ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 525/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 525/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia

nr. 525/2016

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la

data de 28 noiembrie 2012, sub nr. x/3/2012, reclamantul A. a chemat în

judecată de pârâta SC B. SA,

solicitând obligarea acesteia la plata de despăgubiri morale și materiale în

cuantum de 408.960 euro (contravaloarea în lei la data plății), precum și la

plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi, calculate de la data

convocării la conciliere a societății de asigurări, respectiv 12 noiembrie 2012

până la data plății efective; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat, în esență, că despăgubirile solicitate reprezintă contravaloarea

prejudiciului suferit ca urmare a accidentului de circulație produs la data de

11 mai 2006, din culpa numitului C., ce conducea un autoturism asigurat de

pârâtă, prejudiciu intervenit ulterior sentinței penale nr. 537 din 19 martie

2008 a Judecătoriei sectorului 5 București, prin care inculpatul C. a fost

obligat să-i plătească despăgubiri materiale în cuantum de 4.643,04 lei și

despăgubiri morale în cuantum de 5.000 lei.

Prin cererea precizatoare depusă la

data de 17 ianuarie 2013 (filele 83-84), reclamantul a indicat cuantumul

penalităților pentru perioada 12 noiembrie 2012-28 noiembrie 2012, anterioară

introducerii acțiunii, la suma de 59.044,66 lei (13.086,72 euro). De asemenea,

a indicat cuantumul în lei al despăgubirilor de 408.960 euro ca fiind suma de

1.845.145,73 lei.

Pârâta a depus întâmpinare, prin care

a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția

autorității de lucru judecat și excepția inadmisibilității acțiunii.

La cererea reclamantului, la termenul

de judecată din 19 februarie 2013, tribunalul a dispus introducerea în cauză,

în calitate de intervenient forțat, a numitului C., în temeiul art. 54 din

Legea nr. 136/1995.

Reclamantul a depus o nouă cerere precizatoare,

la data de 21 martie 2013 (filele 112-114), prin care a arătat că solicită

plata despăgubirilor morale și materiale ulterioare datei de 11 decembrie 2009,

odată cu rămânerea definitivă a sentinței penale nr. 537 din 19 martie 2008,

prin respingerea recursului de Curtea de Apel București, secția a II-a penală

și pentru cauze cu minori si de familie, prin Decizia penală nr. 1807 din 11

decembrie 2009.

La termenul din 14 mai 2013,

tribunalul a calificat excepția inadmisibilității acțiunii ca fiind o apărare

de fond și a unit cu fondul excepțiile prescripției și autorității de lucru

judecat, invocate de pârâtă prin întâmpinare.

Prin sentința civilă nr. 7267 din 17

decembrie 2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins, ca

neîntemeiate, excepția autorității de lucru judecat și cererea de chemare în

judecată, astfel cum a fost precizată.

Pentru a respinge excepția autorității

de lucru judecat, invocată de pârâtă în raport de acțiunea civilă soluționată

prin sentința penală nr. 537 din 19 martie 2008 a Judecătoriei sectorului 5

București, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1807 din 11 decembrie 2009

a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori

și de familie, tribunalul a reținut nu există tripla identitate de

elemente - obiect, părți și cauză, între acțiunea dedusă judecății și acțiunea

civilă exercitată în procesul penal.

Astfel, pârâta din prezenta cauză nu a

fost parte în procesul penal, iar obiectul și cauza sunt diferite. Acțiunea

civilă a fost exercitată în procesul penal pentru repararea prejudiciului

material și moral suferit de partea civilă A. până la acea dată, invocându-se

răspunderea civilă delictuală a inculpatului, conform art. 998-999 C. civ. În

prezenta cauză, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei SC B. SA, în calitate

de asigurător R.C.A. al intervenientului forțat C., la plata despăgubirilor

materiale și morale aferente prejudiciului suferit ulterior datei de 11

decembrie 2009, când a rămas definitivă hotărârea penala, uzând de posibilitatea

conferită de art. 20 alin. (3) C. proc. pen., întemeindu-și acțiunea, printre

altele, pe dispozițiile art. 42 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, care consacră

dreptul persoanei păgubite de a chema în judecată asigurătorul de răspundere

civilă al persoanei răspunzătoare de producerea pagubei (ceea ce presupune și

îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale a intervenientului

forțat), în limitele obligațiilor ce-i revin asigurătorului din contractul de

asigurare. întrucât obiectul asigurării este răspunderea civilă pentru

prejudicii produse prin accidente de vehicule, sunt aplicabile dispozițiile

speciale ale art. 54 din Legea nr. 136/1995, conform cărora drepturile

persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea

persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de

răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, cu citarea obligatorie a

persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de

intervenienți forțați.

Pe fondul cauzei, tribunalul a

reținut, în esență, următoarele:

Sub aspectul situației de fapt, astfel

cum s-a statuat prin sentința penală nr. 537 din 19 martie 2008 pronunțată de

Judecătoria sectorului 5 București, în data de 11 mai 2006, în jurul orei 12.45,

inculpatul C. (intervenientul forțat din prezenta cauză) se deplasa pe str. X

dinspre Y spre str. Z la volanul autoturismului proprietate personală. La un

moment dat, pierzând controlul volanului, a urcat pe bordura trotuarului din

dreapta, unde l-a accidentat pe A., prin strivirea acestuia între bara frontală

a autoturismului și bara din spate a autoutilitarei, staționată pe marginea

șoselei. Potrivit raportului de expertiză medico-legală, reclamantul din

prezenta cauză, A., a prezentat leziuni traumatice care, conform medicilor

specialiști, s-ar fi putut produce la data de 11 mai 2006, prin comprimare

(strivire) între corpuri dure (comprimare între bara din față și bara din spate

a două autoturisme), necesitând aproximativ 150 de zile îngrijiri medicale, în

condițiile unei evoluții fără complicații.

A reținut instanța penală că fapta

inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare

corporală din culpă, prevăzută de art. 184 alin. (2) și (4) C. pen. Astfel,

elementul material al laturii obiective a infracțiunii îl constituie acțiunea

inculpatului de a lovi partea vătămată, prin comprimarea acesteia între bara

din față a autoturismului pe care îl conducea și bara din spate a

autoutilitarei, ca urmare a nerespectării măsurilor legale - condiția de a

poseda un permis de conducere - și a măsurilor de prevedere - adaptarea vitezei

la condițiile de trafic - pentru conducerea unui autoturism pe drumurile

publice. Urmarea imediată a săvârșirii faptei este atingerea adusă integrității

corporale a părții vătămate, prin cauzarea de leziuni care au necesitat pentru

vindecare peste 60 de zile îngrijiri medicale, respectiv 150 de zile. Raportul

de cauzalitate între acțiunea inculpatului și urmarea imediată a acesteia este

unul direct și rezultă din însăși săvârșirea faptei. In ceea ce privește latura

subiectivă a infracțiunii, inculpatul a săvârșit fapta cu vinovăție sub forma

culpei cu prevedere, întrucât, deși a prevăzut rezultatul - eventuala vătămare

a unei persoane, acesta a sperat, în mod ușuratic, că acesta nu se va produce,

datorită faptului că intenționa să deplaseze autoturismul pe o distanță scurtă

și avea încredere în calitățile sale de șofer, deși nu poseda permis de

conducere.

Potrivit art. 22 C. proc. pen.,

hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața

instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a

persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. Prin urmare, tribunalul a

reținut ca fiind dovedite aceste condiții ale răspunderii civile delictuale a

intervenientului forțat din prezenta cauză (fapta ilicită și vinovăția), ca și

premisă pentru promovarea prezentei acțiuni de către reclamant împotriva

asigurătorului de răspundere civilă a acestuia, urmând a se analiza în

continuare dacă reclamantul a suferit un prejudiciu nou după data de 11

decembrie 2009 și dacă acesta este urmarea aceleiași fapte ilicite a

intervenientului forțat.

Prin prezenta acțiune, reclamantul a

pretins obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru prejudicii materiale

și morale ivite după data de 11 decembrie 2009, constând, pe de o parte, în

diferența de venit dintre pensia de invaliditate și salariul corespunzător

funcției de agent șef în cadrul Ministerului Afacerilor Interne pe o care o

ocupa anterior accidentului, diferența dintre pensia de invaliditate și cea

pentru limită vârstă, costul tratamentelor de recuperare, al ședințelor de

psihoterapie și al intervențiilor chirurgicale viitoare și contravaloarea unui

autoturism cu transmisie automată, iar, pe de altă parte, în suferințele morale

provocate de afecțiunile medicale, de multiplele intervenții chirurgicale la

care a fost supus, dificultățile de a se îngriji singur, imposibilitatea de a

se bucura de o viață normală alături de familia sa și de prieteni, statutul de

persoană infirmă care a determinat pensionarea sa anticipată (prejudiciul

estetic, de agrement, social, profesional); de asemenea, reclamantul a invocat

suferința provocată de pârâtă prin refuzul de a răspunde favorabil cererii sale

de despăgubire.

Reclamantul nu a făcut însă, dovada,

conform art. 1169 C. civ. și art. 129 alin. (1) teza finală C. proc. civ., că

pagubele reclamate au apărut după data de 11 decembrie 2009 și că sunt urmarea

directă a aceluiași delict comis în anul 2006 de către intervenientul forțat,

pentru a atrage răspunderea civilă a asigurătorului acestuia.

Astfel, o parte din înscrisurile

depuse de reclamant (filele 59-75), reprezintă acte medicale emise anterior

datei de 11 decembrie 2009. Ca urmare a încuviințării probei cu expertiză

medico-legală, acesta a depus la dosarul cauzei și acte medicale mai recente

(filele 169-186). Conform raportului de expertiză întocmit de Institutul

Național de Medicină Legală „Mina Minovici" din 2013 (filele 190-206), pe baza

actelor medicale prezentate de reclamant, în urma accidentului din data de 11

mai 2006, reclamantul a avut nevoie de 6 luni de îngrijiri medicale (perioadă

ce include și timpul necesar intervenției chirurgicale pentru extragerea

materialului de osteosinteză și programul de recuperare medicală). Anterior

traumatismului din data de 11 mai 2006, acesta prezenta anumite afecțiuni

diagnosticate (varice picior stâng, entorsă gleznă stângă, lumbago cronic,

varice hidrostatice membre inferioare). Cât despre afecțiunile consemnate în

deciziile medicale Ministerul Afacerilor Interne - Comisia de Expertiză

Medicală și Evaluare a Capacității de Muncă de pe lângă Spitalul de Urgență

„Prof. Dr. H." din perioada 2010-2013 și care au stat la baza pensionării

medicale, respectiv hernie de disc lombară etajată cu tulburări funcționale

accentuate, tromboză venoasă profundă membre inferioare, insuficiență venoasă

cronică bilaterală, H.T.A. std.I, artroză posttraumatică gleznă stângă, s-a

concluzionat că acestea sunt patologice (cu excepția celei din urmă) și nu

reprezintă noi afecțiuni medicale generate de evenimentul rutier din 11 mai

2006.

Din cuprinsul raportului de expertiză

medico-legală, rezultă că reclamantul a fost examinat atât în anul 2006, cât și

ulterior în anul 2008, ocazie cu care comisia medicală a Institutul

Național de Expertiză Medicală și Recuperare a Capacității de

Muncă a constatat că acesta prezenta o deficiență locomotorie ușoară, cu

incapacitate adaptativă 40%, având capacitatea de muncă păstrată, că nu se

încadrează în grad de invaliditate (fila 193) - constatări pe care aceeași

comisie le-a menținut în urma examinării reclamantului în perioada 18-23 iulie

2013 (cu reținerea unei incapacități adaptative de 30%).

Nu pot fi primite susținerile

reclamantului cu privire la pretinsele contradicții din raportul de expertiză

referitoare la tromboza venoasă/postromboza venoasă proximală bilateral;

astfel, se reține că documentația medicală prezentată de acesta nu a relevat

data la care afecțiunea respectivă a fost diagnosticată, ceea ce nu infirmă în

mod necesar concluzia că nu este o afecțiune generată de evenimentul din 11 mai

celor anterioare anului 2006 cât și a celor consemnate în acte medicale emise

până în 2009, concluziile expertizei medico-legale apar ca fiind fundamentate

științific și convingătoare. împrejurarea că prin Deciziile medicale nr. 214

din 03 februarie 2011 și nr. 241 din 02 februarie 2012 emise de Ministerul Afacerilor

Interne - Comisia de Expertiză Medicală și Evaluare a Capacității de

Muncă Spitalul Dr. H. (filele 115, 117), reclamantul a fost încadrat în gradul

III de invaliditate, fiind declarat inapt de muncă, cu consecința emiterii

Deciziei nr. 160411 din 13 decembrie 2011 privind acordarea pensiei de

invaliditate, nu înseamnă, dincolo de contrarietatea dintre această constatare

și cea făcută de comisia medicală a Institutul Național de Expertiză

Medicală și Recuperare a Capacității de Muncă, că afecțiunile medicale

consemnate în aceste decizii sunt urmarea traumatismului suferit în accidentul

din 11 mai 2006 și că, deci, pensionarea anticipată a reclamantului a fost

determinată de fapta prejudiciabilă a intervenientului forțat.

Prin urmare, sunt neîntemeiate pretențiile

reclamantului privind obligarea pârâtei la repararea prejudiciului constând în

diferența de venit, pe de o parte, dintre pensia de invaliditate și salariul

corespunzător funcției de agent șef în cadrul Ministerului Afacerilor Interne,

și, pe de altă parte, dintre pensia de invaliditate și cea pentru limită

vârstă.

Cât privește susținerile reclamantului

în sensul că pentru a face față cheltuielilor medicale, în condițiile

diminuării veniturilor, a fost nevoit să contracteze un credit bancar, s-a reținut

că acesta a prezentat două contracte încheiate în anul 2007 (filele 23-26), iar

prin acțiunea precizată a solicitat acoperirea unor prejudicii ulterioare datei

de 11 decembrie 2009.

De asemenea, tribunalul a constatat că

reclamantul nu a probat necesitatea efectuării unor tratamente de recuperare, a

unor ședințe de psihoterapie și a unor intervenții chirurgicale viitoare, ca

urmare a apariției unor afecțiuni medicale noi sau agravării stării medicale

generate de evenimentul rutier din data de 11 mai 2006, și cu atât mai puțin a

achiziționării unui autoturism cu transmisie automată, prejudiciul reclamat

neavând, în primul rând, caracter cert, în sensul de a fi sigur, atât în

privința existenței, cât și a posibilității de evaluare.

Cât privește daunele morale, deși

declarația martorului D. (filele 140-141) a relevat faptul că reclamantul a

fost afectat psihic;în urma accidentului, din cauza durerilor, a dificultăților

de mers, a încetării, activității profesionale, și că nu s-a putut îngriji

singur în perioada ulterioară accidentului, aceste elemente nu sunt de natură

să contureze aparițiia unui prejudiciu moral nou, care să impună acordarea de

despăgubiri de către asigurătorul de răspundere civilă al persoanei vinovate,

pe lângă cele obținute/ în procesul penal, de la aceasta din urmă.

Este drept că, în cazul prejudiciului

moral, nu există criterii de determinare obiective. în aceste condiții,

instanța trebuia să aprecieze asupra existenței și întinderii acestuia luând în

considerare consecințele negative suferite de cel în cauză, importanța

valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu

care au fost percepute consecințele vătămării, modul în care a fost afectată

situația familială, profesională sau socială a celui ce reclamă producerea unui

astfel de prejudiciu.

Nu se poate nega faptul că accidentul

rutier ce a avut loc în urmă cu 7 ani și jumătate a avut un impact psihic și

emoțional asupra vieții reclamantului, însă este evident că acesta a fost mai

puternic imediat după producerea accidentului. Or, prin sentința penală nr. 537

din 19 martie 2008 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, rămasă

definitivă ca urmare a respingerii recursului prin Decizia penală nr. 1807 din

11 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală si pentru

cauze cu minori și de familie, reclamantul a obținut o compensație materiala

pentru suferința morală provocată de accident, ceea ce conduce la concluzia că

acest prejudiciu a fost reparat.

Potrivit art. 49 teza întâi din Legea

nr. 136/1995, cu modificările și completările ulterioare, asigurătorul acordă

despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care

asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule.

Nu s-ar putea admite acordarea unui

pretium doloris, a unei reparații materiale pentru aceeași suferință, și de la

asigurătorul R.C.A. sau completarea despăgubirii primite anterior de la autorul

prejudiciului, fără a se face dovada agravării semnificative a suferințelor de natură

psihică, a traumelor sufletești determinate de accident sau a apariției unora

noi, după data de 11 decembrie 2009. Nici prejudiciul estetic, de agrement și

social invocat de reclamant nu este un prejudiciu nou, față de considerentele

mai sus expuse, privind nedovedirea unei legături de cauzalitate între fapta

ilicită și pensionarea anticipată a reclamantului, nu se poate reține nici

producerea unui prejudiciu profesional.

Cât despre existența unui prejudiciu

moral, care să fie susceptibil de reparare materială, produs prin atitudinea

pârâtei care nu a acceptat cererea de despăgubire așa cum a fost formulată și

ar fi condiționat plata despăgubirii stabilite prin sentința penală în sarcina

asiguratului său, către reclamant, de renunțarea acestuia la litigiul de față,

tribunalul a constat că nu s-a făcut dovada lezării unor atribute fundamentale

ale personalității acestuia pe parcursul procedurilor extrajudiciare sau

judiciare, nefiind suficient disconfortul inerent unei situații litigioase.

Reținând caracterul neîntemeiat al

capătului principal de cerere, în virtutea principiului potrivit căruia

accesoriul urmează soarta principalului, tribunalul a respins și capătul de

cerere privind obligarea pârâtei la plata de penalități în cuantum de 0,2% pe

zi, ca neîntemeiat, reținând, totodată, că prevederile art. 37 din Normele puse

în aplicare prin Ordinul E.S.A. nr. 14/2011 nici nu sunt aplicabile, cât timp

evenimentul rutier cauzator de daune a avut loc în anul 2006, iar Normele

aprobate prin Ordinul nr. 3108/2004, în vigoare la acea dată, nu prevăd

obligația asigurătorului de a plăti penalizări în cuantumul indicat.

Prin Decizia nr. 1388 din 28

septembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței sus-menționate, sens

în care a reținut următoarele:

La termenul din 20 octombrie 2014, s-a

încuviințat apelantului-reclamant completarea probelor administrate la prima

instanță, respectiv administrarea probei cu înscrisuri noi, obținute ulterior

pronunțării sentinței de fond, care atestă deteriorarea stării sale de

sănătate, și efectuarea unei noi expertize medico-legale de către Institul de

Medicină Legală cu concluziile unei comisii medicale militare.

Față de răspunsul Institul Medicină

Legală, în sensul că nu poate efectua o nouă expertiză, ci doar o completare la

raportul de expertiză medico-legală, la termenul din 12 ianuarie 2015

apelantul-reclamant a fost de acord cu efectuarea de către Institutul de

Medicină Legală a unei completări la raportul de expertiză, care să analizeze

cele 4 înscrisuri noi depuse la dosar.

Pentru termenul din 9 februarie 2015,

apelantul-reclamant a formulat, în temeiul art. 204 coroborat cu art. 27 pct. 7

C. proc. civ., o cerere de recuzare a medicilor legiști care au efectuat

raportul de expertiză medico-legală în dosarul de fond.

Cererea de recuzare a fost respinsă,

ca neîntemeiată, avându-se în vedere dispozițiile art. 11 alin. (4) din Ordinul

pentru aprobarea normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a

constatărilor și a altor lucrări medico-legale din 25 mai 2000 al Ministerului

Justiției, care prevăd că „în cazul în care în evoluția leziunilor menționate

la prima expertiză apar date medicale noi, complicații sau sechele, actele

medico-legale se pot completa sau modifica numai de către medicul legist care a

efectuat prima expertiză".

La data de 20 aprilie 2015 a fost

depusă la dosar completarea raportului de expertiză medico-legală, la data de 6

mai 2015, apelantul-reclamant a depus la dosar obiecțiunile formulate la acest

raport, iar la termenul din 11 mai 2015, față de concluziile defavorabile ale

raportului de expertiză, a declarat că înțelege să renunțe la proba cu

expertiză medico-legală solicitată și încuviințată de instanță, precum și la obiecțiunile

formulate.

Pe fondul cauzei, Curtea a reținut

următoarele:

Prin sentința penală nr. 537 din 19

martie 2008 a Judecătoriei sectorului 5 București, rămasă definitivă prin

Decizia penală nr. 1807 din 11 decembrie 2009 a Curții de Apel București, s-a

reținut faptul că reclamantul a fost victima unui accident, prin strivirea

acestuia între bara frontală a autoturismului condus de inculpat și bara din

spate a unei autoutilitare staționată pe marginea șoselei.

Potrivit raportului de expertiză

medico-legală efectuat în dosarul de fond, reclamantul a prezentat leziuni

traumatice care, conform medicilor, s-ar fi putut produce prin comprimare între

corpuri dure, necesitând aproximativ 150 de zile îngrijiri medicale.

În cadrul procesului penal s-a

soluționat și cererea de despăgubiri formulată de partea vătămată.

În cauza de față, reclamantul a

pretins despăgubiri pentru prejudicii materiale și morale ivite după data de 11

decembrie 2009, când sentința penală a rămas definitivă.

Prejudiciul suferit consta, pe de o

parte, în diferența de venit dintre pensia de invaliditate și salariul

corespunzător funcției de agent șef la Ministerul Afacerilor Interne ocupată

anterior accidentului, diferența dintre pensia de invaliditate și cea pentru

limită de vârstă, costul tratamentelor de recuperare, al ședințelor de

psihoterapie și al intervențiilor chirurgicale viitoare și contravaloarea unui

autoturism cu transmisie automată, iar, pe de altă parte, în suferințele morale

provocate de afecțiunile medicale multiple, imposibilitatea de a se bucura de o

viață normală, de a se îngriji singur.

În raport de obiectul cererii de

chemare în judecată, astfel cum a fost menționat, apelantul-reclamant trebuia

să administreze dovezi din care să rezulte că pagubele reclamate își au izvorul

în situații ivite după data de 11 decembrie 2009 și că acestea sunt consecința

directă a aceluiași accident provocat în anul 2006 de către intervenientul

forțat.

Potrivit art. 22 C. proc. pen.,

hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața

instanței civile cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o

și a vinovăției acesteia.

În dosarul de fond s-a dispus

efectuarea de către Institutul Medicală Legală a unei expertize medico-legale.

Această expertiză, în privința afecțiunilor consemnate în deciziile medicale

Ministerul Afacerilor Interne - Comisia de Expertiză Medicală și Evaluare a

Capacității de Muncă de pe lângă Spitalul de Urgență „Prof. Dr. H." din

perioada 2010-2013, care au stat la baza pensionării medicale (hernie de disc

lombară etajată cu tulburări funcționale accentuate, tromboză venoasă profundă

membre inferioare, artroză posttraumatică), a concluzionat că acestea sunt

patologice și nu reprezintă noi afecțiuni medicale generate de evenimentul rutier

din data de 11 mai 2006.

În faza procesuală a apelului, s-a

încuviințat la solicitarea apelantului-reclamant, nemulțumit de concluziile

menționatului raport, efectuarea unei completări la raportul de expertiză

medico-legală în raport de actele medicale noi obținute după data de 11

decembrie 2009.

Întrucât prin completarea raportului,

echipa de doctori de la Institutul de Medicină Legală a menținut concluziile

vechiului raport de expertiză, apelantul-reclamant, în cadrul dezbaterilor, a

declarat că renunță la dovada propusă, solicitând instanței să nu o ia în

considerare.

Intimatul-pârât a declarat că își

însușește dovada propusă și administrată.

În temeiul dispozițiilor art. 167

alin. (1) teza I, raportat la art. 168 alin. (3) și art. 201 C. proc. civ.,

Curtea, constatând utile și necesare lămuririle date de raportul de expertiză

medico-legală în deslușirea impactului pe care accidentul produs în anul 2006

l-a avut asupra apelantului și după decembrie 2009, pentru aflarea adevărului

și a prevenirii oricăror greșeli, a analizat acest mijloc de probațiune

judiciară.

Referitor la raportul de expertiză

medico-legală, Curtea i-a acordat valoarea juridică a unui mijloc de probă prin

care, în baza unei cercetări metodice folosind procedee științifice, colectivul

de medici-legiști care l-au întocmit au adus la cunoștința instanței concluzii

motivate științific cu privire la faptele pentru a căror elucidare s-a

considerat că sunt necesare cunoștințe medicale de specialitate.

Rațiunea dispunerii unei astfel de expertize

este generată de principiul imposibilității de cuprindere suficientă a

problemelor profesionale de către o singură persoană.

Forța probantă a expertizei este dată

de caracterul științific al demersurilor pe care le desfășoară expertul și al

metodelor Ia care apelează în vederea eludării problemelor disputate.

Chiar dacă expertiza, ca mijloc

probant, nu are caracter absolut, în lipsa unor alte elemente menite a rezolva

în mod neîndoielnic problema raportului de cauzalitate între afecțiunile

apărute după decembrie 2009 și accidentul produs în anul 2006, Curtea și-a

însușit opinia fundamentată științific formulată de experții legiști, respectiv

concluziile raportului de expertiză și ale completării la raport, în sensul că

afecțiunile consemnate în deciziile medicale ulterioare datei de 11 mai 2006,

și care au stat la baza pensionării medicale a apelantului-reclamant, sunt de

natură patologică și nu reprezintă „Noi afecțiuni medicale generate de

evenimentul rutier din 11 mai 2006".

Potrivit acelorași concluzii,

afecțiunile care au condus la pensionarea apelantului-reclamant pentru

invaliditate nu sunt urmarea accidentului din 11 mai 2006.

Aceste concluzii sunt clare,

convingătoare și credibile din punct de vedere științific.

Nu există nicio altă dovadă cu aceeași

forță de convingere care să demonstreze contrariul, respectiv că afecțiunile

constatate de acte medicale emise ulterior lunii decembrie 2009 puteau fi

considerate ca afecțiuni noi generate de accidentul rutier din 11 mai 2006.

În lipsa unor astfel de dovezi, de

necontestat, care să lege afecțiunile din documentele noi de accidentul a cărui

victimă a fost apelantul, în lipsa raportului de cauzalitate dintre aceste

afecțiuni și evenimentul rutier din anul 2006, Curtea a apreciat că nu pot fi

acordate apelantului despăgubiri materiale și morale noi, pentru afecțiuni

vechi, care.au fost analizate în mod definitiv de către instanța penală și

pentru care reclamantul a obținut o compensație.

Împotriva deciziei curții de apel a

declarat recurs, în termen legal, reclamantul, invocând următoarele motive:

prin decizia atacată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub

sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2), deoarece a respins apelul în baza

expertizei medico-legale din 2015, întocmită de o comisie de medici care

fuseseră recuzați, pentru că își exprimaseră anterior opinia în cadrul

raportului de nouă expertiză medicală din 2013.

Prin cererea de recuzare, s-a

învederat instanței de apel că medicii legiști dr. E., dr. F., dr. G." nu

mai puteau efectua o nouă expertiză, deoarece erau aceiași experți care au

realizat raportul de nouă expertiză medicală din 2013.

Desfășurarea ulterioară a expertizei a

dovedit că temerea ce a stat la baza cererii de recuzare a fost întemeiată,

deoarece medicii legiști recuzați, care își exprimaseră deja opinia în cadrul

vechiului raport, și-au menținut-o și în cadrul noului raport de expertiză

medico-legală, rezultatul acestuia fiind lipsit de obiectivitate și în

contradicție cu actele medicale emise de autoritățile militare, precum și cu

normele legale ce reglementează desfășurarea ei.

Cererea de recuzare a fost întemeiată,

în drept, pe prevederile art. 204 coroborat cu art. 27 pct. 7 C. proc. civ.,

completate cu prevederile art. 10 din Ordonanța nr. 1/2000 privind organizarea

activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală și cu cele ale

art. 35 din Regulamentul de aplicare a Ordonanței nr. 1/2000.

Art. 10 din Ordonanța nr. 1/2000

prevede că „în cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege experții

medico-legali sunt obligați să depună, în scris, declarație de abținere. în

lipsa acesteia, experții medico-legali pot fi recuzați, potrivit legii",

iar art. 35 din Regulamentul de aplicare a Ordonanței nr. 1/2000 prevede că „Medicul

legist care a eliberat un certificat medico-legal nu mai poate participa la

redactarea unui raport de expertiză sau la efectuarea unei noi expertize

medico-legale în același caz."

Art. 204 coroborat cu art. 27 pct. 7 C.

proc. civ. consacră principiul imparțialității, principiu fundamental al

procesului civil, consacrat și reiterat în mod constant atât de Înalta Curte de

Casație și Justiție, cât și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Argumentul ce a stat la baza

respingerii cererii de recuzare, acela că art. 11 alin. (4) din Ordinul pentru

aprobarea normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor

și a altor lucrări medico-legale obligă ca „actele medico-legale să fie

completate sau modificate numai de către medicul legist care a efectuat prima

expertiză", este în evidentă contradicție cu normele art. 27 pct. 7 C.

proc. civ., ce consacră un principiu fundamental, acela al imparțialității.

Ca urmare, prin norme administrative,

cum este cazul art. 11 alin. (4) din Ordinul precitat, nu se pot aduce

modificări sau derogări unui articol de lege organică, cum este codul de

procedură civilă, instanța de apel încălcând în mod grav normele legale

fundamentale ale procesului civil, pricinuind grave vătămări reclamantului,

vătămări ce nu se pot înlătura decât prin efectuarea unei noi expertize

medico-legale, așa cum a cerut reclamantul prin cererea de apel.

hotărârea atacată este lipsită de temei legal, a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii, deoarece s-a întemeiat pe o expertiză medico-legală

care nu s-a efectuat în raport cu concluziile Comisiei de expertiză

medico-militară, conform H.G. nr. 56/2012.

Efectuarea expertizei medico-legale în

raport cu concluziile acestei comisii medico-militare a fost solicitată în

considerarea calității reclamantului de polițist în rezervă, pensionat de

Ministerul Afacerilor Interne, ca urmare a invalidității provocate de

accidentul rutier din 2006, iar evaluarea capacității de muncă și a

incapacității adaptative se realizează în conformitate cu standarde militare,

diferite față de angajații din sectorul civil, mai exact în baza H.G. nr.

56/2012 pentru aprobarea Criteriilor și normelor de diagnostic clinic,

diagnostic funcțional și de evaluare a capacității de muncă, pe baza cărora se

stabilește aptitudinea și încadrarea în grade de invaliditate pentru cadrele militare,

soldații și gradații voluntari, polițiștii și funcționarii publici cu statut

special din sistemul administrației penitenciare.

Institutul Național de Medicină Legală

„Mina Minovici" a refuzat să se conformeze dispozițiilor legale,

comunicând curții de apel, prin adresa din 27 octombrie 2014, că nu cunoaște

sub ce autoritate funcționează comisiile medicale militare, deși în cele 3

documente ce i-au fost înaintate se preciza expres „Comisia de expertiză

medico-militară de pe lângă Spitalul de Urgență Prof. Dr. H. București din

cadrul Ministerului Afacerilor Interne", iar apelantului, prin adresa din

16 aprilie 2015, că „în vederea unei juste soluționări a cazului medicul legist

poate solicita sa se efectueze investigații/consulturi la unitățile medicale pe

care le crede de cuviință".

Având în vedere nelegalitatea modului

cum a fost realizată expertiza medico-legală, reclamantul a formulat obiecțiuni

care au fost respinse, refuzându-se cererea de efectuare a unei noi expertize

medico-legale.

În aceste condiții, având în vedere

respingerea obiecțiunilor formulate," lipsa de imparțialitate a expertizei

medico-legale efectuate, refuzul medicilor legiști de a respecta legea

specială, precum și contradicțiile evidente ale acestei probe cu celelalte

înscrisuri existente în dosarul cauzei, apelantul-reclamant, prin avocat, a

declarat că renunță la proba cu expertiza medico-legală efectuată.

Este nelegală decizia pronunțată,

deoarece reține faptul că nu există nicio altă dovadă cu aceeași forță de

convingere care să demonstreze că afecțiunile constatate de acte medicale emise

ulterior lunii decembrie 2009, puteau fi considerate ca afecțiuni noi generate

de accidentul rutier din 11 mai 2006, în condițiile în care există la dosarul

cauzei Decizia medicală din 13 februarie 2014 emisă de Comisia de expertiză

medico-militara de pe lângă Spitalul de Urgență „Prof. Dr. H." București,

probă ce contrazice în mod evident concluziile raportului de expertiză întocmit

de Institutul Național de Medicină Legală.

Comisia medico-militară este singura

comisie medicală care, din punct de vedere legal, poate să stabilească

evaluarea capacității de muncă și a - incapacității adaptative pentru

reclamant, ce are calitatea de polițist în rezervă, pensionat de Ministerul

Afacerilor Interne.

Decizia medicală nr. 315 din 13

februarie 2014 emisă de Comisia de expertiză medico-militară de pe lângă

Spitalul de Urgență „Prof. Dr. H." București reprezintă punctul final al

carierei militare a reclamantului, sfârșitul activității sale profesionale, fiind

consecința directă a accidentului rutier și a vătămărilor suferite, stabilind

încadrarea acestuia în gradul III de invaliditate și pensionarea sa anticipată.

În acest sens, în conținutul acestei

decizii medicale s-au reținut următoarele: „Status post accident rutier cu

fractură ambele oase gamba, dreaptă-operată, vicios consolidată. Redoare

genunchi drept. Fractură.gleznă stângă-operată, supurată, artroză gleznă stângă

cu redoare accentuată gleznă Spondilodiscartroză lombară severă confirmată

R.M.N. (12 august 2013). Hernie V de disc L5-S1. Sindrom radicular SI dreapta

persistent-confirmat R.M.N. și G.M.G. Mononeuropatie axonală senzitivo-motorie

de nerv peronier drept confirmată G.M.G. Sindrom posttrombotic-insuficiență

venoasă cronică stadiul V.C.E.A.P. membrul pelvin stâng. Ulcer trofic parțial

acoperit."

Instanța de apel a omis faptul că,

deși comisia medico-legală a constatat atât prin examinarea directă, cât și

prin analiza actelor medicale depuse existența unei artroze posttraumatice

glezna stângă, aceasta fiind unul din cele cinci elemente ce au stat la baza

pensionarii anticipate a reclamantului, și a făcut vorbire de aceasta în cadrul

cap. B denumit „constatări din documente medicale", omite în final să facă

legătura de cauzalitate între artroza apărută în mod evident ca urmare a

evenimentului rutier din data de 11 mai 2006 și pensionarea anticipată a

reclamantului.

Reluarea în cadrul completării la

raportul de expertiză a concluziilor expertizei capacității de muncă în cadrul Institutul

Național de Expertiză Medicală și Recuperare a Capacității de

Muncă, care s-a făcut în lipsa criteriilor obligatorii pentru cadrele militare,

este nelegală și lipsită de relevanță juridică din această cauză.

Conform concluziilor comisiei

medico-militare stabilite în urma examinării directe și a analizării întregii

documentații medicale și consemnată integral în cuprinsul respectivului

document, partea vătămată prezintă grave sechele ortopedice și vasculare,

nemaifiind aptă de a desfășura acțiuni ce reclamă perioade îndelungate de stat

în picioare, mobilitate și îndemânare -atribute specifice activității

profesionale ce era desfășurată de victimă în momentul accidentului, potrivit

statutului său de cadru militar din cadrul Ministerului de Interne.

Deși este evident că în aprecierea

capacității de muncă trebuie avută în vedere pregătirea educațională a

individului, pregătirea profesională, istoricul activităților prestate anterior

și natura acestora, Institutul Național de Medicină Legală „Mina

Minovici" a nesocotit normele legale speciale legate de activitatea

militară a reclamantului.

Astfel, în situația concretă a

reclamantului, pentru care s-a stabilit în cuprinsul deciziei sale de

pensionare, de către o comisie specializată în evaluarea cadrelor militare, că

a fost declarat „inapt pentru îndeplinirea serviciului în politie și încadrat

în gradul III de invaliditate", acesta nu poate prezenta, potrivit unei

alte expertize ce nu ia în considerare toate aceste criterii, capacitate de

muncă păstrată în totalitate și o incapacitate adaptativă de 30% .

Având în vedere atât adresele și

răspunsurile contradictorii emise de Institutul Național de Medicină

Legală Mina Minovici, refuzul de a răspunde la toate obiectivele stabilite de

instanță, cât și rezultatul viciat al expertizei emise, aflat în contradicție

evidentă cu dispozițiile H.G. nr. 56/2012, precum și cu propriile ei

constatări, reclamantul a solicitat înlăturarea în întregime a concluziilor

raportului denumit Completare raport de nouă expertiză medico-legală din 2015 cu

privire la Raportul de nouă expertiză medico-legală din 2013.

Instanța de judecată, în mod nelegal a

dat eficiență juridică doar concluziilor expertizei medico-legale,

contradictorie și incompletă, contestată de reclamant pentru imparțialitatea

concluziilor și a contradicțiilor existente în cuprinsul ei, precum și cu

probele din dosarul cauzei, ele constituind numai elemente de convingere,

lăsate la libera apreciere a judecătorului, ca și celelalte probe.

Proba concludentă este Decizia

Medicală nr. 315 din 13 februarie 2014 emisă de Comisia de expertiză

medico-militară de pe lângă Spitalul de Urgență „Prof. Dr. H." București,

probă ce contrazice în mod evident concluziile raportului de expertiză întocmit

de Institutul Național de Medicină Legală.

Decizia Medicală nr. 315 din 13

februarie 2014 reprezintă consecința directă a accidentului rutier și a

vătămărilor suferite, stabilind încadrarea reclamantului în gradul III de

invaliditate și pensionarea sa anticipată, conform celor anterior menționate.

decizia atacată nu a soluționat și nu a motivat în niciun fel motivele de apel

cu privire la capătul de cerere privind penalitățile de întârziere și

cheltuielile de judecată ocazionate de judecarea apelului.

Motivarea este de esența hotărârii,

constituie o garanție pentru părți că cererile lor au fost analizate cu atenție

și oferă posibilitatea exercitării controlului judiciar, iar nemotivarea

hotărârii sau o motivare necorespunzătoare vor atrage casarea ei.

Pentru toate aceste motive, recurentul

a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate și

trimiterea spre rejudecarea apelului către aceeași curte de apel, în vederea

efectuării raportului de expertiză medico-legală de către o comisie de medici

legiști imparțială și cu respectarea normelor specifice pentru cadrele

militare, soldații și gradații voluntari, polițiștii și funcționarii publici cu

statut special din sistemul administrației penitenciare.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare,

invocând, în principal, nulitatea recursului pe motiv că vizează reanalizarea

probelor, iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Analizând cu prioritate, conform art.

137 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte

constată că aceasta nu poate fi primită, întrucât parte din criticile

recurentului se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304

pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. Susținerile referitoare la probele administrate în

cauză și la reevaluarea situației de fapt în raport cu acestea nu vor fi avute

în vedere de prezenta instanță, deoarece privesc temeinicia hotărârii atacate,

aspect incompatibil cu structura actuală a recursului, în urma abrogării

motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ.

Examinând decizia atacată în raport de

criticile de rielegalitate formulate, Înalta Curte reține următoarele:

se impută instanței de apel încălcarea formelor de procedură prevăzute sub

sancțiunea nulității de art 105 alin. (2) C. proc. civ., față de fundamentarea

soluției pe un raport de, expertiză întocmit de o comisie de medici legiști

incompatibili, a căror recuzare, pe motiv că și-au spus anterior părerea, a

fost respinsa cu încălcarea prevederilor art. 204 raportat la art. 27 pct. 7 C.

proc. civ., respectiv art. 10 din O.G. nr. 1/2000 privind organizarea

activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală și art. 35 din

Regulamentul de aplicare a O.G. nr. 1/2000.

Este adevărat că experții se pot

recuza pentru aceleași motive ca și judecătorii (art. 204 alin. (1) C. proc.

civ.), motive care includ și situația în care și-au spus părerea cu privire la

pricină (art. 27 pct. 7 C. proc. civ.).

Contrar însă susținerilor

recurentului, nu se poate asimila cazului de recuzare prevăzut de art. 27 pct.

7 C. proc. civ. situația în care aceiași medici legiști completează prima

expertiză pe care au efectuat-o.

În acest sens, trebuie avute în vedere

dispozițiile art. 11 alin. (4) din Normele procedurale privind efectuarea

expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale, aprobate prin

Ordinele Ministerului Justiției și Ministerului Sănătății nr. 1134/2000 și nr.

255/2000, dispoziții care stabilesc competența exclusivă a medicului legist

care a efectuat prima expertiză de a efectua completarea acesteia: „în cazul în

care în evoluția leziunilor menționate la prima expertiză apar date medicale

noi, complicații sau sechele, actele medico-legale se pot completa sau modifica

numai de către medicul legist care a efectuat prima expertiză."

Cum, în speță, instanța de apel a

dispus completarea raportului de expertiză medico-legalâ efectuat la fond, pe

baza înscrisurilor noi invocate de apelantul-reclamant (încheierea de ședință

de la termenul din 12 ianuarie 2015, fila 44 dosar apel), în mod legal această

instanță a respins cererea de recuzare a experților legiști desemnați să

completeze raportul de expertiză medico-legală, aceiași cu cei care au efectuat

prima expertiză, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (4) Normele

procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări

medico-legale.

Completarea expertizei medico-legale

întemeindu-se pe acte medicale noi, nu se poate susține că medicii legiști

competenți să o efectueze, aceiași medici legiști care au efectuat prima

expertiză, și-au spus anterior părerea, în cadrul primei lucrări. Pe cale de

consecință, nu se poate reține că art. 11 alin. (4) din Normele procedurale

privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări

medico-legale, prin care se instituie competența de completare a actelor

medico-legale de către același medic legist care a efectuat prima expertiză,

contravine art. 27 pct. 7 C. proc. civ. și principiului imparțialității pe care

acest din urmă articol îl consacră, cum neîntemeiat se pretinde în recurs.

De asemenea, tot neîntemeiat se

pretinde în recurs și faptul că în privința medicilor legiști care au

completat, în apel, raportul de expertiză efectuat la fond ar subzista motivul

de incompatibilitate prevăzut de art. 35 din Regulamentul de aplicare al O.G.

nr. 1/2000 și că astfel s-ar justifica admiterea cererii de recuzare pe temeiul

art. 10 din O.G. nr. 1/2000.

Prin art. 10 din O.G. nr. 1/2000

privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină

legală se stabilește, într-adevăr, posibilitatea recuzării experților

medico-legali aflați în situațiile de incompatibilitate prevăzute de lege,

numai că experții medico-legali desemnați a efectua completarea primei

expertize efectuate în cauză nu se află în situația de incompatibilitate

invocată de recurent, respectiv cea prevăzută de art. 35 din Regulamentul de

aplicare al O.G. nr. 1/2000.

Potrivit acestui din urmă text legal,

„medicul legist care a eliberat un certificat medico-legal nu mai poate

participa la redactarea unui raport de expertiză sau la efectuarea unei noi

expertize medico-legale în același caz".

Potrivit art. 9 alin. (2) lit. a) din

Normele procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor

lucrări medico-legale, aprobate prin Ordinele Ministerului Justiției și

Ministerului Sănătății nr. 1134/2000 și nr. 255/2000, prin raport de expertiză

medico-legală se înțelege actul întocmit de un expert la solicitarea organului

de urmărire penală sau a instanței de judecată și care cuprinde datele privind

expertiza efectuată, iar potrivit art. 9 alin. (2) lit. c) din aceleași norme,

prin certificat medico-legal se înțelege actul întocmit de medicul legist la

cererea persoanelor interesate și care cuprinde date privind examinarea

medico-legală.

Recurentul nu invocă faptul că medicii

legiști desemnați să efectueze expertiza medico-legală dispusă în apel ar fi

eliberat anterior un certificat medico-legal, în sensul dat acestui act

medico-legal prin lege, redat mai sus, astfel că nu sunt îndeplinite cerințele

cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 35 din Regulamentul de aplicare

al O.G. nr. 1/2000.

Ceea ce invocă, în fapt, recurentul

este că medicii legiști care au efectuat lucrarea dispusă în apel - completare

raport de expertiză medico-legală - sunt aceiași experți legiști care au

efectuat prima expertiză, or această situație nu configurează cazul de

incompatibilitate prevăzut de art. 35 din Regulamentul de aplicare al O.G. nr.

1/2000 și nici nu poate fi asimilată cazului de recuzare prevăzut de art. 27

pct. 7 C. proc. civ., pentru argumentele anterior prezentate.

În concluzie, cererea de recuzare a

experților legiști fund corect respinsă de instanța de apel, nu se poate reține

nulitatea expertizei efectuate în apel (completare raport expertiză

medico-legală) și, pe cale de consecință, nici a hotărârii recurare, astfel că

nefiind întrunite cerințele cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C.

proc. civ., urmează a se constata caracterul nefondat al primului motiv de

recurs.

recurs a fost întemeiat pe cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., numai parte din criticile ce i se subsumează se încadrează în acest

caz de nelegalitate - cele referitoare la încălcarea dispozițiilor legale privind

evaluările medicale ce puteau sta la baza întocmirii expertizei medico-legale

efectuate în cauză, parte din ele vizând temeinicia hotărârii atacate - cele

referitoare la: probele administrate în cauză și reevaluarea situației de fapt

în raport cu acestea.

Față de actuala structură a art. 304 C.

proc. civ., care permite exercitarea recursului numai pentru motive de

nelegalitate, nu și de netemeinicie, urmează ca prezenta instanță să analizeze

doar acele critici care se încadrează în cazul de nelegalitate invocat - art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, aspectele de nelegalitate ce

pot fi decelate din dezvoltarea criticilor formulate de recurent vizează faptul

că expertiza medico-legală efectuată în apel nu s-a realizat cu respectarea

dispozițiilor legale în materia evaluării capacității de muncă a cadrelor

militare, respectiv în raport cu concluziile comisiei de expertiză

medico-militară, conform H.G. nr. 56/2012, fiind greșit reluate în cadrul

acestei lucrări concluziile expertizei capacității de muncă a Institutul

Național de Expertiză Medicală și Recuperare a Capacității de

Muncă, deși numai comisia de expertiză medico-militară are atribuții de

evaluare a capacității de muncă pentru cadrele militare, soldații și gradații

profesioniști, polițiștii și funcționarii publici cu statut special din

sistemul administrației penitenciare, după criteriile stabilite prin H.G. nr.

56/2012 pentru aceste categorii profesionale, din care și recurentul face parte

(polițist în rezervă).

Aceste critici sunt nefondate.

În apel s-a administrat o completare

la raportul de nouă expertiză medico-legală de la fond, pe baza actelor

medicale noi, ulterioare raportului de nouă expertiză, cu a cărei efectuare

recurentul a fost de acord, fiind chiar partea care a solicitat această probă

la termenul din 12 ianuarie 2015, în urma comunicării de către Institutul

Național de Medicină Legală că nu se poate realiza noua expertiză

medico-legală încuviințată inițial de instanța de apel, cât timp în cauză s-a

efectuat deja un raport de nouă expertiză medico-legală, ci o completare la

raportul de nouă expertiză, pe baza actelor medicale noi.

La întocmirea completării la raportul

de nouă expertiză medico-legală, comisia de experți legiști din cadrul

Institutul Național de Medicină Legală a avut în vedere și concluziile

comisiei de expertiză medico-militară care a făcut evaluarea capacității de

muncă a reclamantului, conform Criteriilor și normelor de diagnostic clinic,

diagnostic funcțional și evaluare a capacității de muncă pentru cadrele militare,

soldații și gradații profesioniști, polițiștii și funcționarii publici cu

statut special din sistemul administrației penitenciare, aprobate prin H.G. nr.

56/2012.

Astfel, în completarea la raportul de

nouă expertiză medico-legală, la pct. B - Constatări din documente ulterioare

definitivării Raportului de nouă expertiză medico-legală din 2013, sunt

enumerate documentele medicale pe baza cărora s-a efectuat lucrarea, printre

care și Decizia medicală nr. 315 din 13 februarie 2014 - Mninisterul Afacerilor

Interne - Comisia de Expertiză Medico-Militară de pe lângă Spitalul de Urgență

„P