei (construcțiile), iar terenul la suma de 12.729,45 euro, iar  imobilul construcție din str. Sv. este demolat, în locul lui fiind construită o nouă clădire, motiv pentru care nu este posibilă atribuirea în compensare. Cum măsurile reparatorii la care recurenții sunt îndreptățiți în mod legal, se situează la nivelul pragului valoric de 14.200,46 lei, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că, în mod corect, instanța de apel nu a validat atribuirea în natură sau în compensare a imobilului din str. P.Ș., în timp ce situația juridică actuală a imobilului din str. Sv. (construcție demolată urmată de ridicarea unei noi clădiri - P+2E) ce nu se încadra în sfera de incidență a art.1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu a mai impus în concret și realizarea operațiunii de comparare a celor două valori (măsuri reparatorii în echivalent cuvenite recurenților și valoarea acestui imobil).

Împotriva  deciziei nr. 544 din 20 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă au formulat contestație în anulare U.I. și U.F.

Contestatorii au invocat, în primul rând, incidența în cauză a prevederilor art.317 teza 1, pct. 1 și 2 C.proc.civ.

Au susținut că necompetența în cauză era dată de incompatibilitatea unuia dintre judecătorii completului, care se pronunțase pe fondul cauzei în ciclul procesual anterior, făcând parte din completul care a pronunțat decizia nr. 2384/2010 a ÎCCJ. Deși judecătorul a făcut cerere de abținere, cu motivarea că s-a pronunțat asupra fondului cauzei, cererea de abținere a fost în mod greșit respinsă, neobservându-se că judecătorul și-a spus părerea, așa cum rezultă din considerentele deciziei nr. 2384/2010. Detaliind aspectele asupra cărora judecătorul și-a spus părerea în ciclul procesual anterior, atât sub aspectul primului motiv de recurs, cât și sub aspectul celui de-al doilea motiv de recurs invocat, contestatorii au susținut că, prin respingerea cererii de recuzare și de abținere, instanța practic menține în mod greșit cele stabilite prin decizia nr. 2384/2010.

De asemenea,  contestatorii au invocat incidența în cauză a prevederilor art. 317 teza a doua și art. 318 C.proc.civ., arătând este vorba de o eroare materială, dar și de faptul că instanța nu s-a pronunțat pe motivele invocate decât foarte lapidar, fără a cerceta motivele de modificare în profunzime.

Astfel, instanța nu s-a pronunțat deloc pe motivul de recurs ce viza dreptul la măsuri reparatorii pentru terenul aferent construcțiilor deși criticile vizau atât terenul liber, cât și terenul de sub construcții. Au susținut că, raportat la înscrisurile depuse, au dovedit dreptul la restituirea terenului de 2.884 m.p., care a fost preluat în proprietatea statului de la aceștia, dovedind pe deplin că prețul achitat vânzătorului în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1986 includea și contravaloarea întregului teren de pe amplasamentul în discuție.

Contestatorii au detaliat în motivele de contestație îndreptățirea lor la restituirea terenului în natură față de probatoriul administrat, prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, invocând și jurisprudența instanței supreme.

Au mai susținut că instanța nu a verificat ansamblul probelor administrate, fiind simplu de reținut că se pronunțase, deși situația era alta.

Contestatorii au mai arătat că, în ceea ce privește valoarea actualizată a despăgubirilor ce le-au fost acordate la momentul exproprierii, instanța face o greșeală materială.

Pentru ca eroarea materială să constituie motiv de contestație în anulare, în înțelesul art. 318 C.proc.civ., ea trebuie să existe și să poată fi sesizata în mod concret, în dosarul în care s-a dat soluția a cărei anulare se cere. Ca urmare, eroarea trebuie să fie evidentă și săvârșită de instanță, datorită omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante din dosarul cauzei. Greșeala materială se apreciază astfel în raport cu datele existente la dosarul cauzei la data pronunțării hotărârii.

Referitor la eroarea materială, s-a susținut că despăgubirea acordată pentru expropriere a fost evaluată greșit prin raportare la cursul leu/dolar de la data notificării (2007), deși potrivit H.G. 250/2007, pct.11.4, modul de calcul al despăgubirilor actualizate îl reprezintă indicatorul de referință - cursul leu/dolar din anul emiterii deciziei sau dispoziției prin care se soluționează notificarea. Cum cursul leu/dolar la data emiterii dispoziției de soluționare a notificării, respectiv 12 septembrie 2007, era de 2,39 lei/USD, rezultă că valoarea actualizată a despăgubirilor este de 36.995,71 lei.

Contestatorii au arătat că instanța face o greșeală materială și în ceea ce privește valoarea imobilului acordat în compensare potrivit dispoziției nr. 6113/2007, astfel cum a fost modificată prin dispoziția nr. 1608/2012, evaluat la suma de 60.947,41 RON și nici nu s-a pronunțat pe motivele de recurs invocate, reținând că nu se mai impune realizarea operațiunii de comparare a celor două valori - măsuri reparatorii și valoarea imobilelor - însă dacă făcea comparația soluția ar fi fost alta, și anume restituirea în natură a suprafeței  de 1.517 mp  ce nu a fost afectată de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea iar, potrivit art. 11 alin. (3) și (7) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii în echivalent urmează a fi stabilite în raport de diferența dintre valoarea construcțiilor și a suprafeței de teren ce nu poate fi restituită în natură (1.367 mp) și valoarea actualizată a despăgubirilor încasate, cumulată cu valoarea imobilului ce a fost atribuit prin dispoziția contestată.

S-a susținut că instanța a făcut o greșeală materială și în ce privește posibilitatea acordării măsurilor reparatorii sub forma atribuirii în compensare a imobilelor situate în str. Sv. și str. P.Ș., neavând în vedere calculul făcut de recurenți și nedemonstrând că aceștia ar fi greșit prin efectuarea altui calcul. În continuare, au detaliat argumentele lor în acest sens, susținând că, din perspectiva dezlegărilor cuprinse în decizia instanței de recurs, nu există nici un argument legal pentru neincluderea imobilului din str. P.Ș. în tabelul bunurilor disponibile, iar valoarea acestuia este greșit stabilită. Referitor la imobilul din str. Sv., s-a susținut că nu a fost invocat nici un impediment legal pentru înscrierea acestuia în tabelul bunurilor disponibile ce pot fi atribuite în compensare.

Contestatorii au susținut că era și este posibilă și justificată acordarea măsurilor reparatorii în echivalent sub forma atribuirii în compensare a imobilelor situate în str. P.Ș. și str. Sv., însă instanța face o greșeală materială ce constă în lipsa calcului.

Invocând  art. 6 din CEDO (cauza

Burza vs. România

cât și decizia nr. 3678/2009 I.C.C.J. prin care s-a făcut aplicarea directă a art. 6 CEDO în soluționarea unei contestații în anulare) contestatorii au susținut că li s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, drept ce nu poate fi considerat efectiv decât dacă apărările părților sunt analizate efectiv de instanță, adică dacă motivele, argumentele invocate sunt reflectate în decizia pronunțată.

În aplicarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituția României, judecătorul național are nu doar dreptul dar și obligația asigurării aplicării reglementărilor și jurisprudenței europene, revenindu-i rolul de a aprecia cu privire la prioritatea tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, precum și cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările ce vizează dreptul comunitar sau drepturile omului. Invocând cauza

Vermeire c. Belgiei

și cauza

Dumitru E. c. României

, contestatorii au susținut că, în calitate de prim judecător al Convenției europene, judecătorul național are obligația de a asigura efectul deplin al normelor acestuia, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acestuia de către legiuitor, aplicând  principiul priorității consacrat atât pentru dreptul comunitar cât și pentru tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Prin urmare, în ce privește drepturile de natură procesuală se impune atât recunoașterea Convenției Europene a Drepturilor Omului (pe tărâmul drepturilor omului), cât și a Cartei drepturilor fundamentale (pe tărâmul dreptului comunitar). Respectarea drepturilor cetățenilor UE este parte integrantă a principiilor generale de drept, apărate atât de CEDO cât și de Curtea de Justiție, aplicabilitatea directă a dreptului comunitar însemnând aplicarea deplină și uniformă a reglementărilor sale în toate statele membre, instanțele naționale având obligația să asigure efectul direct deplin, înlăturând orice normă contrară internă.

În cauza

Mitrea vs. România

, CEDO a apreciat că o cale extraordinară de atac nu poate fi admisă în absența unui defect fundamental (în acest sens fiind și cauza

Stanca E.

). însă, în aceeași hotărâre, Curtea a apreciat: „cu toate acestea, principiul securității juridice nu este unul absolut", curtea recomandând redeschiderea unor procese ca fiind cea mai potrivită măsură reparatorie atunci când procedurile derulate în fața instanțelor nu au respectat cerințele art. 6 (cauza

Lungoci c. României

).

Or, cum motivele, argumentele invocate în recurs nu au fost reflectate în decizia pronunțată, contestatorii au apreciat că se impune admiterea contestației tocmai în respectarea art. 6, nerespectarea garanțiilor ce se circumscriu noțiunii de proces echitabil fiind de natură să justifice redeschiderea procesului.

Contestația în anulare este nefondată pentru cele ce se vor arăta în continuare:

1.

Art. 317 din Codul procedură civilă de la 1865, aplicabil în speță față de data declanșării  litigiului, reglementează două motive de contestație în anulare și anume: când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii [alin. (1) pct.1] și când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență [alin. (1) pct. 2].

Deși s-a invocat incidența în cauză a prevederilor art. 317 teza I pct. 1 și 2 C.proc.civ., față de motivele efectiv descrise în contestația în anulare, se apreciază că în fapt s-a invocat motivul prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2, și anume când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență

S-a susținut că necompetența este determinată de faptul că  decizia pronunțată în recurs, ce face obiectul prezentei contestații în anulare, este dată de un complet în compunerea căruia a intrat un judecător incompatibil, care și-a spus părerea, cererea de abținere / respectiv recuzare a acestuia fiind nelegal  respinsă.

Motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ. se referă strict la competența instanțelor judecătorești așa cum este reglementată în Cartea I (Competența instanțelor judecătorești) - Titlul I (competența materială) și Titlul II (competența teritorială) și la încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, cu aplicarea dispozițiilor art. 158 și art. 159. Acest motiv de contestație în anulare vizează situația în care hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competența generală, competența materială și competența teritorială exclusivă a instanțelor judecătorești.

Contestația în anulare în Codul de procedură civil de la 1865 nu are în vedere eventuala nerespectare a dispozițiilor privitoare la compunerea completului de judecată. Faptul că în complet ar fi intrat un judecător incompatibil ține de compunerea completului de judecată, iar nu de competența instanțelor judecătorești. Motivul prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 nu poate fi utilizat pentru invocarea încălcării normelor referitoare la incompatibilitate, ca de altfel nici în cazul încălcării celorlalte norme privind compunerea și constituirea instanței, deoarece acestea, chiar dacă sunt așezate de legiuitor în Cartea I a codului (Competența instanțelor judecătorești), sunt norme de organizare judecătorească, iar nu de competență. Ca argument suplimentar în susținerea ideii că legiuitorul face distincția între competența/necompetența instanțelor judecătorești și compunerea sau normele referitoare la compunerea instanței este și faptul că noul Cod de procedură civilă, neaplicabil în speță, deși reglementează nerespectarea normelor referitoare la compunerea instanței ca motiv de contestație în anulare, o face în mod distinct, păstrând distincția între necompetența instanțelor judecătorești și nerespectarea normelor privind alcătuirea instanței sau compunerea completului de judecată, sub aspect numeric și nominal.

Cum Codul de procedură civilă de la 1865 se referă numai la necompetența instanțelor judecătorești și de vreme ce motivul invocat nu se încadrează în motivele de contestație în anulare prevăzute expres și limitativ de art. 317, care reglementează contestația în anulare de drept comun, celelalte condiții de admisibilitate a contestației în anulare nu se mai impun a fi analizate.

2.

Deși în motivul doi, contestatorii au invocat incidența  prevederilor art. 317 teza a doua și art. 318 C.proc.civ., ei indică eroarea materială dar și nepronunțarea instanței de recurs asupra motivelor invocate. Ambele motive sunt motive ale contestației în anulare speciale, reglementate de dispozițiile art. 318 și vor fi analizate doar din perspectiva acestui text, cu excluderea de  la aplicare a art. 317 C.proc.civ.

a.

În ce privește eroarea materială, potrivit art. 318 (1) C.proc.civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale.

Jurisprudența și doctrina sunt constante în a aprecia că textul are în vedere greșeli materiale cu caracter procedural, erori grave de fapt, care dacă ar fi fost observate ar fi condus la o altă soluție, cum ar fi respingerea unui recurs ca tardiv deși din plicul atașat la dosar rezultă că recursul a fost depus la poștă în termen, anularea recursului ca netimbrat deși la dosar era atașată dovada de plată a taxei de timbru iar instanța nu a observat-o sau acesta nu a ajuns la dosar din culpa funcționarilor instanței, anularea recursului ca nemotivat deși motivarea s-a făcut chiar prin cererea de recurs, etc.

Fiind vorba de o cale de atac extraordinară, ce nu poate fi exercitată decât pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, noțiunea de ”greșeală materială” nu trebuie interpretată extensiv și deci, pe această cale, nu pot fi îndreptate eventuale greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori de reinterpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente. A îndrepta, pe calea unei căi de atac extraordinare de retractare, o eroare de judecată, echivalează cu redeschiderea unei judecăți tranșate definitiv și cu încălcarea securității raporturilor juridice. Or, așa cum s-a arătat și prin întâmpinare, prin contestația de față contestatorii solicită de fapt o nouă rejudecare a procesului pe fond.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene Drepturilor Omului, doar ”erorile de fapt” care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității raporturilor juridice, pe motiv că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor de atac de reformare.

Întrucât textul art. 318 C.proc.civ. vizează exclusiv situații în care se confundă ori se omit date materiale importante ale cauzei, acest text nu poate constitui temei pentru reexaminarea fondului cauzei prin prisma reaprecierii probelor, a situației de fapt sau a aplicării corecte a dispozițiilor legale incidente.

Toate aspectele invocate de contestatori referitoare la modul de actualizare al despăgubirilor, prin raportare la probele administrate și la dispozițiile legale aplicabile, la valoarea imobilului acordat în compensare, la posibilitatea acordării măsurilor reparatorii sub forma atribuirii în compensare, la aplicarea greșită a dispozițiilor legale,  nu pot fi apreciate ca fiind ”greșeli materiale”, care să justifice retractarea deciziei.

Contestatorii susțin că instanța nu verifică ansamblul probelor administrate, fiind simplu de reținut că s-a pronunțat într-un sens, deși situația era alta, că evaluarea nu ține seama de normele legale aplicabile.

Aceste susțineri pot fi apreciate doar ca eventuale greșeli de judecată. Când pe calea contestației în anulare sunt invocate greșeli de judecată, sub pretextul că acestea ar fi greșeli materiale, se tinde la transformarea căii de atac de retractare într-o cale de atac de reformare, adică într-un recurs la recurs, ceea ce este inadmisibil.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, contestația în anulare nu trebuie să constituie un „apel” deghizat, prin care să se obțină o rejudecare a cauzei, pentru că, în sens contrar, s-ar aduce atingere prezumției de validitate de care trebuie să se bucure hotărârile judecătorești irevocabile si principiului securității raporturilor juridice (cauzele Mitrea c. României, hotărârea din 29 iulie 2008 și Lungoci c. României, hotărârea din 26 ianuarie 2006).

Unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept este principiul certitudinii legale,

care impune,

inter alia

, ca

în cazurile în care instanțele au soluționat definitiv o problemă, hotărârea acestora să nu mai fie pusă sub semnul întrebării

(cauza

Brumărescu

).

Certitudinea legală presupune respect pentru principiul

res judicata

, adică principiul caracterului definitiv

al deciziilor

.

Acest principiu subliniază că

nici o parte

nu are dreptul

să solicite re-examinarea unei decizii definitive și obligatorii doar în scopul de a obține o

rejudecare

și o nouă decizie în speță.

„Revizuirea” unei hotărâri  în cadrul unei căi de  atac de retractare nu ar trebui să fie tratată ca un „apel” deghizat, iar simpla posibilitate a existenței a două puncte de vedere asupra subiectului nu este un temei pentru re-examinare. O abatere de la acest principiu este justificată doar atunci când este necesară prin circumstanțele

unui caracter substanțial și imperios

(cauza

Ryabykh c. Rusiei

). Or, un asemenea caracter este reglementat limitativ prin art. 317 și art. 318 C.proc.civ.

b.

În ce privește nepronunțarea asupra tuturor motivelor de recurs invocate, se reține că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 544/2015 a respins ca nefondat recursul. În consecință nepronunțarea asupra tuturor motivelor de recurs invocate este de principiu admisibilă a fi invocată în contestație.

Contestatorii invocă faptul că instanța de recurs nu s-a pronunțat deloc pe motivul de nelegalitate ce viza dreptul la măsuri reparatorii pentru terenul aferent construcțiilor, deși criticile  vizau atât terenul liber, cât și terenul de sub construcții, că referitor la valoarea imobilului acordat în compensare, nu s-a pronunțat pe motivele de recurs invocate

,

reținând că nu se mai impune  realizarea operațiunii de comparare a celor două valori (măsuri reparatorii și valoarea imobilelor) și că, referitor la celelalte motive, nu s-a pronunțat decât foarte lapidar, fără a cerceta motivele de modificare în profunzime.

Curtea reține că instanța de recurs s-a pronunțat asupra motivului de nelegalitate ce viza dreptul la măsuri reparatorii pentru terenul aferent construcțiilor, statuând că instanța de apel, cu respectarea prevederilor art. 315 C.proc.civ., nu s-a mai considerat investită cu această chestiune întrucât a fost tranșată irevocabil prin decizia de casare nr. 2384/2011, în care s-a stabilit că dreptul la acordarea măsurilor reparatorii aparține vânzătorului care avea calitatea de proprietar la momentul trecerii terenurilor în proprietatea statului, fiind stabilită irevocabil îndreptățirea recurenților-reclamanți exclusiv pentru construcțiile ce se găseau pe teren la momentul exproprierii, demolate ulterior.

Instanța de recurs a mai motivat că instanța de apel a respectat dezlegările deciziei de casare și în considerarea efectului pozitiv al  lucrului judecat, statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătorești se impun deopotrivă părților și instanței ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăți anterioare, care a soluționat definitiv un aspect al litigiului.

Prin motivele de contestație, contestatorii pretind o altă dezlegare acestui motiv decât cea dată de instanța de recurs, ceea ce nu poate fi admis într-o cale de atac de retractare.

De asemenea, referitor la critica privind valoarea imobilului acordat în compensare, instanța de recurs s-a pronunțat pe larg asupra motivului de nelegalitate invocat pe  această chestiune. Faptul că a reținut că nu se mai impunea realizarea operațiunii de comparare a celor două valori - măsuri reparatorii și valoarea imobilelor, față de argumentele expuse, nu echivalează cu nepronunțarea asupra unui motiv de recurs.

Referitor la celelalte motive, contestatorii au invocat că instanța de recurs nu s-a pronunțat decât foarte lapidar, fără  a cerceta motivele de modificare în profunzime.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil potrivit art. 6 din CEDO include, în esență,

obligația instanțelor de a‑și motiva hotărârile

(hotărârea

Ruiz Torija c. Spaniei

din 9 decembrie 1994, hotărârea

Higgins c. Franței

din 19 februarie 1998 și hotărârea

Hirvisari c. Finlandei

din 27 septembrie 2001). Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești servește unui dublu obiectiv. Pe de o parte, este menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanță este respectat și că, prin urmare, instanța ia în considerare în suficientă măsură argumentele părților (hotărârea

Jokela c. Finlandei

din 21 mai 2002 și hotărârea

Nedzela c. Franței

din 27 iulie 2006). Pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului judiciar în căile de atac.

Curtea apreciază că instanța de recurs a răspuns tuturor criticilor de nelegalitate invocate, că a ascultat în mod real concluziile părților și a răspuns argumentelor principale, chiar dacă nu a răspuns detaliat fiecărui argument.

Curtea apreciază astfel că au fost respectate dezideratele jurisprudenței CEDO referitoare la motivarea hotărârilor judecătorești.

Dreptul la un proces echitabil  include dreptul părților de a fi în mod real ascultate și de a-și prezenta observațiile  pe care le consideră pertinente. Obligația pe care art. 6  o impune instanțelor  naționale de a-și motiva decizia, nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument.

Noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță națională care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost puse (cauza

Albina c. Romaniei

). Întinderea obligației de motivare poate varia în raport de natura hotărârii și trebuie stabilită în lumina circumstanțelor cauzei. Obligația de motivare a fost respectată dacă instanța a răspuns argumentelor principale, deși nu a răspuns unor argumente (cauza

Buzescu

c. României

)

.

În speță, instanței de recurs nu-i poate fi imputată neîndeplinirea obligației de motivare dacă nu a răspuns tuturor argumentelor de fapt și de drept care susțin motivul de casare sau modificare. Instanța poate să le analizeze global, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau afirmația că un anumit argument nu se mai impune a fi analizat ori că motivele de recurs au fost analizate lapidar, fără profunzime, nu deschide calea contestației în anulare.

Din această perspectivă, se constată că instanța de recurs a analizat și argumentat concret și detaliat toate motivele de nelegalitate invocate de recurenți, încât nici acest motiv de contestație în anulare nu poate fi primit.

Contestatorul a solicitat aplicarea directă a art.6 din CEDO, invocând dreptul dar și obligația judecătorului național de aplicare a reglementărilor și jurisprudenței europene, atunci când constată  necompatibilitatea și neconcordanța normelor din dreptul intern cu reglementările ce vizează dreptul comunitar sau drepturile omului, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea normei interne de către legiuitor. A făcut referire la jurisprudența CEDO (cauza

Burza vs. România

, cauza

Vermeire c. Belgiei

, cauza

Dumitru E. c. României

). La finalul argumentelor sale privind necesitatea aplicării directe a art. 6 din CEDO, în detrimentul normei naționale, contestatorul a adus următoarea motivare: ”cum motivele, argumentele invocate în recurs nu sunt reflectate în decizia pronunțată se impune admiterea contestației tocmai în respectarea art.6, nerespectarea garanțiilor ce se circumscriu noțiunii de proces echitabil fiind de natură să justifice redeschiderea procesului”

Curtea  constată că, în esență, contestatorul invocă de fapt neîndeplinirea de către instanța de recurs a obligației de motivare a hotărârii prin prisma cerințelor pe care le impune art. 6 din CEDO și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Din această perspectivă, Curtea apreciază că nu se impune aplicarea directă a normei de drept internațional în detrimentul normei interne, deoarece obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești decurge chiar din norma internă - art. 261 C.proc.civ., potrivit căruia  hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Norma internă nu este nici necompatibilă și nici în neconcordanță cu norma internațională.

Obligația de motivare decurge din norma de drept național însă sub aspectul conținutului și întinderii obligației, instanțele trebuie să se raporteze și la jurisprudența CEDO.

Întrucât asupra acestui aspect s-au adus argumente anterior, cu privire la motivul de contestație ce viza omisiunea instanței de recurs de a răspunde motivelor de recurs / respectiv motivarea lapidară, sumară, cu privire la unele motive de recurs, acestea sunt valabile și cu privire la cererea contestatorilor de aplicare directă a art. 6 din CEDO, având ca justificare îndeplinirea obligației de motivare a hotărârii.

Fată de considerentele expuse, contestația în anulare de față a fost respinsă ca nefondată.