ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 525/2016

Decizia nr. 525/2016 Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 28 noiembrie 2012, sub nr. x/3/2012, reclamantul A. a chemat în judecată de pârâta SC B. SA, solicitând obligarea acesteia la plata de despăgubiri morale și materiale în cuantum de 408.960 euro (contravaloarea în lei la data plății), precum și la plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi, calculate de la data convocării la conciliere a societății de asigurări, respectiv 12 noiembrie 2012 până la data plății efective; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esență, că despăgubirile solicitate reprezintă contravaloarea prejudiciului suferit ca urmare a accidentului de circulație produs la data de 11 mai 2006, din culpa numitului C., ce conducea un autoturism asigurat de pârâtă, prejudiciu intervenit ulterior sentinței penale nr. 537 din 19 martie 2008 a Judecătoriei sectorului 5 București, prin care inculpatul C. a fost obligat să-i plătească despăgubiri materiale în cuantum de 4.643,04 lei și despăgubiri morale în cuantum de 5.000 lei. Prin cererea precizatoare depusă la data de 17 ianuarie 2013 (filele 83-84), reclamantul a indicat cuantumul penalităților pentru perioada 12 noiembrie 2012-28 noiembrie 2012, anterioară introducerii acțiunii, la suma de 59.044,66 lei (13.086,72 euro).

De asemenea, a indicat cuantumul în lei al despăgubirilor de 408.960 euro ca fiind suma de 1.845.145,73 lei. Pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția autorității de lucru judecat și excepția inadmisibilității acțiunii. La cererea reclamantului, la termenul de judecată din 19 februarie 2013, tribunalul a dispus introducerea în cauză, în calitate de intervenient forțat, a numitului C., în temeiul art. 54 din Legea nr. 136/1995.

Reclamantul a depus o nouă cerere precizatoare, la data de 21 martie 2013 (filele 112-114), prin care a arătat că solicită plata despăgubirilor morale și materiale ulterioare datei de 11 decembrie 2009, odată cu rămânerea definitivă a sentinței penale nr. 537 din 19 martie 2008, prin respingerea recursului de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori si de familie, prin Decizia penală nr. 1807 din 11 decembrie 2009. La termenul din 14 mai 2013, tribunalul a calificat excepția inadmisibilității acțiunii ca fiind o apărare de fond și a unit cu fondul excepțiile prescripției și autorității de lucru judecat, invocate de pârâtă prin întâmpinare. Prin sentința civilă nr. 7267 din 17 decembrie 2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepția autorității de lucru judecat și cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

Pentru a respinge excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâtă în raport de acțiunea civilă soluționată prin sentința penală nr. 537 din 19 martie 2008 a Judecătoriei sectorului 5 București, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1807 din 11 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, tribunalul a reținut nu există tripla identitate de elemente - obiect, părți și cauză, între acțiunea dedusă judecății și acțiunea civilă exercitată în procesul penal. Astfel, pârâta din prezenta cauză nu a fost parte în procesul penal, iar obiectul și cauza sunt diferite. Acțiunea civilă a fost exercitată în procesul penal pentru repararea prejudiciului material și moral suferit de partea civilă A. până la acea dată, invocându-se răspunderea civilă delictuală a inculpatului, conform art. 998-999 C. civ.

În prezenta cauză, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei SC B. SA, în calitate de asigurător R.C.A. al intervenientului forțat C., la plata despăgubirilor materiale și morale aferente prejudiciului suferit ulterior datei de 11 decembrie 2009, când a rămas definitivă hotărârea penala, uzând de posibilitatea conferită de art. 20 alin. (3) C. proc. pen., întemeindu-și acțiunea, printre altele, pe dispozițiile art. 42 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, care consacră dreptul persoanei păgubite de a chema în judecată asigurătorul de răspundere civilă al persoanei răspunzătoare de producerea pagubei (ceea ce presupune și îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale a intervenientului forțat), în limitele obligațiilor ce-i revin asigurătorului din contractul de asigurare.

întrucât obiectul asigurării este răspunderea civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, sunt aplicabile dispozițiile speciale ale art. 54 din Legea nr. 136/1995, conform cărora drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați. Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut, în esență, următoarele: Sub aspectul situației de fapt, astfel cum s-a statuat prin sentința penală nr. 537 din 19 martie 2008 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, în data de 11 mai 2006, în jurul orei 12.45, inculpatul C. (intervenientul forțat din prezenta cauză) se deplasa pe str. X dinspre Y spre str. Z la volanul autoturismului proprietate personală.

La un moment dat, pierzând controlul volanului, a urcat pe bordura trotuarului din dreapta, unde l-a accidentat pe A., prin strivirea acestuia între bara frontală a autoturismului și bara din spate a autoutilitarei, staționată pe marginea șoselei. Potrivit raportului de expertiză medico-legală, reclamantul din prezenta cauză, A., a prezentat leziuni traumatice care, conform medicilor specialiști, s-ar fi putut produce la data de 11 mai 2006, prin comprimare (strivire) între corpuri dure (comprimare între bara din față și bara din spate a două autoturisme), necesitând aproximativ 150 de zile îngrijiri medicale, în condițiile unei evoluții fără complicații. A reținut instanța penală că fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 alin. (2) și (4) C. pen.

Astfel, elementul material al laturii obiective a infracțiunii îl constituie acțiunea inculpatului de a lovi partea vătămată, prin comprimarea acesteia între bara din față a autoturismului pe care îl conducea și bara din spate a autoutilitarei, ca urmare a nerespectării măsurilor legale - condiția de a poseda un permis de conducere - și a măsurilor de prevedere - adaptarea vitezei la condițiile de trafic - pentru conducerea unui autoturism pe drumurile publice. Urmarea imediată a săvârșirii faptei este atingerea adusă integrității corporale a părții vătămate, prin cauzarea de leziuni care au necesitat pentru vindecare peste 60 de zile îngrijiri medicale, respectiv 150 de zile. Raportul de cauzalitate între acțiunea inculpatului și urmarea imediată a acesteia este unul direct și rezultă din însăși săvârșirea faptei.

In ceea ce privește latura subiectivă a infracțiunii, inculpatul a săvârșit fapta cu vinovăție sub forma culpei cu prevedere, întrucât, deși a prevăzut rezultatul - eventuala vătămare a unei persoane, acesta a sperat, în mod ușuratic, că acesta nu se va produce, datorită faptului că intenționa să deplaseze autoturismul pe o distanță scurtă și avea încredere în calitățile sale de șofer, deși nu poseda permis de conducere. Potrivit art. 22 C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

Prin urmare, tribunalul a reținut ca fiind dovedite aceste condiții ale răspunderii civile delictuale a intervenientului forțat din prezenta cauză (fapta ilicită și vinovăția), ca și premisă pentru promovarea prezentei acțiuni de către reclamant împotriva asigurătorului de răspundere civilă a acestuia, urmând a se analiza în continuare dacă reclamantul a suferit un prejudiciu nou după data de 11 decembrie 2009 și dacă acesta este urmarea aceleiași fapte ilicite a intervenientului forțat.

Prin prezenta acțiune, reclamantul a pretins obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru prejudicii materiale și morale ivite după data de 11 decembrie 2009, constând, pe de o parte, în diferența de venit dintre pensia de invaliditate și salariul corespunzător funcției de agent șef în cadrul Ministerului Afacerilor Interne pe o care o ocupa anterior accidentului, diferența dintre pensia de invaliditate și cea pentru limită vârstă, costul tratamentelor de recuperare, al ședințelor de psihoterapie și al intervențiilor chirurgicale viitoare și contravaloarea unui autoturism cu transmisie automată, iar, pe de altă parte, în suferințele morale provocate de afecțiunile medicale, de multiplele intervenții chirurgicale la care a fost supus, dificultățile de a se îngriji singur, imposibilitatea de a se bucura de o viață normală alături de familia sa și de prieteni, statutul de persoană infirmă care a determinat pensionarea sa anticipată (prejudiciul estetic, de agrement, social, profesional); de asemenea, reclamantul a invocat suferința provocată de pârâtă prin refuzul de a răspunde favorabil cererii sale de despăgubire.

Reclamantul nu a făcut însă, dovada, conform art. 1169 C. civ. și art. 129 alin. (1) teza finală C. proc. civ., că pagubele reclamate au apărut după data de 11 decembrie 2009 și că sunt urmarea directă a aceluiași delict comis în anul 2006 de către intervenientul forțat, pentru a atrage răspunderea civilă a asigurătorului acestuia. Astfel, o parte din înscrisurile depuse de reclamant (filele 59-75), reprezintă acte medicale emise anterior datei de 11 decembrie 2009. Ca urmare a încuviințării probei cu expertiză medico-legală, acesta a depus la dosarul cauzei și acte medicale mai recente (filele 169-186).

Conform raportului de expertiză întocmit de Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici" din 2013 (filele 190-206), pe baza actelor medicale prezentate de reclamant, în urma accidentului din data de 11 mai 2006, reclamantul a avut nevoie de 6 luni de îngrijiri medicale (perioadă ce include și timpul necesar intervenției chirurgicale pentru extragerea materialului de osteosinteză și programul de recuperare medicală). Anterior traumatismului din data de 11 mai 2006, acesta prezenta anumite afecțiuni diagnosticate (varice picior stâng, entorsă gleznă stângă, lumbago cronic, varice hidrostatice membre inferioare). Cât despre afecțiunile consemnate în deciziile medicale Ministerul Afacerilor Interne - Comisia de Expertiză Medicală și Evaluare a Capacității de Muncă de pe lângă Spitalul de Urgență „Prof.

Dr. H." din perioada 2010-2013 și care au stat la baza pensionării medicale, respectiv hernie de disc lombară etajată cu tulburări funcționale accentuate, tromboză venoasă profundă membre inferioare, insuficiență venoasă cronică bilaterală, H.T.A.

std.I, artroză posttraumatică gleznă stângă, s-a concluzionat că acestea sunt patologice (cu excepția celei din urmă) și nu reprezintă noi afecțiuni medicale generate de evenimentul rutier din 11 mai 2006. Din cuprinsul raportului de expertiză medico-legală, rezultă că reclamantul a fost examinat atât în anul 2006, cât și ulterior în anul 2008, ocazie cu care comisia medicală a Institutul Național de Expertiză Medicală și Recuperare a Capacității de Muncă a constatat că acesta prezenta o deficiență locomotorie ușoară, cu incapacitate adaptativă 40%, având capacitatea de muncă păstrată, că nu se încadrează în grad de invaliditate (fila 193) - constatări pe care aceeași comisie le-a menținut în urma examinării reclamantului în perioada 18-23 iulie 2013 (cu reținerea unei incapacități adaptative de 30%).

Nu pot fi primite susținerile reclamantului cu privire la pretinsele contradicții din raportul de expertiză referitoare la tromboza venoasă/postromboza venoasă proximală bilateral; astfel, se reține că documentația medicală prezentată de acesta nu a relevat data la care afecțiunea respectivă a fost diagnosticată, ceea ce nu infirmă în mod necesar concluzia că nu este o afecțiune generată de evenimentul din 11 mai 2006. Totodată, în contextul antecedentelor medicale ale reclamantului, atât a celor anterioare anului 2006 cât și a celor consemnate în acte medicale emise până în 2009, concluziile expertizei medico-legale apar ca fiind fundamentate științific și convingătoare. împrejurarea că prin Deciziile medicale nr. 214 din 03 februarie 2011 și nr. 241 din 02 februarie 2012 emise de Ministerul Afacerilor Interne - Comisia de Expertiză Medicală și Evaluare a Capacității de Muncă Spitalul Dr.

H. (filele 115, 117), reclamantul a fost încadrat în gradul III de invaliditate, fiind declarat inapt de muncă, cu consecința emiterii Deciziei nr. 160411 din 13 decembrie 2011 privind acordarea pensiei de invaliditate, nu înseamnă, dincolo de contrarietatea dintre această constatare și cea făcută de comisia medicală a Institutul Național de Expertiză Medicală și Recuperare a Capacității de Muncă, că afecțiunile medicale consemnate în aceste decizii sunt urmarea traumatismului suferit în accidentul din 11 mai 2006 și că, deci, pensionarea anticipată a reclamantului a fost determinată de fapta prejudiciabilă a intervenientului forțat.

Prin urmare, sunt neîntemeiate pretențiile reclamantului privind obligarea pârâtei la repararea prejudiciului constând în diferența de venit, pe de o parte, dintre pensia de invaliditate și salariul corespunzător funcției de agent șef în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, și, pe de altă parte, dintre pensia de invaliditate și cea pentru limită vârstă.

Cât privește susținerile reclamantului în sensul că pentru a face față cheltuielilor medicale, în condițiile diminuării veniturilor, a fost nevoit să contracteze un credit bancar, s-a reținut că acesta a prezentat două contracte încheiate în anul 2007 (filele 23-26), iar prin acțiunea precizată a solicitat acoperirea unor prejudicii ulterioare datei de 11 decembrie 2009. De asemenea, tribunalul a constatat că reclamantul nu a probat necesitatea efectuării unor tratamente de recuperare, a unor ședințe de psihoterapie și a unor intervenții chirurgicale viitoare, ca urmare a apariției unor afecțiuni medicale noi sau agravării stării medicale generate de evenimentul rutier din data de 11 mai 2006, și cu atât mai puțin a achiziționării unui autoturism cu transmisie automată, prejudiciul reclamat neavând, în primul rând, caracter cert, în sensul de a fi sigur, atât în privința existenței, cât și a posibilității de evaluare.

Cât privește daunele morale, deși declarația martorului D. (filele 140-141) a relevat faptul că reclamantul a fost afectat psihic;în urma accidentului, din cauza durerilor, a dificultăților de mers, a încetării, activității profesionale, și că nu s-a putut îngriji singur în perioada ulterioară accidentului, aceste elemente nu sunt de natură să contureze aparițiia unui prejudiciu moral nou, care să impună acordarea de despăgubiri de către asigurătorul de răspundere civilă al persoanei vinovate, pe lângă cele obținute/ în procesul penal, de la aceasta din urmă. Este drept că, în cazul prejudiciului moral, nu există criterii de determinare obiective.

în aceste condiții, instanța trebuia să aprecieze asupra existenței și întinderii acestuia luând în considerare consecințele negative suferite de cel în cauză, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, modul în care a fost afectată situația familială, profesională sau socială a celui ce reclamă producerea unui astfel de prejudiciu. Nu se poate nega faptul că accidentul rutier ce a avut loc în urmă cu 7 ani și jumătate a avut un impact psihic și emoțional asupra vieții reclamantului, însă este evident că acesta a fost mai puternic imediat după producerea accidentului.

Or, prin sentința penală nr. 537 din 19 martie 2008 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, rămasă definitivă ca urmare a respingerii recursului prin Decizia penală nr. 1807 din 11 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală si pentru cauze cu minori și de familie, reclamantul a obținut o compensație materiala pentru suferința morală provocată de accident, ceea ce conduce la concluzia că acest prejudiciu a fost reparat. Potrivit art. 49 teza întâi din Legea nr. 136/1995, cu modificările și completările ulterioare, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule.

Nu s-ar putea admite acordarea unui pretium doloris, a unei reparații materiale pentru aceeași suferință, și de la asigurătorul R.C.A. sau completarea despăgubirii primite anterior de la autorul prejudiciului, fără a se face dovada agravării semnificative a suferințelor de natură psihică, a traumelor sufletești determinate de accident sau a apariției unora noi, după data de 11 decembrie 2009. Nici prejudiciul estetic, de agrement și social invocat de reclamant nu este un prejudiciu nou, față de considerentele mai sus expuse, privind nedovedirea unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și pensionarea anticipată a reclamantului, nu se poate reține nici producerea unui prejudiciu profesional.

Cât despre existența unui prejudiciu moral, care să fie susceptibil de reparare materială, produs prin atitudinea pârâtei care nu a acceptat cererea de despăgubire așa cum a fost formulată și ar fi condiționat plata despăgubirii stabilite prin sentința penală în sarcina asiguratului său, către reclamant, de renunțarea acestuia la litigiul de față, tribunalul a constat că nu s-a făcut dovada lezării unor atribute fundamentale ale personalității acestuia pe parcursul procedurilor extrajudiciare sau judiciare, nefiind suficient disconfortul inerent unei situații litigioase. Reținând caracterul neîntemeiat al capătului principal de cerere, în virtutea principiului potrivit căruia accesoriul urmează soarta principalului, tribunalul a respins și capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata de penalități în cuantum de 0,2% pe zi, ca neîntemeiat, reținând, totodată, că prevederile art. 37 din Normele puse în aplicare prin Ordinul E.S.A.

nr. 14/2011 nici nu sunt aplicabile, cât timp evenimentul rutier cauzator de daune a avut loc în anul 2006, iar Normele aprobate prin Ordinul nr. 3108/2004, în vigoare la acea dată, nu prevăd obligația asigurătorului de a plăti penalizări în cuantumul indicat. Prin Decizia nr. 1388 din 28 septembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței sus-menționate, sens în care a reținut următoarele: La termenul din 20 octombrie 2014, s-a încuviințat apelantului-reclamant completarea probelor administrate la prima instanță, respectiv administrarea probei cu înscrisuri noi, obținute ulterior pronunțării sentinței de fond, care atestă deteriorarea stării sale de sănătate, și efectuarea unei noi expertize medico-legale de către Institul de Medicină Legală cu concluziile unei comisii medicale militare.

Față de răspunsul Institul Medicină Legală, în sensul că nu poate efectua o nouă expertiză, ci doar o completare la raportul de expertiză medico-legală, la termenul din 12 ianuarie 2015 apelantul-reclamant a fost de acord cu efectuarea de către Institutul de Medicină Legală a unei completări la raportul de expertiză, care să analizeze cele 4 înscrisuri noi depuse la dosar. Pentru termenul din 9 februarie 2015, apelantul-reclamant a formulat, în temeiul art. 204 coroborat cu art. 27 pct. 7 C. proc. civ., o cerere de recuzare a medicilor legiști care au efectuat raportul de expertiză medico-legală în dosarul de fond.

Cererea de recuzare a fost respinsă, ca neîntemeiată, avându-se în vedere dispozițiile art. 11 alin. (4) din Ordinul pentru aprobarea normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale din 25 mai 2000 al Ministerului Justiției, care prevăd că „în cazul în care în evoluția leziunilor menționate la prima expertiză apar date medicale noi, complicații sau sechele, actele medico-legale se pot completa sau modifica numai de către medicul legist care a efectuat prima expertiză". La data de 20 aprilie 2015 a fost depusă la dosar completarea raportului de expertiză medico-legală, la data de 6 mai 2015, apelantul-reclamant a depus la dosar obiecțiunile formulate la acest raport, iar la termenul din 11 mai 2015, față de concluziile defavorabile ale raportului de expertiză, a declarat că înțelege să renunțe la proba cu expertiză medico-legală solicitată și încuviințată de instanță, precum și la obiecțiunile formulate.

Pe fondul cauzei, Curtea a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 537 din 19 martie 2008 a Judecătoriei sectorului 5 București, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1807 din 11 decembrie 2009 a Curții de Apel București, s-a reținut faptul că reclamantul a fost victima unui accident, prin strivirea acestuia între bara frontală a autoturismului condus de inculpat și bara din spate a unei autoutilitare staționată pe marginea șoselei. Potrivit raportului de expertiză medico-legală efectuat în dosarul de fond, reclamantul a prezentat leziuni traumatice care, conform medicilor, s-ar fi putut produce prin comprimare între corpuri dure, necesitând aproximativ 150 de zile îngrijiri medicale.

În cadrul procesului penal s-a soluționat și cererea de despăgubiri formulată de partea vătămată. În cauza de față, reclamantul a pretins despăgubiri pentru prejudicii materiale și morale ivite după data de 11 decembrie 2009, când sentința penală a rămas definitivă. Prejudiciul suferit consta, pe de o parte, în diferența de venit dintre pensia de invaliditate și salariul corespunzător funcției de agent șef la Ministerul Afacerilor Interne ocupată anterior accidentului, diferența dintre pensia de invaliditate și cea pentru limită de vârstă, costul tratamentelor de recuperare, al ședințelor de psihoterapie și al intervențiilor chirurgicale viitoare și contravaloarea unui autoturism cu transmisie automată, iar, pe de altă parte, în suferințele morale provocate de afecțiunile medicale multiple, imposibilitatea de a se bucura de o viață normală, de a se îngriji singur.

În raport de obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost menționat, apelantul-reclamant trebuia să administreze dovezi din care să rezulte că pagubele reclamate își au izvorul în situații ivite după data de 11 decembrie 2009 și că acestea sunt consecința directă a aceluiași accident provocat în anul 2006 de către intervenientul forțat. Potrivit art. 22 C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. În dosarul de fond s-a dispus efectuarea de către Institutul Medicală Legală a unei expertize medico-legale. Această expertiză, în privința afecțiunilor consemnate în deciziile medicale Ministerul Afacerilor Interne - Comisia de Expertiză Medicală și Evaluare a Capacității de Muncă de pe lângă Spitalul de Urgență „Prof.

Dr. H." din perioada 2010-2013, care au stat la baza pensionării medicale (hernie de disc lombară etajată cu tulburări funcționale accentuate, tromboză venoasă profundă membre inferioare, artroză posttraumatică), a concluzionat că acestea sunt patologice și nu reprezintă noi afecțiuni medicale generate de evenimentul rutier din data de 11 mai 2006. În faza procesuală a apelului, s-a încuviințat la solicitarea apelantului-reclamant, nemulțumit de concluziile menționatului raport, efectuarea unei completări la raportul de expertiză medico-legală în raport de actele medicale noi obținute după data de 11 decembrie 2009. Întrucât prin completarea raportului, echipa de doctori de la Institutul de Medicină Legală a menținut concluziile vechiului raport de expertiză, apelantul-reclamant, în cadrul dezbaterilor, a declarat că renunță la dovada propusă, solicitând instanței să nu o ia în considerare.

Intimatul-pârât a declarat că își însușește dovada propusă și administrată. În temeiul dispozițiilor art. 167 alin. (1) teza I, raportat la art. 168 alin. (3) și art. 201 C. proc. civ., Curtea, constatând utile și necesare lămuririle date de raportul de expertiză medico-legală în deslușirea impactului pe care accidentul produs în anul 2006 l-a avut asupra apelantului și după decembrie 2009, pentru aflarea adevărului și a prevenirii oricăror greșeli, a analizat acest mijloc de probațiune judiciară. Referitor la raportul de expertiză medico-legală, Curtea i-a acordat valoarea juridică a unui mijloc de probă prin care, în baza unei cercetări metodice folosind procedee științifice, colectivul de medici-legiști care l-au întocmit au adus la cunoștința instanței concluzii motivate științific cu privire la faptele pentru a căror elucidare s-a considerat că sunt necesare cunoștințe medicale de specialitate.

Rațiunea dispunerii unei astfel de expertize este generată de principiul imposibilității de cuprindere suficientă a problemelor profesionale de către o singură persoană. Forța probantă a expertizei este dată de caracterul științific al demersurilor pe care le desfășoară expertul și al metodelor Ia care apelează în vederea eludării problemelor disputate.

Chiar dacă expertiza, ca mijloc probant, nu are caracter absolut, în lipsa unor alte elemente menite a rezolva în mod neîndoielnic problema raportului de cauzalitate între afecțiunile apărute după decembrie 2009 și accidentul produs în anul 2006, Curtea și-a însușit opinia fundamentată științific formulată de experții legiști, respectiv concluziile raportului de expertiză și ale completării la raport, în sensul că afecțiunile consemnate în deciziile medicale ulterioare datei de 11 mai 2006, și care au stat la baza pensionării medicale a apelantului-reclamant, sunt de natură patologică și nu reprezintă „Noi afecțiuni medicale generate de evenimentul rutier din 11 mai 2006". Potrivit acelorași concluzii, afecțiunile care au condus la pensionarea apelantului-reclamant pentru invaliditate nu sunt urmarea accidentului din 11 mai 2006. Aceste concluzii sunt clare, convingătoare și credibile din punct de vedere științific.

Nu există nicio altă dovadă cu aceeași forță de convingere care să demonstreze contrariul, respectiv că afecțiunile constatate de acte medicale emise ulterior lunii decembrie 2009 puteau fi considerate ca afecțiuni noi generate de accidentul rutier din 11 mai 2006. În lipsa unor astfel de dovezi, de necontestat, care să lege afecțiunile din documentele noi de accidentul a cărui victimă a fost apelantul, în lipsa raportului de cauzalitate dintre aceste afecțiuni și evenimentul rutier din anul 2006, Curtea a apreciat că nu pot fi acordate apelantului despăgubiri materiale și morale noi, pentru afecțiuni vechi, care.au fost analizate în mod definitiv de către instanța penală și pentru care reclamantul a obținut o compensație.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs, în termen legal, reclamantul, invocând următoarele motive: 1. Art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - prin decizia atacată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2), deoarece a respins apelul în baza expertizei medico-legale din 2015, întocmită de o comisie de medici care fuseseră recuzați, pentru că își exprimaseră anterior opinia în cadrul raportului de nouă expertiză medicală din 2013. Prin cererea de recuzare, s-a învederat instanței de apel că medicii legiști dr. E., dr. F., dr.

G." nu mai puteau efectua o nouă expertiză, deoarece erau aceiași experți care au realizat raportul de nouă expertiză medicală din 2013. Desfășurarea ulterioară a expertizei a dovedit că temerea ce a stat la baza cererii de recuzare a fost întemeiată, deoarece medicii legiști recuzați, care își exprimaseră deja opinia în cadrul vechiului raport, și-au menținut-o și în cadrul noului raport de expertiză medico-legală, rezultatul acestuia fiind lipsit de obiectivitate și în contradicție cu actele medicale emise de autoritățile militare, precum și cu normele legale ce reglementează desfășurarea ei. Cererea de recuzare a fost întemeiată, în drept, pe prevederile art. 204 coroborat cu art. 27 pct. 7 C. proc.

civ., completate cu prevederile art. 10 din Ordonanța nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală și cu cele ale art. 35 din Regulamentul de aplicare a Ordonanței nr. 1/2000. Art. 10 din Ordonanța nr. 1/2000 prevede că „în cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege experții medico-legali sunt obligați să depună, în scris, declarație de abținere. în lipsa acesteia, experții medico-legali pot fi recuzați, potrivit legii", iar art. 35 din Regulamentul de aplicare a Ordonanței nr. 1/2000 prevede că „Medicul legist care a eliberat un certificat medico-legal nu mai poate participa la redactarea unui raport de expertiză sau la efectuarea unei noi expertize medico-legale în același caz." Art. 204 coroborat cu art. 27 pct. 7 C. proc.

civ. consacră principiul imparțialității, principiu fundamental al procesului civil, consacrat și reiterat în mod constant atât de Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Argumentul ce a stat la baza respingerii cererii de recuzare, acela că art. 11 alin. (4) din Ordinul pentru aprobarea normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale obligă ca „actele medico-legale să fie completate sau modificate numai de către medicul legist care a efectuat prima expertiză", este în evidentă contradicție cu normele art. 27 pct. 7 C. proc. civ., ce consacră un principiu fundamental, acela al imparțialității.

Ca urmare, prin norme administrative, cum este cazul art. 11 alin. (4) din Ordinul precitat, nu se pot aduce modificări sau derogări unui articol de lege organică, cum este codul de procedură civilă, instanța de apel încălcând în mod grav normele legale fundamentale ale procesului civil, pricinuind grave vătămări reclamantului, vătămări ce nu se pot înlătura decât prin efectuarea unei noi expertize medico-legale, așa cum a cerut reclamantul prin cererea de apel. 2. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea atacată este lipsită de temei legal, a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, deoarece s-a întemeiat pe o expertiză medico-legală care nu s-a efectuat în raport cu concluziile Comisiei de expertiză medico-militară, conform H.G.

nr. 56/2012. Efectuarea expertizei medico-legale în raport cu concluziile acestei comisii medico-militare a fost solicitată în considerarea calității reclamantului de polițist în rezervă, pensionat de Ministerul Afacerilor Interne, ca urmare a invalidității provocate de accidentul rutier din 2006, iar evaluarea capacității de muncă și a incapacității adaptative se realizează în conformitate cu standarde militare, diferite față de angajații din sectorul civil, mai exact în baza H.G. nr. 56/2012 pentru aprobarea Criteriilor și normelor de diagnostic clinic, diagnostic funcțional și de evaluare a capacității de muncă, pe baza cărora se stabilește aptitudinea și încadrarea în grade de invaliditate pentru cadrele militare, soldații și gradații voluntari, polițiștii și funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare.

Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici" a refuzat să se conformeze dispozițiilor legale, comunicând curții de apel, prin adresa din 27 octombrie 2014, că nu cunoaște sub ce autoritate funcționează comisiile medicale militare, deși în cele 3 documente ce i-au fost înaintate se preciza expres „Comisia de expertiză medico-militară de pe lângă Spitalul de Urgență Prof. Dr. H. București din cadrul Ministerului Afacerilor Interne", iar apelantului, prin adresa din 16 aprilie 2015, că „în vederea unei juste soluționări a cazului medicul legist poate solicita sa se efectueze investigații/consulturi la unitățile medicale pe care le crede de cuviință". Având în vedere nelegalitatea modului cum a fost realizată expertiza medico-legală, reclamantul a formulat obiecțiuni care au fost respinse, refuzându-se cererea de efectuare a unei noi expertize medico-legale.

În aceste condiții, având în vedere respingerea obiecțiunilor formulate," lipsa de imparțialitate a expertizei medico-legale efectuate, refuzul medicilor legiști de a respecta legea specială, precum și contradicțiile evidente ale acestei probe cu celelalte înscrisuri existente în dosarul cauzei, apelantul-reclamant, prin avocat, a declarat că renunță la proba cu expertiza medico-legală efectuată. Este nelegală decizia pronunțată, deoarece reține faptul că nu există nicio altă dovadă cu aceeași forță de convingere care să demonstreze că afecțiunile constatate de acte medicale emise ulterior lunii decembrie 2009, puteau fi considerate ca afecțiuni noi generate de accidentul rutier din 11 mai 2006, în condițiile în care există la dosarul cauzei Decizia medicală din 13 februarie 2014 emisă de Comisia de expertiză medico-militara de pe lângă Spitalul de Urgență „Prof.

Dr. H." București, probă ce contrazice în mod evident concluziile raportului de expertiză întocmit de Institutul Național de Medicină Legală. Comisia medico-militară este singura comisie medicală care, din punct de vedere legal, poate să stabilească evaluarea capacității de muncă și a - incapacității adaptative pentru reclamant, ce are calitatea de polițist în rezervă, pensionat de Ministerul Afacerilor Interne. Decizia medicală nr. 315 din 13 februarie 2014 emisă de Comisia de expertiză medico-militară de pe lângă Spitalul de Urgență „Prof. Dr. H." București reprezintă punctul final al carierei militare a reclamantului, sfârșitul activității sale profesionale, fiind consecința directă a accidentului rutier și a vătămărilor suferite, stabilind încadrarea acestuia în gradul III de invaliditate și pensionarea sa anticipată.

În acest sens, în conținutul acestei decizii medicale s-au reținut următoarele: „Status post accident rutier cu fractură ambele oase gamba, dreaptă-operată, vicios consolidată. Redoare genunchi drept. Fractură.gleznă stângă-operată, supurată, artroză gleznă stângă cu redoare accentuată gleznă Spondilodiscartroză lombară severă confirmată R.M.N. (12 august 2013). Hernie V de disc L5-S1. Sindrom radicular SI dreapta persistent-confirmat R.M.N. și G.M.G. Mononeuropatie axonală senzitivo-motorie de nerv peronier drept confirmată G.M.G. Sindrom posttrombotic-insuficiență venoasă cronică stadiul V.C.E.A.P. membrul pelvin stâng.

Ulcer trofic parțial acoperit." Instanța de apel a omis faptul că, deși comisia medico-legală a constatat atât prin examinarea directă, cât și prin analiza actelor medicale depuse existența unei artroze posttraumatice glezna stângă, aceasta fiind unul din cele cinci elemente ce au stat la baza pensionarii anticipate a reclamantului, și a făcut vorbire de aceasta în cadrul cap. B denumit „constatări din documente medicale", omite în final să facă legătura de cauzalitate între artroza apărută în mod evident ca urmare a evenimentului rutier din data de 11 mai 2006 și pensionarea anticipată a reclamantului. Reluarea în cadrul completării la raportul de expertiză a concluziilor expertizei capacității de muncă în cadrul Institutul Național de Expertiză Medicală și Recuperare a Capacității de Muncă, care s-a făcut în lipsa criteriilor obligatorii pentru cadrele militare, este nelegală și lipsită de relevanță juridică din această cauză.

Conform concluziilor comisiei medico-militare stabilite în urma examinării directe și a analizării întregii documentații medicale și consemnată integral în cuprinsul respectivului document, partea vătămată prezintă grave sechele ortopedice și vasculare, nemaifiind aptă de a desfășura acțiuni ce reclamă perioade îndelungate de stat în picioare, mobilitate și îndemânare -atribute specifice activității profesionale ce era desfășurată de victimă în momentul accidentului, potrivit statutului său de cadru militar din cadrul Ministerului de Interne. Deși este evident că în aprecierea capacității de muncă trebuie avută în vedere pregătirea educațională a individului, pregătirea profesională, istoricul activităților prestate anterior și natura acestora, Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici" a nesocotit normele legale speciale legate de activitatea militară a reclamantului.

Astfel, în situația concretă a reclamantului, pentru care s-a stabilit în cuprinsul deciziei sale de pensionare, de către o comisie specializată în evaluarea cadrelor militare, că a fost declarat „inapt pentru îndeplinirea serviciului în politie și încadrat în gradul III de invaliditate", acesta nu poate prezenta, potrivit unei alte expertize ce nu ia în considerare toate aceste criterii, capacitate de muncă păstrată în totalitate și o incapacitate adaptativă de 30% . Având în vedere atât adresele și răspunsurile contradictorii emise de Institutul Național de Medicină Legală Mina Minovici, refuzul de a răspunde la toate obiectivele stabilite de instanță, cât și rezultatul viciat al expertizei emise, aflat în contradicție evidentă cu dispozițiile H.G.

nr. 56/2012, precum și cu propriile ei constatări, reclamantul a solicitat înlăturarea în întregime a concluziilor raportului denumit Completare raport de nouă expertiză medico-legală din 2015 cu privire la Raportul de nouă expertiză medico-legală din 2013. Instanța de judecată, în mod nelegal a dat eficiență juridică doar concluziilor expertizei medico-legale, contradictorie și incompletă, contestată de reclamant pentru imparțialitatea concluziilor și a contradicțiilor existente în cuprinsul ei, precum și cu probele din dosarul cauzei, ele constituind numai elemente de convingere, lăsate la libera apreciere a judecătorului, ca și celelalte probe. Proba concludentă este Decizia Medicală nr. 315 din 13 februarie 2014 emisă de Comisia de expertiză medico-militară de pe lângă Spitalul de Urgență „Prof.

Dr. H." București, probă ce contrazice în mod evident concluziile raportului de expertiză întocmit de Institutul Național de Medicină Legală. Decizia Medicală nr. 315 din 13 februarie 2014 reprezintă consecința directă a accidentului rutier și a vătămărilor suferite, stabilind încadrarea reclamantului în gradul III de invaliditate și pensionarea sa anticipată, conform celor anterior menționate. 3. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - decizia atacată nu a soluționat și nu a motivat în niciun fel motivele de apel cu privire la capătul de cerere privind penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată ocazionate de judecarea apelului. Motivarea este de esența hotărârii, constituie o garanție pentru părți că cererile lor au fost analizate cu atenție și oferă posibilitatea exercitării controlului judiciar, iar nemotivarea hotărârii sau o motivare necorespunzătoare vor atrage casarea ei.

Pentru toate aceste motive, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea spre rejudecarea apelului către aceeași curte de apel, în vederea efectuării raportului de expertiză medico-legală de către o comisie de medici legiști imparțială și cu respectarea normelor specifice pentru cadrele militare, soldații și gradații voluntari, polițiștii și funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare. Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, invocând, în principal, nulitatea recursului pe motiv că vizează reanalizarea probelor, iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca neîntemeiat. Analizând cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită, întrucât parte din criticile recurentului se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. Susținerile referitoare la probele administrate în cauză și la reevaluarea situației de fapt în raport cu acestea nu vor fi avute în vedere de prezenta instanță, deoarece privesc temeinicia hotărârii atacate, aspect incompatibil cu structura actuală a recursului, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. Examinând decizia atacată în raport de criticile de rielegalitate formulate, Înalta Curte reține următoarele: 1. În cadrul primului motiv de recurs se impută instanței de apel încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art 105 alin. (2) C. proc.

civ., față de fundamentarea soluției pe un raport de, expertiză întocmit de o comisie de medici legiști incompatibili, a căror recuzare, pe motiv că și-au spus anterior părerea, a fost respinsa cu încălcarea prevederilor art. 204 raportat la art. 27 pct. 7 C. proc. civ., respectiv art. 10 din O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală și art. 35 din Regulamentul de aplicare a O.G. nr. 1/2000. Este adevărat că experții se pot recuza pentru aceleași motive ca și judecătorii (art. 204 alin. (1) C. proc. civ.), motive care includ și situația în care și-au spus părerea cu privire la pricină (art. 27 pct. 7 C. proc. civ.). Contrar însă susținerilor recurentului, nu se poate asimila cazului de recuzare prevăzut de art. 27 pct. 7 C. proc.

civ. situația în care aceiași medici legiști completează prima expertiză pe care au efectuat-o.

În acest sens, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 11 alin. (4) din Normele procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale, aprobate prin Ordinele Ministerului Justiției și Ministerului Sănătății nr. 1134/2000 și nr. 255/2000, dispoziții care stabilesc competența exclusivă a medicului legist care a efectuat prima expertiză de a efectua completarea acesteia: „în cazul în care în evoluția leziunilor menționate la prima expertiză apar date medicale noi, complicații sau sechele, actele medico-legale se pot completa sau modifica numai de către medicul legist care a efectuat prima expertiză." Cum, în speță, instanța de apel a dispus completarea raportului de expertiză medico-legalâ efectuat la fond, pe baza înscrisurilor noi invocate de apelantul-reclamant (încheierea de ședință de la termenul din 12 ianuarie 2015, fila 44 dosar apel), în mod legal această instanță a respins cererea de recuzare a experților legiști desemnați să completeze raportul de expertiză medico-legală, aceiași cu cei care au efectuat prima expertiză, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (4) Normele procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale.

Completarea expertizei medico-legale întemeindu-se pe acte medicale noi, nu se poate susține că medicii legiști competenți să o efectueze, aceiași medici legiști care au efectuat prima expertiză, și-au spus anterior părerea, în cadrul primei lucrări. Pe cale de consecință, nu se poate reține că art. 11 alin. (4) din Normele procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale, prin care se instituie competența de completare a actelor medico-legale de către același medic legist care a efectuat prima expertiză, contravine art. 27 pct. 7 C. proc. civ. și principiului imparțialității pe care acest din urmă articol îl consacră, cum neîntemeiat se pretinde în recurs.

De asemenea, tot neîntemeiat se pretinde în recurs și faptul că în privința medicilor legiști care au completat, în apel, raportul de expertiză efectuat la fond ar subzista motivul de incompatibilitate prevăzut de art. 35 din Regulamentul de aplicare al O.G. nr. 1/2000 și că astfel s-ar justifica admiterea cererii de recuzare pe temeiul art. 10 din O.G. nr. 1/2000. Prin art. 10 din O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală se stabilește, într-adevăr, posibilitatea recuzării experților medico-legali aflați în situațiile de incompatibilitate prevăzute de lege, numai că experții medico-legali desemnați a efectua completarea primei expertize efectuate în cauză nu se află în situația de incompatibilitate invocată de recurent, respectiv cea prevăzută de art. 35 din Regulamentul de aplicare al O.G.

nr. 1/2000. Potrivit acestui din urmă text legal, „medicul legist care a eliberat un certificat medico-legal nu mai poate participa la redactarea unui raport de expertiză sau la efectuarea unei noi expertize medico-legale în același caz". Potrivit art. 9 alin. (2) lit. a) din Normele procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale, aprobate prin Ordinele Ministerului Justiției și Ministerului Sănătății nr. 1134/2000 și nr. 255/2000, prin raport de expertiză medico-legală se înțelege actul întocmit de un expert la solicitarea organului de urmărire penală sau a instanței de judecată și care cuprinde datele privind expertiza efectuată, iar potrivit art. 9 alin. (2) lit. c) din aceleași norme, prin certificat medico-legal se înțelege actul întocmit de medicul legist la cererea persoanelor interesate și care cuprinde date privind examinarea medico-legală.

Recurentul nu invocă faptul că medicii legiști desemnați să efectueze expertiza medico-legală dispusă în apel ar fi eliberat anterior un certificat medico-legal, în sensul dat acestui act medico-legal prin lege, redat mai sus, astfel că nu sunt îndeplinite cerințele cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 35 din Regulamentul de aplicare al O.G. nr. 1/2000. Ceea ce invocă, în fapt, recurentul este că medicii legiști care au efectuat lucrarea dispusă în apel - completare raport de expertiză medico-legală - sunt aceiași experți legiști care au efectuat prima expertiză, or această situație nu configurează cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 35 din Regulamentul de aplicare al O.G. nr. 1/2000 și nici nu poate fi asimilată cazului de recuzare prevăzut de art. 27 pct. 7 C. proc.

civ., pentru argumentele anterior prezentate. În concluzie, cererea de recuzare a experților legiști fund corect respinsă de instanța de apel, nu se poate reține nulitatea expertizei efectuate în apel (completare raport expertiză medico-legală) și, pe cale de consecință, nici a hotărârii recurare, astfel că nefiind întrunite cerințele cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., urmează a se constata caracterul nefondat al primului motiv de recurs. 2. Deși cel de-ăl doilea motiv de recurs a fost întemeiat pe cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., numai parte din criticile ce i se subsumează se încadrează în acest caz de nelegalitate - cele referitoare la încălcarea dispozițiilor legale privind evaluările medicale ce puteau sta la baza întocmirii expertizei medico-legale efectuate în cauză, parte din ele vizând temeinicia hotărârii atacate - cele referitoare la: probele administrate în cauză și reevaluarea situației de fapt în raport cu acestea. Față de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., care permite exercitarea recursului numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, urmează ca prezenta instanță să analizeze doar acele critici care se încadrează în cazul de nelegalitate invocat - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, aspectele de nelegalitate ce pot fi decelate din dezvoltarea criticilor formulate de recurent vizează faptul că expertiza medico-legală efectuată în apel nu s-a realizat cu respectarea dispozițiilor legale în materia evaluării capacității de muncă a cadrelor militare, respectiv în raport cu concluziile comisiei de expertiză medico-militară, conform H.G. nr. 56/2012, fiind greșit reluate în cadrul acestei lucrări concluziile expertizei capacității de muncă a Institutul Național de Expertiză Medicală și Recuperare a Capacității de Muncă, deși numai comisia de expertiză medico-militară are atribuții de evaluare a capacității de muncă pentru cadrele militare, soldații și gradații profesioniști, polițiștii și funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare, după criteriile stabilite prin H.G.

nr. 56/2012 pentru aceste categorii profesionale, din care și recurentul face parte (polițist în rezervă). Aceste critici sunt nefondate. În apel s-a administrat o completare la raportul de nouă expertiză medico-legală de la fond, pe baza actelor medicale noi, ulterioare raportului de nouă expertiză, cu a cărei efectuare recurentul a fost de acord, fiind chiar partea care a solicitat această probă la termenul din 12 ianuarie 2015, în urma comunicării de către Institutul Național de Medicină Legală că nu se poate realiza noua expertiză medico-legală încuviințată inițial de instanța de apel, cât timp în cauză s-a efectuat deja un raport de nouă expertiză medico-legală, ci o completare la raportul de nouă expertiză, pe baza actelor medicale noi.

La întocmirea completării la raportul de nouă expertiză medico-legală, comisia de experți legiști din cadrul Institutul Național de Medicină Legală a avut în vedere și concluziile comisiei de expertiză medico-militară care a făcut evaluarea capacității de muncă a reclamantului, conform Criteriilor și normelor de diagnostic clinic, diagnostic funcțional și evaluare a capacității de muncă pentru cadrele militare, soldații și gradații profesioniști, polițiștii și funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare, aprobate prin H.G. nr. 56/2012.

Astfel, în completarea la raportul de nouă expertiză medico-legală, la pct. B - Constatări din documente ulterioare definitivării Raportului de nouă expertiză medico-legală din 2013, sunt enumerate documentele medicale pe baza cărora s-a efectuat lucrarea, printre care și Decizia medicală nr. 315 din 13 februarie 2014 - Mninisterul Afacerilor Interne - Comisia de Expertiză Medico-Militară de pe lângă Spitalul de Urgență „P