ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 781/2020

Ședința publică din data de 12 februarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 09 mai 2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, au solicitat:

- obligarea pârâtului la emiterea, pentru fiecare dintre reclamanți, începând cu data de 09.04.2015, a unor noi ordine de salarizare în vederea recalculării indemnizației de încadrare, în acord cu art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 712015, în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și funcția îndeplinită în cadrul instanței;

- obligarea pârâtului la acordarea, începând cu data de 09.04.2015, în temeiul art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 712015, a diferenței salariale rezultată din aplicarea de procente și aplicarea caselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranșă de vechime în muncă/în funcție ulterior date de 1 ianuarie 2011;

- obligarea pârâtului ca, la emiterea ordinelor de salarizare, să țină cont, în cazul promovărilor în funcție și al numirii în funcții de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă și în funcție avute la data promovării, care urmează să fie incluse în indemnizația de încadrare brută lunară de la data de 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcție a fost îndeplinită ulterior acestei date.

Prin sentința civilă nr. 2980 din 11 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției;

(ii) a obligat pârâtul să emită pentru fiecare reclamant ordine de salarizare, începând cu data de 09.04.2015 în vederea recalculării indemnizației de încadrare, în acord cu art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 712015;

(iii) a obligat pârâtul la acordarea începând cu data de 09.04.2015 a diferenței de drepturi salariale rezultate din aplicarea de procente și aplicarea claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranșă de vechime în muncă/funcție ulterior datei de 01 ianuarie 2011;

(iv) a obligat pârâtul ca, la emiterea ordinelor de salarizare, să țină cont, în cazul promovărilor în funcție și al numirii în funcții de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă și în funcție avute la data promovării, care urmează să fie incluse în indemnizația de încadrare brută lunară de la data de 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcție a fost îndeplinită ulterior acesteia date.

Împotriva sentinței civile nr. 2980 din 11 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate, în sensul înlăturării obligațiilor dispuse de instanța de fond, detaliate la pct. 2 (iii) și 2 (iv), anterior menționate.

În motivarea recursului, pârâtul a susținut că a fost în mod greșit obligat la plata diferențelor salariale către reclamanți, această obligație revenind instituției angajatoare, respectiv Tribunalului Caraș Severin, întrucât reclamanții își desfășoară activitatea în cadrul Judecătoriei Caransebeș, instanță aflată în circumscripția teritorială a acestui tribunal. A arătat recurentul-pârât că, potrivit H.G. nr. 652/2009, autorității ministeriale îi revine doar obligația asigurării fondurilor necesare plății drepturilor salariale, plata efectivă fiind făcută de ordonatorii secundari de credite.

De asemenea, recurentul-pârât a susținut că instanța de fond l-a obligat în mod greșit ca, la emiterea ordinelor de salarizare, să țină cont, în cazul promovărilor în funcție și al numirii în funcții de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă și în funcție avute la data promovării, care urmează să fie incluse în indemnizația de încadrare brută lunară de la data de 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcție a fost îndeplinită ulterior acestei date. A arătat pârâtul că, la momentul la care reclamanții vor fi promovați în funcție sau vor fi numiți în funcții de conducere, vor fi încadrați potrivit legii de salarizare existente la acel moment, susținând că acest capăt de cerere trebuia respins, ca inadmisibil.

Intimații-reclamanți nu au depus întâmpinări față de cererea de recurs.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției este fondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește critica referitoare la lipsa calității recurentului-pârât de persoană obligată la acordarea/plata diferențelor salariale cuvenite reclamanților, Înalta Curte o apreciază a fi fondată, constatând că o astfel de obligație nu poate fi identificată, în actualul cadru legislativ, în sarcina autorității ministeriale.

Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Justiției asigură fondurile necesare, fundamentează și elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituțiilor publice din sistemul justiției pentru care ministrul justiției și libertăților cetățenești are calitatea de ordonator principal de credite și a unităților subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite și urmărind modul de utilizare a acestora.

Totodată, calitatea de ordonatori secundari/terțiari de credite revine, conform art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Înaltei Curți de Casație si Justiție, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, curților de apel, parchetelor de pe lângă curțile de apel, tribunalelor și parchetelor de pe lângă tribunale, care au în structură câte un departament economico-financiar și administrativ, condus de un manager economic.

În raport de obligațiile ce revin pârâtului Ministerul Justiției, Înalta Curte constă că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite magistraților care activează în cadrul instanțelor de judecată nu poate să atragă obligarea Ministerului Justiției în acest sens, numai prin prisma calității de ordonator principal de credite. Raportul obligațional, care are ca obiect plata salariului, se desfășoară între intimații-reclamanți și Tribunalul Caraș Severin (în circumscripția teritorială a căruia se află Judecătoria Caransebeș, unde activează reclamanții), în timp ce Ministerul Justiției este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002. Prin urmare, chiar dacă Ministerul Justiției are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanțelor judecătorești, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către curtea de apel/tribunal, ordonatori secundari/terțiari de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale.

Chestiunea vizând existența unei obligații legale a Ministerului Justiției, privind plata diferențelor salariale solicitate de reclamanții magistrați prin acțiunile adresate instanțelor judecătorești, a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunțarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările și completările ulterioare, și art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Deși sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut următoarele aspecte, cu relevanță pentru soluția pronunțată în prezenta cauză:

"55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecință a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, următoarele: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în sarcina pârâtului nu subzistă obligația de acordare a diferențelor salariale solicitate de reclamanți, în sensul plății efective a pretențiilor bănești formulate de reclamanți, Ministerului Justiției revenindu-i doar obligația asigurării resurselor bugetare necesare plăților salariale. Această împrejurare este de natură a conduce la concluzia caracterului neîntemeiat al celui de-al doilea petit al cererii de chemare în judecată, respectiv la reformarea sentinței instanței de fond de către instanța de control judiciar.

Referitor la cea de-a doua critică formulată de pârât, Înalta Curte o apreciază a fi, de asemenea, fondată. Promovarea în funcție sau numirea în funcții de conducere a reclamanților judecători reprezintă un eveniment viitor, drepturile salariale cuvenite acestora urmând a fi stabilite în baza legilor de salarizare existente la acel moment, conform principiului tempus regit actum.

Înalta Curte reține că reclamanții nu au indicat, în cuprinsul acțiunii, niciun temei de drept care să conducă la stabilirea în sarcina pârâtului, a unei obligații viitoare (și incerte ca existență), a cărei îndeplinire să fie condiționată de actualul cadru legislativ. Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 284/2010 și pe interpretarea pe care Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a oferit-o, la data de 30.06.2015, cu privire la textele de lege în baza cărora se realizează salarizarea judecătorilor, argumente care nu pot fi avute în vedere, atât timp cât Legea nr. 284/2010 se aplică doar situațiilor născute pe perioada cât a fost în vigoare, iar opinia PCSM nu poate fi interpretată într-o manieră contrară legii și principiilor fundamentale ale dreptului civil.

Pentru considerentele expuse, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, va casa în parte sentința recurată și, în rejudecare, va respinge, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, în ceea ce privește obligarea pârâtului la acordarea drepturilor salariale, precum și obligarea acestuia ca, la emiterea ordinelor de salarizare, să țină cont, în cazul promovărilor în funcție și al numirii în funcții de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă și în funcție avute la data promovării, care urmează să fie incluse în indemnizația de încadrare brută lunară de la data de 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcție a fost îndeplinită ulterior acestei date, menținând celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 2980 din 11 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și, rejudecând:

Respinge, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, în ceea ce privește petitul referitor la obligarea pârâtului la acordarea, începând cu data de 09.04.2015, a diferenței salariale rezultate din aplicarea de procente și aplicarea claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranșă de vechime în muncă/funcție ulterior datei de 01 ianuarie 2011, precum și petitul referitor la obligarea pârâtului ca, la emiterea ordinelor de salarizare, să țină cont, în cazul promovărilor în funcție și al numirii în funcții de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă și în funcție avute la data promovării, care urmează să fie incluse în indemnizația de încadrare brută lunară de la data de 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcție a fost îndeplinită ulterior acestei date.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2020.