ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 546/2016

Decizia nr. 546/2016 Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 30 decembrie 2015, sub nr. x/1/2016, contestatorul A. a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 2277 din 20 octombrie 2015, pronunțată de aceeași instanță, prin care i-a fost respins, ca nefondat, recursul declarat împotriva încheierii de ședință din 6 ianuarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în Dosarul nr. x/100/2013, solicitând admiterea contestației în anulare. În drept au fost invocate dispozițiile art. 126 din Constituția României, art. 22 și art. 508 C. proc. civ. În motivare, contestatorul a susținut că instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de casare referitor la greșita alcătuire a instanței, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 1 C. proc.

civ., precum și cel privind încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, fundamentat pe dispozițiile art. 488 pct 5 C. proc. civ. A susținut că instanța de recurs a făcut o apreciere sumară asupra cazurilor de incompatibilitate a judecătorului prevăzute de art. 42 pct. 1 și 13 C. proc. civ. și nu a răspuns explicit ia toate motivele de recurs, raportat la probele din dosar. A invocat faptul că acest complet de recurs nu a respectat jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului și a arătat că, prin faptul că judecătorul B., care a fost recuzat, a refuzat să constate că indexările salariale prevăzute de O.G.

nr. 10/2007 sunt drepturi salariale și trebuiau incluse în calcului pensiei, astfel cum au procedat alte instanțe, contestatorul a fost discriminat în raport cu alți magistrați ale căror acțiuni au fost admise, ceea ce conduce la încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 10 și 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului, statuează cu valoare de normă supraconstituțională imposibilitatea pronunțării în cauze identice a unor soluții contradictorii, precum și necesitatea aparenței de imparțialitate, pentru a nu fi afectată încrederea publică în actul de justiție. A precizat că Statul Român a fost condamnat pe motiv că sistemul judiciar nu asigură stabilitatea circuitului juridic prin faptul că permite pronunțarea în cauze identice a unor soluții contradictorii.

A mai susținut că instanța de recurs nu a menționat nimic despre probele din dosar sau de ce le-a respins, iar motivarea este sumară, ambiguă, neconcretă, fiind reproduse dispozițiile art. 41 și 42 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu o nemotivare. Examinând contestația în anulare în raport de dispozițiile art. 503 alin. (2), pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin Decizia nr. 2277 din 20 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii de ședință din 6 îanuaiie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în Dosarul nr. x/100/2013.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut, în esență, că cererea de recuzare formulată de reclamantul A. în cadrul soluționării cererii de apei a fost întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 41-42 și art. 44-45 C. proc. civ. În cauză, recurentul a susținut că judecătorul recuzat a soluționat anterior alte cauze care îl privesc pe reclamant, exprimându-și părerea cu privire Ia soluția ce se va pronunța în speță. Instanța de recurs a constatat că fundamentul instituțiilor prevăzute de dispozițiile art. 41-44 C. proc. civ., respectiv incompatibilitatea, abținerea și recuzarea, este acela al respectării dreptului la judecata cauzei de către o instanță independentă și imparțială, pentru a se asigura părților obiectivitate în soluționarea pricinii.

Potrivit prevederilor art. 6 pct 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale, în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil. Analizată în contextul dreptului la un proces echitabil, așa cum este reglementat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, imparțialitatea are, pe de o parte, o conotație subiectivă, ce semnifică încercarea de a determina convingerea personală a unui judecător într-o anumită împrejurare, iar, pe de altă parte, implică un demers obiectiv ce urmărește a determina dacă judecătorul oferă toate garanțiile suficiente spre a exclude, în persoana lui, orice bănuială legitimă.

Așadar, imparțialitatea implică aparența de corectitudine a instanței, incluzând aici și percepția subiectivă a părților cu privire la atitudinea magistraților, astfel încât, pentru a asigura toate garanțiile procesuale privind dreptul la un proces echitabil, se impune nepartîciparea judecătorului la soluționarea cauzei deduse judecății. Față de împrejurările speței, instanța de recurs a reținut că, în mod legal, s-a respins cererea de recuzare, completul învestit cu soluționarea acesteia reținând că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 42 C. proc. civ. Alin. (1) al art. 42 C. proc. civ.

se referă la situația în care judecătorul este incompatibil să judece „când și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece". În speță, nu s-a putut reține că au fost invocate aspecte ce țin de conduita judecătorului recuzat în cauza pe care a fost desemnat să o judece, ci doar de modul în care a soluționat acesta anumite cereri anterioare ale părții sau de modul în care a interpelat părțile cu privire la anumite aspecte, din care recurentul a dedus că hotărârea finală pe care judecătorul o va da asupra fondului îi va fi nefavorabilă. S-a mai reținut că din conținutul cererii de recuzare rezultă că este vorba de faptul că judecătorul recuzat a făcut parte din completul care a judecat mai multe dosare având ca obiect acordarea unor drepturi salariale și recalcularea pensiei de serviciu.

Ca atare, instanța de recurs a constatat că judecătorul nu a făcut vreo afirmație cu referire la soluția pe care o va pronunța în cauză, în sensul că va admite, va respinge sau va pronunța o altă soluție asupra apelului. În concluzie, instanța de recurs a apreciat că soluționarea unor cauze anterioare având același obiect cu cel din prezentul dosar, în condițiile conforme cu cele impuse în C. proc. civ., nu poate constitui motiv de a crede că judecătorul și-a format deja o opinie asupra modului în care va soluționa în final cauza sau că există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege.

Potrivit art. 503 alin. (2) pct 3 C. proc. civ., „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen". Din perspectiva admisibilității contestației în anulare, Înalta Curte constată că decizia atacată este pronunțată de o instanță de recurs, iar contestatorul susține faptul că aceasta a omis a cerceta unele critici de nelegalitate. Contestatorul a invocat neanalizarea criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 1 și 5 C. proc. civ. Verificând conținutul cererii de recurs din Dosarul nr. x/100/2013, Înalta Curte constată că singura critică formulată de recurentul A. împotriva încheierii de ședință din 6 ianuarie 2015, prin care s-a respins, ca nefondată, cererea de recuzare a domnului judecător B., a vizat greșita soluționare a incidentului procedural invocat de parte.

Recurentul nu a dezvoltat critici în ceea ce privește greșita alcătuire a instanței ori încălcarea regulilor de procedură. Astfel, în motivarea cererii de recurs acesta a arătat că judecătorul în cauză a făcut parte din completul de judecată care a soluționat mai multe dosare civile la Curtea de Apel Cluj - Dosarele nr. x/100/2011; nr. x/100/2012; nr. x/33/2013; nr. x/33/2013 etc, referitoare la drepturi salariale și recalcularea pensiei de serviciu. A susținut că judecătorul recuzat l-a discriminat în raport cu alți magistrați cărora le-au fost recunoscute de către alte instanțe drepturile salariale câștigate prin hotărâri judecătorești irevocabile; că judecătorul recuzat, încălcând prevederile art. 16, 20 și 148 din Constituție, art. 6 alin. (1) și (14) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și jurisprudența națională și Curtea Europeană a Dreptului Omului, nu este imparțial și i-a creat îndoieli serioase cu privire la imparțialitatea sa.

A favorizat pârâții din proces, luând în considerare numai probele și argumentele acestora. În fine, a precizat că, în dosarele menționate, judecătorul nu a fost de acord cu eliberarea adeverinței-tip pentru recalcularea pensiei de serviciu în baza drepturilor saiariale câștigate prin hotărâri judecătorești irevocabile, nepronunțându-se asupra tuturor excepțiilor invocate, ceea ce echivalează cu o antepronunțare și o exprimare a părerii cu privire la soluția în cauză. Față de motivele din cererea de recurs, constând în invocarea faptului că, în mod greșit, s-a respins cererea de recuzare formulată împotriva unuia din membrii completului de judecată învestit cu soluționarea apelului - judecător B., Înalta Curte constată că instanța ce a pronunțat decizia contestată a analizat pe larg motivele de recurs cu care a fost sesizată, raportat la criticile, actele și lucrările dosarului.

în condițiile în care instanța de recurs nu a fost învestită și cu alte motive de recurs, aceasta nu avea obligația de a examina, din oficiu, și alte aspecte din perspectiva art. 488 pct. 1 și 5 C. proc. civ. Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că nu sunt incidente dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. și va respinge contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 2277 din 20 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/100/2013.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 2277 din 20 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/100/2013. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 martie 2016.