ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 546/2016

Decizia

nr. 546/2016

Deliberând asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă, la data de 30 decembrie 2015, sub nr. x/1/2016, contestatorul A. a

formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 2277 din 20 octombrie

2015, pronunțată de aceeași instanță, prin care i-a fost respins, ca nefondat,

recursul declarat împotriva încheierii de ședință din 6 ianuarie 2015,

pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în Dosarul nr. x/100/2013,

solicitând admiterea contestației în anulare.

În drept au fost invocate dispozițiile

art. 126 din Constituția României, art. 22 și art. 508 C. proc. civ.

În motivare, contestatorul a susținut

că instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de casare referitor la

greșita alcătuire a instanței, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 1 C.

proc. civ., precum și cel privind încălcarea regulilor de procedură a căror

nerespectare atrage sancțiunea nulității, fundamentat pe dispozițiile art. 488

pct 5 C. proc. civ.

A susținut că instanța de recurs a

făcut o apreciere sumară asupra cazurilor de incompatibilitate a judecătorului

prevăzute de art. 42 pct. 1 și 13 C. proc. civ. și nu a răspuns explicit ia

toate motivele de recurs, raportat la probele din dosar. A invocat faptul că

acest complet de recurs nu a respectat jurisprudența Înaltei Curți de Casație

și Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului și a arătat că, prin

faptul că judecătorul B., care a fost recuzat, a refuzat să constate că

indexările salariale prevăzute de O.G. nr. 10/2007 sunt drepturi salariale și

trebuiau incluse în calcului pensiei, astfel cum au procedat alte instanțe,

contestatorul a fost discriminat în raport cu alți magistrați ale căror acțiuni

au fost admise, ceea ce conduce la încălcarea dreptului la un proces echitabil

în sensul art. 10 și 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului, statuează cu valoare

de normă supraconstituțională imposibilitatea pronunțării în cauze identice a

unor soluții contradictorii, precum și necesitatea aparenței de imparțialitate,

pentru a nu fi afectată încrederea publică în actul de justiție.

A precizat că Statul Român a fost

condamnat pe motiv că sistemul judiciar nu asigură stabilitatea circuitului

juridic prin faptul că permite pronunțarea în cauze identice a unor soluții

contradictorii.

A mai susținut că instanța de recurs

nu a menționat nimic despre probele din dosar sau de ce le-a respins, iar

motivarea este sumară, ambiguă, neconcretă, fiind reproduse dispozițiile art. 41

și 42 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu o nemotivare.

Examinând contestația în anulare în

raport de dispozițiile art. 503 alin. (2), pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte

reține următoarele:

Prin Decizia nr. 2277 din 20 octombrie

2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a

fost respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A.

împotriva încheierii de ședință din 6 îanuaiie 2015 pronunțată de Curtea de

Apel Cluj, secția I civilă, în Dosarul nr. x/100/2013.

Pentru a decide astfel, instanța de

recurs a reținut, în esență, că cererea de recuzare formulată de reclamantul A.

în cadrul soluționării cererii de apei a fost întemeiată, în drept, pe

dispozițiile art. 41-42 și art. 44-45 C. proc. civ.

În cauză, recurentul a susținut că

judecătorul recuzat a soluționat anterior alte cauze care îl privesc pe

reclamant, exprimându-și părerea cu privire Ia soluția ce se va pronunța în

speță.

Instanța de recurs a constatat că

fundamentul instituțiilor prevăzute de dispozițiile art. 41-44 C. proc. civ.,

respectiv incompatibilitatea, abținerea și recuzarea, este acela al respectării

dreptului la judecata cauzei de către o instanță independentă și imparțială,

pentru a se asigura părților obiectivitate în soluționarea pricinii.

Potrivit prevederilor art. 6 pct 1 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la

judecarea cauzei sale, în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de

către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî

asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.

Analizată în contextul dreptului la un

proces echitabil, așa cum este reglementat de dispozițiile art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, imparțialitatea are, pe de o parte, o conotație

subiectivă, ce semnifică încercarea de a determina convingerea personală a unui

judecător într-o anumită împrejurare, iar, pe de altă parte, implică un demers

obiectiv ce urmărește a determina dacă judecătorul oferă toate garanțiile

suficiente spre a exclude, în persoana lui, orice bănuială legitimă. Așadar,

imparțialitatea implică aparența de corectitudine a instanței, incluzând aici

și percepția subiectivă a părților cu privire la atitudinea magistraților,

astfel încât, pentru a asigura toate garanțiile procesuale privind dreptul la

un proces echitabil, se impune nepartîciparea judecătorului la soluționarea

cauzei deduse judecății.

Față de împrejurările speței, instanța

de recurs a reținut că, în mod legal, s-a respins cererea de recuzare,

completul învestit cu soluționarea acesteia reținând că nu sunt îndeplinite

cerințele prevăzute de art. 42 C. proc. civ.

Alin. (1) al art. 42 C. proc. civ. se

referă la situația în care judecătorul este incompatibil să judece „când și-a

exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost

desemnat să o judece".

În speță, nu s-a putut reține că au

fost invocate aspecte ce țin de conduita judecătorului recuzat în cauza pe care

a fost desemnat să o judece, ci doar de modul în care a soluționat acesta

anumite cereri anterioare ale părții sau de modul în care a interpelat părțile

cu privire la anumite aspecte, din care recurentul a dedus că hotărârea finală

pe care judecătorul o va da asupra fondului îi va fi nefavorabilă. S-a mai

reținut că din conținutul cererii de recuzare rezultă că este vorba de faptul

că judecătorul recuzat a făcut parte din completul care a judecat mai multe

dosare având ca obiect acordarea unor drepturi salariale și recalcularea

pensiei de serviciu.

Ca atare, instanța de recurs a

constatat că judecătorul nu a făcut vreo afirmație cu referire la soluția pe

care o va pronunța în cauză, în sensul că va admite, va respinge sau va

pronunța o altă soluție asupra apelului.

În concluzie, instanța de recurs a

apreciat că soluționarea unor cauze anterioare având același obiect cu cel din

prezentul dosar, în condițiile conforme cu cele impuse în C. proc. civ., nu

poate constitui motiv de a crede că judecătorul și-a format deja o opinie

asupra modului în care va soluționa în final cauza sau că există alte elemente

care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa.

Contestația în anulare este o cale

extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată pentru motivele

expres și limitativ prevăzute de lege.

Potrivit art. 503 alin. (2) pct 3 C.

proc. civ., „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație

în anulare atunci când instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l

în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de

recurent în termen".

Din perspectiva admisibilității

contestației în anulare, Înalta Curte constată că decizia atacată este

pronunțată de o instanță de recurs, iar contestatorul susține faptul că aceasta

a omis a cerceta unele critici de nelegalitate. Contestatorul a invocat

neanalizarea criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 1 și 5 C.

proc. civ.

Verificând conținutul cererii de recurs

din Dosarul nr. x/100/2013, Înalta Curte constată că singura critică formulată

de recurentul A. împotriva încheierii de ședință din 6 ianuarie 2015, prin care

s-a respins, ca nefondată, cererea de recuzare a domnului judecător B., a vizat

greșita soluționare a incidentului procedural invocat de parte. Recurentul nu a

dezvoltat critici în ceea ce privește greșita alcătuire a instanței ori

încălcarea regulilor de procedură.

Astfel, în motivarea cererii de recurs

acesta a arătat că judecătorul în cauză a făcut parte din completul de judecată

care a soluționat mai multe dosare civile la Curtea de Apel Cluj - Dosarele nr.

x/100/2011; nr. x/100/2012; nr. x/33/2013; nr. x/33/2013 etc, referitoare la

drepturi salariale și recalcularea pensiei de serviciu. A susținut că

judecătorul recuzat l-a discriminat în raport cu alți magistrați cărora le-au

fost recunoscute de către alte instanțe drepturile salariale câștigate prin

hotărâri judecătorești irevocabile; că judecătorul recuzat, încălcând

prevederile art. 16, 20 și 148 din Constituție, art. 6 alin. (1) și (14) din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și jurisprudența națională și

Curtea Europeană a Dreptului Omului, nu este imparțial și i-a creat îndoieli

serioase cu privire la imparțialitatea sa. A favorizat pârâții din proces,

luând în considerare numai probele și argumentele acestora.

În fine, a precizat că, în dosarele

menționate, judecătorul nu a fost de acord cu eliberarea adeverinței-tip pentru

recalcularea pensiei de serviciu în baza drepturilor saiariale câștigate prin

hotărâri judecătorești irevocabile, nepronunțându-se asupra tuturor excepțiilor

invocate, ceea ce echivalează cu o antepronunțare și o exprimare a părerii cu

privire la soluția în cauză.

Față de motivele din cererea de

recurs, constând în invocarea faptului că, în mod greșit, s-a respins cererea

de recuzare formulată împotriva unuia din membrii completului de judecată

învestit cu soluționarea apelului - judecător B., Înalta Curte constată că

instanța ce a pronunțat decizia contestată a analizat pe larg motivele de

recurs cu care a fost sesizată, raportat la criticile, actele și lucrările

dosarului. în condițiile în care instanța de recurs nu a fost învestită și cu

alte motive de recurs, aceasta nu avea obligația de a examina, din oficiu, și

alte aspecte din perspectiva art. 488 pct. 1 și 5 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, Înalta Curte

reține că nu sunt incidente dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc.

civ. și va respinge contestația în anulare formulată de contestatorul A.

împotriva Deciziei nr. 2277 din 20 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/100/2013.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare

formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 2277 din 20 octombrie

2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în

Dosarul nr. x/100/2013.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

11 martie 2016.