ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1057/2016

ÎNALTA CURTE DE CASAȚI ȘI

JUSTIȚIE Decizia nr. 1057/2016 Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 28 martie 2016, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost înregistrată contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 384 din 19 februarie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și justiție, secția I civilă. În motivarea acesteia, contestatorul a arătat că decizia a cărei anulare o solicită este nelegală, fiind pronunțata cu încălcarea competenței de către un complet incompatibil, cu nerespectarea prevederilor art. 6 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și a art. 99 lit. b) și i) din Legea nr. 303/2004 modificată prin Legea nr. 24/2012, privind dreptul de a putea fi acționați în justiție magistrații pentru încălcarea drepturilor procesuale ale petenților.

Mai arată că decizia instanței de recurs este nelegală și neconstituțională întrucât, potrivit art. 47 din Constituție, dreptul de pensie este garantat, susținând că din toate înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că pârâta C. București i-ar fi plătit pensia pe luna decembrie 2012 nici până la acest moment. Susține că instanța de judecată, nerespectând prevederile art. 129 C. proc. civ., nu a făcut demersurile necesare în stabilirea adevărului, încălcând astfel un drept constituțional care prevede că cel ce face o afirmație în instanță trebuie să o dovedească. În drept, contestatorul a invocat dispozițiile art. 317 și 318 C. proc. civ. Analizând contestația în anulare formulată, Înalta Curte constată următoarele: Prin Decizia nr. 384 din 19 februarie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a constatat nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 1941 din.

8 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vll-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut că în cuprinsul cererii de recurs nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei recurate, nefiind posibilă încadrarea acestora în vreuna din ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care atrag modificarea ori casarea hotărârii atacate. Concluzionând, instanța de recurs a reținut incidența în cauză a excepției nulității recursului pentru nemotivare și, în temeiul art. 302 1 alin. (1) lit. e) și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a constatat nul recursul reclamantului.

Prin contestația în anulare formulată, contestatorul susține că sunt incidente dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. întrucât decizia din recurs a fost dată cu încălcarea competenței având în vedere că, din completul care a pronunțat-o, a făcut parte doamna judecător B. care era incompatibilă să judece cauza, deoarece avea calitate de parte într-o cauză aflată pe rolul instanțelor, fiind chemată în judecată alături de toți judecătorii din România să răspundă pentru greva ilegală a magistraților din luna august 2009. Motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. se referă strict la competența instanțelor judecătorești așa cum este reglementată în cartea I (Competența instanțelor judecătorești) - titlul I (competența materială) și titlul II (competența teritorială) și la încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, cu aplicarea dispozițiilor art. 158 și art. 159 C. proc.

civ. Acest motiv de contestație în anulare vizează situația în care hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competența generală, competența materială și competența teritorială exclusivă a instanțelor judecătorești. Contestația în anulare în C. proc. civ. nu are în vedere eventuala nerespectare a dispozițiilor privitoare la compunerea completului de judecată. Faptul că în complet ar fi intrat un judecător incompatibil ține de compunerea completului de judecată, iar nu de competența instanțelor judecătorești. Motivul prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. nu poate fi utilizat pentru invocarea încălcării normelor referitoare la incompatibilitate, ca de altfel nici în cazul încălcării celorlalte norme privind compunerea și constituirea instanței, deoarece acestea, chiar dacă sunt așezate de legiuitor în Cartea I a C. proc.

civ. (Competența instanțelor judecătorești), sunt norme de organizare judecătoreasca, iar nu de competență. Ca argument suplimentar în susținerea ideii că legiuitorul face distincția între competența/necompetența instanțelor judecătorești și compunerea sau normele referitoare la compunerea instanței este și faptul că N.C.P.C., neaplicabil în speță, deși reglementează nerespectarea normelor referitoare la compunerea instanței, ca motiv de contestație în anulare, o face în mod distinct, păstrând distincția între necompetența instanțelor judecătorești și nerespectarea normelor privind alcătuirea instanței sau compunerea completului de judecată, sub aspect numeric și nominal. Atât nerespectarea competentei absolute cât și nerespectarea dispozițiilor legale privind alcătuirea completului de judecată sunt motive de nelegalitate a hotărârii, primul prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 3 și cel de-al doilea de art. 304 pct. 1 V.C.P.C.

Așadar, numai încălcarea dispozițiilor de ordine publica privitoare la competenta poate naște dreptul la formularea unei contestații în anulare. În consecință, împrejurarea invocată de contestator nu se încadrează în noțiunea de încălcare a dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, astfel că nu este incident motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Contestatorul a mai invocat și incidența dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., susținând că decizia instanței de recurs este nelegală întrucât recursul a fost constatat nul fără ca instanța să analizeze toate motivele invocate, pe care le-a încadrat în art. 304 C. proc. civ. Potrivit art. 318 C. proc.

civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Înalta Curte reține că în cauză contestatorul a invocat faptul că ar fi incident art. 318 teza a ll-a C. proc. civ., și anume că nepronunțarea instanței de recurs asupra unor motive de modificare sau de casare să fi dus la respingerea sau admiterea în parte a recursului. Se constată însă că nu este îndeplinită condiția de admisibilitate a contestației în anulare pe acest motiv întrucât, prin decizia atacată, instanța nu a respins recursul sau l-a admis numai în parte, ci a constatat nulitatea acestuia, pronunțându-se pe o excepție peremptorie, care a făcut inutilă analizarea pe fond a motivelor de recurs.

În concluzie, reținând că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile pentru formularea unei contestații în anulare, în temeiul în art. 317-318 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge calea de atac formulată de contestator.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 384 din 19 februarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 mai 2016.