ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1057/2016

ÎNALTA CURTE DE CASAȚI ȘI

JUSTIȚIE

Decizia nr. 1057/2016

Asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

La data de 28 martie 2016, pe rolul Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția I civilă, a fost

înregistrată contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei

nr. 384 din 19 februarie 2016 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și justiție, secția I civilă.

În motivarea acesteia,

contestatorul a arătat că decizia a cărei anulare o

solicită este nelegală, fiind pronunțata cu încălcarea

competenței de către un complet incompatibil, cu nerespectarea

prevederilor art. 6 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului și a art. 99 lit. b) și i) din Legea nr. 303/2004

modificată prin Legea nr. 24/2012, privind dreptul de a putea fi

acționați în justiție magistrații pentru încălcarea

drepturilor procesuale ale petenților. Mai arată că decizia

instanței de recurs este nelegală și neconstituțională

întrucât, potrivit art. 47 din Constituție, dreptul de pensie este

garantat, susținând că din toate înscrisurile depuse la dosar nu

rezultă că pârâta C. București i-ar fi plătit pensia pe

luna decembrie 2012 nici până la acest moment. Susține că

instanța de judecată, nerespectând prevederile art. 129 C. proc. civ.,

nu a făcut demersurile necesare în stabilirea adevărului,

încălcând astfel un drept constituțional care prevede că cel ce

face o afirmație în instanță trebuie să o dovedească.

În drept, contestatorul a

invocat dispozițiile art. 317 și 318 C. proc. civ.

Analizând contestația în

anulare formulată, Înalta Curte constată următoarele:

Prin Decizia nr. 384 din 19

februarie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I civilă, a constatat nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei

nr. 1941 din. 8 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a Vll-a pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de recurs a reținut că în cuprinsul

cererii de recurs nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei

recurate, nefiind posibilă încadrarea acestora în vreuna din ipotezele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care atrag modificarea

ori casarea hotărârii atacate.

Concluzionând, instanța

de recurs a reținut incidența în cauză a excepției

nulității recursului pentru nemotivare și, în temeiul art. 302

1

alin. (1) lit. e) și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a

constatat nul recursul reclamantului.

Prin contestația în

anulare formulată, contestatorul susține că sunt incidente

dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. întrucât decizia din

recurs a fost dată cu încălcarea competenței având în vedere

că, din completul care a pronunțat-o, a făcut parte doamna

judecător B. care era incompatibilă să judece cauza, deoarece

avea calitate de parte într-o cauză aflată pe rolul instanțelor,

fiind chemată în judecată alături de toți judecătorii

din România să răspundă pentru greva ilegală a

magistraților din luna august 2009.

Motivul de contestație în

anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. se referă

strict la competența instanțelor judecătorești așa cum

este reglementată în cartea I (Competența instanțelor

judecătorești) - titlul I (competența materială) și

titlul II (competența teritorială) și la încălcarea

dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență,

cu aplicarea dispozițiilor art. 158 și art. 159 C. proc. civ. Acest

motiv de contestație în anulare vizează situația în care

hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea

dispozițiilor de ordine publică privitoare la competența

generală, competența materială și competența

teritorială exclusivă a instanțelor judecătorești.

Contestația în anulare în

C. proc. civ. nu are în vedere eventuala nerespectare a dispozițiilor

privitoare la compunerea completului de judecată. Faptul că în

complet ar fi intrat un judecător incompatibil ține de compunerea

completului de judecată, iar nu de competența instanțelor

judecătorești. Motivul prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C.

proc. civ. nu poate fi utilizat pentru invocarea încălcării normelor

referitoare la incompatibilitate, ca de altfel nici în cazul

încălcării celorlalte norme privind compunerea și constituirea

instanței, deoarece acestea, chiar dacă sunt așezate de

legiuitor în Cartea I a C. proc. civ. (Competența instanțelor

judecătorești), sunt norme de organizare judecătoreasca, iar nu

de competență. Ca argument suplimentar în susținerea ideii

că legiuitorul face distincția între competența/necompetența

instanțelor judecătorești și compunerea sau normele

referitoare la compunerea instanței este și faptul că N.C.P.C.,

neaplicabil în speță, deși reglementează nerespectarea

normelor referitoare la compunerea instanței, ca motiv de contestație

în anulare, o face în mod distinct, păstrând distincția între

necompetența instanțelor judecătorești și

nerespectarea normelor privind alcătuirea instanței sau compunerea

completului de judecată, sub aspect numeric și nominal.

Atât nerespectarea competentei

absolute cât și nerespectarea dispozițiilor legale privind

alcătuirea completului de judecată sunt motive de nelegalitate a

hotărârii, primul prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 3

și cel de-al doilea de art. 304 pct. 1 V.C.P.C.

Așadar, numai

încălcarea dispozițiilor de ordine publica privitoare la competenta

poate naște dreptul la formularea unei contestații în anulare.

În consecință,

împrejurarea invocată de contestator nu se încadrează în

noțiunea de încălcare a dispozițiilor de ordine publică

privitoare la competență, astfel că nu este incident motivul de

contestație în anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ.

Contestatorul a mai invocat

și incidența dispozițiilor art. 318 C. proc. civ.,

susținând că decizia instanței de recurs este nelegală

întrucât recursul a fost constatat nul fără ca instanța să

analizeze toate motivele invocate, pe care le-a încadrat în art. 304 C. proc.

civ.

Potrivit art. 318 C. proc.

civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu

contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei

greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau

admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Înalta Curte reține

că în cauză contestatorul a invocat faptul că ar fi incident

art. 318 teza a ll-a C. proc. civ., și anume că nepronunțarea

instanței de recurs asupra unor motive de modificare sau de casare să

fi dus la respingerea sau admiterea în parte a recursului. Se constată însă

că nu este îndeplinită condiția de admisibilitate a

contestației în anulare pe acest motiv întrucât, prin decizia

atacată, instanța nu a respins recursul sau l-a admis numai în parte,

ci a constatat nulitatea acestuia, pronunțându-se pe o excepție

peremptorie, care a făcut inutilă analizarea pe fond a motivelor de

recurs.

În concluzie, reținând

că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile pentru formularea

unei contestații în anulare, în temeiul în art. 317-318 C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge calea de atac formulată de contestator.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 384 din 19

februarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 13 mai 2016.