ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1512/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1512/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea adresată

Tribunalului Botoșani la data de

10 octombrie 2007, înregistrată sub nr.

4524/40/2007, reclamanții U.I. și U.F. au solicitat desființarea dispoziției

nr. 6113 din 12 septembrie 2007 emisă de Primarul Municipiului Botoșani, prin

care s-a soluționat notificarea nr. 48/2008, privind imobilul situat în Mun.

Botoșani, str. St.

Tribunalul

Botoșani, prin sentința civilă nr. 1512 din 30 octombrie 2008, a admis în parte

acțiunea, obligând Primarul Municipiului Botoșani să emită o dispoziție de completare

a art. 1 din dispoziția nr. 6113 din 12 septembrie 2007, în sensul acordării de

măsuri reparatorii în echivalent, în limita diferenței dintre valoarea clădirii

din str. St. și valoarea imobilului din str. I.C.B., plus valoarea sumei de 15.479,38

dolari SUA, toate valorile fiind calculate în raport cu data de 30 iunie 2007, corectată

cu indicele de inflație de la momentul emiterii noii dispoziții. A fost respinsă

ca nefondată cererea de acordare a despăgubirilor bănești pentru suprafața de 2884

mp teren, respectiv de anulare a art. 2 din dispoziția nr. 6113/2007.

Prin

decizia nr. 81 din 19 mai 2009, Curtea de Apel Suceava, secția civilă, a respins

ca nefondat apelul declarat de reclamanții U.I. și U.F., împotriva sentinței civile

nr. 1512 din 30 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul Botoșani, secția civilă,

în Dosarul nr. 4524/40/2007).

Prin

decizia nr. 2384 din 21 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost

admis recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei nr. 81 din 19 mai 2009,

care a fost casată în totalitate, cauza fiind trimisă instanței de apel pentru rejudecare.

În motivarea acestei decizii s-a reținut că se impune verificarea posibilităților

de acordare în compensare a celorlalte două imobile pe care reclamanții le dețineau

în calitate de chiriași, precum și verificarea argumentelor invocate de pârât pentru

neincluderea acestora în tabelul bunurilor disponibile care pot fi acordate în compensare,

stabilindu-se, totodată, că este necesară efectuarea unei expertize pentru stabilirea

limitelor compensării și a valorii bunurilor ce pot fi atribuite cu acest titlu.

Cauza

a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava sub nr. 801/39/2010.

Curtea,

în baza dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., a admis apelul și a schimbat în parte

sentința civilă nr. 1512 din 30 octombrie 2008 a Tribunalului Botoșani, în sensul

că a obligat Primarul Municipiului Botoșani să emită în favoarea reclamanților,

în completarea dispoziției nr. 6113 din 12 septembrie 2007, o dispoziție cu propunere

de măsuri compensatorii conform Legii nr. 165/2013, în limita sumei de 14.200,46

RON, pentru imobilele clădiri situate în Botoșani, str. St., județul Botoșani, expropriate

prin Decretul nr. 394/1988.

Înalta

Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 544 din 20 februarie 2015 a respins

ca nefondat recursul exercitat de reclamanți împotriva deciziei nr. 395 din 18 iunie

2014 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă, menținând-o ca legală pentru

următoarele considerentele:

Dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prevăd că se poate solicita modificarea unei hotărâri

atunci când aceasta este dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau

când aceasta este lipsită de temei legal. Recurenții reclamanți invocă, în primul

rând, aplicarea greșită a prevederilor art. 315 C. proc. civ., criticând în esență

neacordarea măsurilor reparatorii pentru terenul aferent construcțiilor din

str. St.

Instanța

de apel a interpretat în mod just dispozițiile art. 315 C. proc. civ., ale art.

11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, precum și art. 1 alin. (1) și art. 24 din Legea

nr. 165/2013.

În

ceea ce privește imobilul teren aferent construcțiilor în suprafață de 2884 mp,

în mod corect s-a reținut, cu respectarea întocmai a prevederilor art. 315 C. proc.

civ., că prin decizia de casare nr. 2384 din 21 aprilie 2011, Înalta Curte a statuat

că, relativ la acest teren, dreptul la acordarea măsurilor reparatorii aparține

vânzătorului care are calitatea de proprietar la momentul trecerii terenurilor (ce

au intrat sub incidența Legii nr. 58/1974) în proprietatea statului, fiind tranșată

irevocabil îndreptățirea recurenților-reclamanți exclusiv pentru construcțiile ce

se găseau pe teren, ca efect al exproprierii, construcții demolate ulterior.

Astfel,

instanța de apel a respectat dezlegările deciziei de casare în considerarea efectului

pozitiv al lucrului judecat, potrivit căruia statuările irevocabile ale unei hotărâri

judecătorești se impun deopotrivă părților și instanței, care nu pot ignora efectele

unei judecăți anterioare, care a soluționat definitiv un aspect al litigiului.

Motivul

de recurs ce privește diferența valorică în limita căreia reclamanții justifică

îndreptățirea la măsuri reparatorii prin echivalent nu poate conduce la reținerea

nelegalității deciziei recurate. Pe de o parte, criticile reclamanților vizează

premisa greșită, susținută cu ignorarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în

sensul includerii și a terenului în categoria imobilelor pentru care au calitatea

de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii iar, pe de altă parte, se susțin

aspecte de netemeinicie a deciziei recurate ce nu pot fi supuse controlului de nelegalitate

pe calea prezentului recurs, ele constituind nemulțumiri față de modul de calcul

al cuantumului despăgubirilor la care se consideră îndreptățiți.

Totodată,

având în vedere că la momentul exproprierii, recurenții au încasat o despăgubire

pentru construcțiile expropriate, Curtea de Apel a realizat o corectă aplicare a

art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, raportat la dispozițiile art. 11.4 din

Normele aprobate prin H.G. nr. 250/2007, conform cărora modul de calcul al despăgubirilor

de rambursat se face prin raportare la coeficientul de actualizare precizat la

art. 1 alin. (1) al Titlului II din O.U.G. nr. 184/2002. Astfel, a stabilit că,

pentru actualizarea despăgubirilor ce se deduc din valoarea imobilului expropriat,

(construcție, în cazul de față) în vederea stabilirii întinderii măsurilor reparatorii,

indicatorul de referință este cursul RON/dolar din anul soluționării cauzei, motiv

pentru care se impune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul

expropriat, în limita sumei de 14.200,46 RON. S-a reținut în mod just că, din sintagma

folosită în art. 1 alin. (1) al Titlului II din O.U.G. nr. 184/2002 „cursul RON/dolar

SUA din anul emiterii” se deduce că în mod corect pentru determinarea valorii dolarului

la data efectuării calculului s-a avut în vedere cursul mediu BNR pentru anul 2014

(1 USD = 3,2347 RON) și nu cursul dolarului la data soluționării cauzei.

Instanța

de apel a interpretat în mod just și dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 24

alin. (1) din Legea nr. 165/2013 considerând că singura măsură reparatorie care

se impune în speță, față de imposibilitatea restituirii în natură și a compensării

cu alte imobile, o constituie compensarea prin puncte, prevăzută în Legea nr. 165/2013,

motiv pentru care a fost obligat Primarul Municipiului Botoșani la emiterea deciziei

cu propunere de acordare a măsurii compensatorii pentru imobilele clădiri situate

în Botoșani, str. St., în limita sumei de 14.200,46 RON.

Nici

susținerile recurenților-reclamanți privind posibilitatea atribuirii în compensare

a imobilelor situate în str. S. și str. P.Ș. nu au fost primite. S-a reținut că

imobilul din str. P.Ș. a fost evaluat la 8.968 RON (construcțiile), iar terenul

la suma de 12.729,45 euro, iar imobilul construcție din str. S. este demolat,

în locul lui fiind construită o nouă clădire, motiv pentru care nu este posibilă

atribuirea în compensare. Cum măsurile reparatorii la care recurenții sunt îndreptățiți

în mod legal, se situează la nivelul pragului valoric de 14.200,46 RON, Înalta Curte

de Casație și Justiție constată că în mod corect instanța de apel nu a validat atribuirea

în natură sau în compensare, a imobilului din str. P.Ș., în timp ce situația juridică

actuală a imobilului din str. S. (construcție demolată urmată de ridicarea unei

noi clădiri - P+2E) ce nu se încadrează în sfera de incidență a art. 1 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001, nu a mai impus în concret și realizarea operațiunii de

comparare a celor două valori (măsuri reparatorii în echivalent cuvenite recurenților

și valoarea acestui imobil).

Împotriva

deciziei nr. 544 din 20 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția I civilă, a formulat contestație în anulare

contestatorii U.I. și

U.F.

Contestatorii

invocă, în primul rând, incidența în cauză a prevederilor art. 317, teza 1,

pct. 1 și 2 C. proc. civ.

Susțin

că necompetența în cauză era dată de incompatibilitatea d-nei judecător S.A.M.,

care se pronunțase pe fondul cauzei în ciclul procesual anterior, făcând parte din

completul care a pronunțat decizia nr. 2384 din 21 aprilie 2010, în Dosarul nr.

4524/40/2007 al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Deși judecătorul a făcut cerere

de abținere, cu motivarea că s-a pronunțat asupra fondului cauzei, cererea de abținere

a fost în mod greșit respinsă, neobservându-se că judecătorul și-a spus părerea,

așa cum rezultă din considerentele deciziei nr. 2384/2010. Detaliind aspectele

asupra cărora judecătorul și-a spus părerea în ciclul procesual anterior, atât

sub aspectul primului motiv de recurs, cât și sub aspectul celui de-al doilea

motiv de recurs invocat, contestatorii susțin că, prin respingerea cererii

de recuzare și de abținere, instanța practic menține în mod greșit cele stabilite

prin decizia nr. 2384/2010.

De

asemenea, contestatorii invocă incidența în cauză a prevederilor art. 317 teza a

2 și art. 318 C. proc. civ., arătând este vorba de o eroare materială, dar și

de faptul că instanța nu s-a pronunțat pe motivele invocate decât foarte lapidar,

fără a cerceta motivele de modificare în profunzime.

Astfel,

instanța nu se pronunță deloc pe motivul de recurs ce viza dreptul la măsuri reparatorii

pentru terenul aferent construcțiilor deși criticile vizau atât terenul liber,

cât și terenul de sub construcții. Susțin că, raportat la înscrisurile depuse,

au dovedit dreptul la restituirea terenului de 2884 mp, care a fost preluat în proprietatea

statului de la aceștia, dovedind pe deplin că prețul achitat vânzătorului în

temeiul contractului de vânzare cumpărare nr. xx/1986 includea și contravaloarea

întregului teren de pe amplasamentul în discuție. Contestatorii detaliază în amănunt

în motivele de contestație îndreptățirea lor la restituirea terenului

în natură față de probatoriul administrat, prin raportare la dispozițiile

legale aplicabile, invocând și jurisprudența instanței supreme.

Susțin

că instanța nu verifică ansamblul probelor administrate, fiind simplu de reținut

că se pronunțase, deși situația era alta.

Contestatorii

mai arată că, în ceea ce privește valoarea actualizată a despăgubirilor ce le-au

fost acordate la momentul exproprierii, instanța face o greșeală materială. Pentru

ca eroarea materială să constituie motiv de contestație în anulare, în înțelesul

art. 318 C. proc. civ., ea trebuie să existe și să poată fi sesizată în mod concret,

în dosarul în care s-a dat soluția a cărei anulare se cere. Ca urmare, eroarea trebuie

să fie evidentă și săvârșită de instanță, datorita omiterii sau confundării

unor elemente sau date materiale importante din dosarul cauzei. Greșeala materială

se apreciază astfel în raport cu datele existente la dosarul cauzei la data pronunțării

hotărârii.

Referitor

la eroarea materială, susțin că despăgubirea acordată pentru expropriere a

fost evaluată greșit prin raportare la cursul RON/dolar de la data notificării

(2007), deși potrivit H.G. 250/2007, pct. 11.4, modul de calcul al despăgubirilor

actualizate îl reprezintă indicatorul de referință - cursul RON/dolar din anul emiterii

deciziei sau dispoziției prin care se soluționează notificarea. Cum cursul RON/dolar

la data emiterii dispoziției de soluționare a notificării, respectiv 12 septembrie

2007, era de 2,39 RON/USD, rezultă că valoarea actualizată a despăgubirilor este

de 36.995,71 RON.

Contestatorii

arată că instanța face o greșeală materială și în ceea ce privește

valoarea imobilului acordat în compensare potrivit dispoziției nr. 6113/2007, astfel

cum a fost modificată prin dispoziția nr. 1608/2012, evaluat la suma de 60.947,41

RON și nici nu se pronunță pe motivele de recurs invocate, reținând că nu se mai

impune realizarea operațiunii de comparare a celor două valori - măsuri reparatorii

și valoarea imobilelor - însă dacă făcea comparația soluția ar fi fost alta,

și anume restituirea în natură a suprafeței de 1517 mp ce nu a fost afectată

de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea iar, potrivit art. 11 alin.

(3) și (7) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii în echivalent urmează a fi

stabilite în raport de diferența dintre valoarea construcțiilor și a suprafeței

de teren ce nu poate fi restituită în natură (1367 mp) și valoarea actualizată a

despăgubirilor încasate, cumulată cu valoarea imobilului ce a fost atribuit prin

dispoziția contestată.

Se

susține că instanța face o greșeală materială și în ce privește posibilitatea

acordării măsurilor reparatorii sub forma atribuirii în compensare a imobilelor

situate în str. S. și str. P.Ș., neavând în vedere calculul făcut de recurenți

și nedemonstrând că aceștia ar fi greșit prin efectuarea altui calcul. În continuare,

detaliază argumentele lor în acest sens, susținând că, din perspectiva dezlegărilor

cuprinse în decizia instanței de recurs, nu există nici un argument legal pentru

neincluderea imobilului din str. P.Ș. în tabelul bunurilor disponibile iar valoarea

acestuia este greșit stabilită. Referitor la imobilul din str. S. se susține

că nu a fost invocat nici un impediment legal pentru înscrierea acestuia în tabelul

bunurilor disponibile ce pot fi atribuite în compensare.

Contestatorii

susțin că era și este posibilă și justificată acordarea măsurilor reparatorii

în echivalent sub forma atribuirii în compensare a imobilelor situate în str. P.Ș.

și str. S., însă instanța face o greșeală materială ce constă în lipsa calcului.

Invocând

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (cauza Burza vs. România cât

și decizia nr. 3678 din 30 iunie 2009 Înaltei Curți de Casație și Justiție prin

care s-a făcut aplicarea directă a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului în soluționarea unei contestații în anulare) contestatorii susțin că

li s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, drept ce nu poate fi considerat

efectiv decât dacă apărările părților sunt analizate efectiv de instanță, adică

dacă motivele, argumentele invocate sunt reflectate în decizia pronunțată.

În

aplicarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituția României, judecătorul

național are nu doar dreptul dar și obligația asigurării aplicării reglementărilor

și jurisprudenței europene, revenindu-i rolul de a aprecia cu privire la prioritatea

tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este

parte, precum și cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul

intern cu reglementările ce vizează dreptul comunitar sau drepturile omului. Invocând

cauza Vermeire împotriva Belgiei - hotărârea din 29 noiembrie 1991 - și cauza

Dumitru E. împotriva României revizuenții susțin că, în calitate de prim

judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, judecătorul național are

obligația de a asigura efectul deplin al normelor acestuia, fără să fie nevoie să

aștepte abrogarea acestuia de către legiuitor, aplicând principiul priorității consacrat

atât pentru dreptul comunitar cât și pentru tratatele privitoare la drepturile fundamentale

ale omului la care România este parte.

Prin

urmare, în ce privește drepturile de natură procesuală se impune atât recunoașterea

Convenției Europene a Drepturilor Omului (pe tărâmul drepturilor omului), cât și

a Cartei drepturilor fundamentale (pe tărâmul dreptului comunitar). Respectarea

drepturilor cetățenilor UE este parte integrantă a principiilor generale de drept,

apărate atât de Convenția Europeană a Drepturilor Omului cât și de Curtea de Justiție,

aplicabilitatea directă a dreptului comunitar însemnând aplicarea deplină și uniformă

a reglementărilor sale în toate statele membre, instanțele naționale având obligația

să asigure efectul direct deplin, înlăturând orice normă contrară internă.

În

cauza Mitrea vs. România 26105/3 la 29 iulie 2008 C.E.D.O. a apreciat că o cale

extraordinară de atac nu poate fi admisă în absența unui defect fundamental (în

acest sens fiind și cauza Stanca E.). însă, în aceeași hotărâre, Curtea a apreciat:

„cu toate acestea, principiul securității juridice nu este unul absolut", Curtea

recomandând redeschiderea unor procese ca fiind cea mai potrivită măsură reparatorie

atunci când procedurile derulate în fața instanțelor nu au respectat cerințele

art. 6 (cauza Lungoci c.României).

Or,

cum motivele, argumentele invocate în recurs nu sunt reflectate în decizia pronunțată

se impune admiterea contestației tocmai în respectarea art. 6, nerespectarea garanțiilor

ce se circumscriu noțiunii de proces echitabil fiind de natură să justifice redeschiderea

procesului.

Față

de cele arătate, solicită admiterea contestației în anulare, desființarea deciziei

și fixarea unui termen pentru soluționarea pe fond a recursului.

Primăria

Municipiului Botoșani, prin Primar, a depus întâmpinare solicitând respingerea contestației

în anulare invocând faptul că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 317,

că prin contestația de față contestatorii solicită de fapt o nouă rejudecare a procesului

pe fond și că au fost respectate cerințele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului sub aspectul analizării apărărilor și argumentelor recurenților.

Contestația

în anulare este nefondată pentru cele ce se vor arăta în continuare:

1.

Art. 317 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil în speță față de data declanșării

litigiului, reglementează două motive de contestație în anulare și anume:

când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost

îndeplinită potrivit cu cerințele legii (alin. (1) pct. 1) și când hotărârea

a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare

la competență (alin. (1) pct. 2).

Deși

revizuenții invocă incidența în cauză a prevederilor art. 317, teza 1,

pct. 1 și 2 C. proc. civ., față de motivele efectiv descrise în contestația

în anulare, se apreciază că în fapt se invocă motivul de revizuire prevăzut de art.

317 alin. (1) pct. 2 și anume când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea

dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

Se

susține că necompetența este determinată de faptul că decizia pronunțată

în recurs, ce face obiectul prezentei contestații în anulare, era dată de un

complet în compunerea căruia a intrat un judecător incompatibil, care și-a

spus părerea, cererea de abținere/respectiv recuzare a acestuia fiind nelegal

respinsă.

Motivul

de contestație în anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 din C. proc.

civ. de la 1865 se referă strict la competența instanțelor judecătorești

așa cum este reglementată în Cartea I (Competența instanțelor judecătorești)

- Titlul I (competența materială) și Titlul II (competența teritorială)

și la încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență,

cu aplicarea dispozițiilor art. 158 și art. 159. Acest motiv de contestație

în anulare vizează situația în care hotărârea a fost dată de judecători cu

încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competența generală,

competența materială și competența teritorială exclusivă a instanțelor

judecătorești.

Contestația

în anulare în C. proc. civ. de la 1865 nu are în vedere eventuala nerespectare a

dispozițiilor privitoare la compunerea completului de judecată. Faptul că în

complet ar fi intrat un judecător incompatibil ține de compunerea completului

de judecată iar nu de competența instanțelor judecătorești. Motivul

prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 nu poate fi utilizat pentru invocarea încălcării

normelor referitoare la incompatibilitate, ca de altfel nici în cazul încălcării

celorlalte norme privind compunerea și constituirea instanței, deoarece

acestea, chiar dacă sunt așezate de legiuitor în Cartea I-a codului (Competența

instanțelor judecătorești), sunt norme de organizare judecătorească, iar

nu de competență. Ca argument suplimentar în susținerea ideii că legiuitorul

face distincția între competența/necompetența instanțelor judecătorești

și compunerea sau normele referitoare la compunerea instanței este și

faptul că noul C. proc. civ., neaplicabil în speță, deși reglementează

nerespectarea normelor referitoare la compunerea instanței ca motiv de contestație

în anulare, o face în mod distinct, păstrând distincția între necompetența

instanțelor judecătorești și nerespectarea normelor privind alcătuirea

instanței sau compunerea completului de judecată, sub aspect numeric și

nominal.

Cum

C. proc. civ. de la 1865 se referă numai la necompetența instanțelor judecătorești

și de vreme ce motivul invocat nu se încadrează în motivele de contestație

în anulare prevăzute expres și limitativ de art. 317, care reglementează contestația

în anulare de drept comun, celelalte condiții de admisibilitate a contestației

în anulare nu se mai impun a fi analizate.

2.

Deși în motivul doi contestatorii invocă incidența prevederilor art. 317

teza a 2 și art. 318 C. proc. civ., ei indică eroarea materială dar și nepronunțarea

instanței de recurs asupra motivelor invocate. Ambele motive sunt motive ale

contestației în anulare speciale, reglementate de dispozițiile art. 318,

și vor fi analizate doar din perspectiva acestui text, cu excluderea de la

aplicare a art. 317 C. proc. civ.

a.

În ce privește eroarea materială, potrivit art. 318 alin. (1) C. proc.

civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea

dată este rezultatul unei greșeli materiale.

Jurisprudența

și doctrina sunt constante în a aprecia că textul are în vedere greșeli

materiale cu caracter procedural, erori grave de fapt, care dacă ar fi fost observate

ar fi condus la o altă soluție, cum ar fi respingerea unui recurs ca tardiv

deși din plicul atașat la dosar rezultă că recursul a fost depus la poștă

în termen, anularea recursului ca netimbrat deși la dosar era atașată

dovada de plată a taxei de timbru iar instanța nu a observat-o sau acesta nu

a ajuns la dosar din culpa funcționarilor instanței, anularea recursului

ca nemotivat deși motivarea s-a făcut chiar prin cererea de recurs, etc.

Fiind

vorba de o cale de atac extraordinară, ce nu poate fi exercitată decât pentru motivele

expres și limitativ prevăzute de lege, noțiunea de ”greșeală materială”

nu trebuie interpretată extensiv și deci, pe această cale, nu pot fi îndreptate

eventuale greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare

a faptelor ori de reinterpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente.

A îndrepta, pe calea unei căi de atac extraordinare de retractare, o eroare de judecată,

echivalează cu redeschiderea unei judecăți tranșate definitiv și

cu încălcarea securității raporturilor juridice. Or, așa cum s-a arătat și

prin întâmpinare, prin contestația de față contestatorii solicită de fapt o nouă

rejudecare a procesului pe fond.

Potrivit

jurisprudenței Curții Europene Drepturilor Omului, doar ”erorile de fapt”

care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica

o derogare de la principiul securității raporturilor juridice, pe motiv că

nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor de atac de reformare.

Întrucât textul art. 318 C. proc. civ. vizează exclusiv situații în care se

confundă ori se omit date materiale importante ale cauzei, acest text nu poate constitui

temei pentru reexaminarea fondului cauzei prin prisma reaprecierii probelor, a situației

de fapt sau a aplicării corecte a dispozițiilor legale incidente.

Toate

aspectele invocate de contestatori referitoare la modul de actualizare al despăgubirilor,

prin raportare la probele administrate și la dispozițiile legale aplicabile,

la valoarea imobilului acordat în compensare, la posibilitatea acordării măsurilor

reparatorii sub forma atribuirii în compensare, la aplicarea greșită a dispozițiilor

legale, nu pot fi apreciate ca fiind ”greșeli materiale”, care să justifice

retractarea deciziei. Contestatorii susțin că instanța nu verifică ansamblul

probelor administrate, fiind simplu de reținut că s-a pronunțat într-un sens, deși

situația era alta, că evaluarea nu ține seama de normele legale aplicabile.

Aceste susțineri pot fi apreciate doar ca eventuale greșeli de judecată.

Când pe calea contestației în anulare sunt invocate greșeli de judecată,

sub pretextul că acestea ar fi greșeli materiale, se tinde la transformarea

căii de atac de retractare într-o cale de atac de reformare, adică într-un recurs

la recurs, ceea ce este inadmisibil.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat

că, contestația în anulare nu trebuie să constituie un „apel” deghizat, prin care

să se obțină o rejudecare a cauzei, pentru că, în sens contrar, s-ar aduce atingere

prezumției de validitate de care trebuie să se bucure hotărârile judecătorești irevocabile

și principiului securității raporturilor juridice (cauzele Mitrea contra României,

hotărârea din 29 iulie 2008 și Lungoci contra României, hotărârea din 26 ianuarie

2006).

Unul dintre aspectele fundamentale ale statului

de drept este principiul certitudinii legale,

care impune,

inter alia

, ca

în cazurile în care instanțele au soluționat definitiv o problemă,

hotărârea acestora să nu mai fie pusă sub semnul întrebării

(cauza

Brumărescu

).

Certitudinea legală presupune respect pentru principiul

res judicata

, adică principiul caracterului

definitiv

al deciziilor

. Acest

principiu subliniază că

nici o parte

nu are dreptul

să solicite re-examinarea unei decizii definitive și obligatorii

doar în scopul de a obține o

rejudecare

și o nouă decizie în speță.

„Revizuirea”

unei hotărâri în cadrul unei căi de atac de retractare nu ar trebui să fie tratată

ca un „apel” deghizat, iar simpla posibilitate a existenței a două puncte de vedere

asupra subiectului nu este un temei pentru re-examinare. O abatere de la acest principiu

este justificată doar atunci când este necesară prin circumstanțele

unui caracter substanțial și imperios

(cauza

Ryabykh împotriva Rusiei

,

nr. 52854/99). Or, un asemenea caracter este reglementat limitativ

prin art. 317 și art. 318 C. proc. civ.

b.

În ce privește nepronunțarea asupra tuturor motivelor de recurs invocate,

se reține că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 544 din

20 februarie 2015 a respins ca nefondat recursul. În consecință nepronunțarea

asupra tuturor motivelor de recurs invocate este de principiu admisibilă a fi invocată

în contestație.

Contestatorii

invocă faptul că instanța de recurs nu s-a pronunțat deloc pe motivul de nelegalitate

ce viza dreptul la măsuri reparatorii pentru terenul aferent construcțiilor, deși

criticile vizau atât terenul liber, cât și terenul de sub construcții, că referitor

la valoarea imobilului acordat în compensare, nu se pronunță pe motivele de recurs

invocate, reținând că nu se mai impune realizarea operațiunii de comparare a celor

două valori (măsuri reparatorii și valoarea imobilelor) și că, referitor la

celelalte motive, nu s-a pronunțat decât foarte lapidar, fără a cerceta motivele

de modificare în profunzime.

Curtea

reține că instanța de recurs s-a pronunțat asupra motivului de nelegalitate

ce viza dreptul la măsuri reparatorii pentru terenul aferent construcțiilor, statuând

că instanța de apel, cu respectarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., nu

s-a mai considerat învestită cu această chestiune întrucât a fost tranșată

irevocabil prin decizia de casare nr. 2384 din 21 aprilie 2011, în care s-a stabilit

că dreptul la acordarea măsurilor reparatorii aparține vânzătorului care avea calitatea

de proprietar la momentul trecerii terenurilor în proprietatea statului, fiind stabilită

irevocabil îndreptățirea recurenților-reclamanți exclusiv pentru construcțiile ce

se găseau pe teren la momentul exproprierii, demolate ulterior. Instanța de

recurs a mai motivat că instanța de apel a respectat dezlegările deciziei de casare

și în considerarea efectului pozitiv al lucrului judecat, statuările irevocabile

ale unei hotărâri judecătorești se impun deopotrivă părților și instanței ulterioare,

care nu pot ignora efectele unei judecăți anterioare, care a soluționat definitiv

un aspect al litigiului. Prin motivele de contestație, contestatorii pretind

o altă dezlegare acestui motiv decât cea dată de instanța de recurs, ceea ce

nu poate fi admis într-o cale de atac de retractare.

De

asemenea, referitor la critica privind valoarea imobilului acordat în compensare,

instanța de recurs se pronunță pe larg asupra motivului de nelegalitate invocat

pe această chestiune. Faptul că a reținut că nu se mai impunea realizarea operațiunii

de comparare a celor două valori - măsuri reparatorii și valoarea imobilelor, față

de argumentele expuse, nu echivalează cu nepronunțarea asupra unui motiv de

recurs.

Referitor

la celelalte motive, contestatorii au invocat că instanța de recurs nu s-a

pronunțat decât foarte lapidar, fără a cerceta motivele de modificare în profunzime.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor

Omului, dreptul la un proces echitabil potrivit art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului include în esență

obligația instanțelor de a‑și motiva hotărârile

(Hotărârea

Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, Hotărârea Higgins împotriva

Franței din 19 februarie 1998 și Hotărârea Hirvisari împotriva Finlandei

din 27 septembrie 2001). Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești

servește unui dublu obiectiv. Pe de o parte, este menită să asigure că dreptul

de a fi audiat în instanță este respectat și că, prin urmare, instanța

ia în considerare în suficientă măsură argumentele părților (Hotărârea Jokela

împotriva Finlandei din 21 mai 2002 și Hotărârea Nedzela împotriva Franței

din 27 iulie 2006). Pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului

judiciar în căile de atac.

Curtea

apreciază că instanța de recurs a răspuns tuturor criticilor de nelegalitate

invocate, că a ascultat în mod real concluziile părților și a răspuns argumentelor

principale, chiar dacă nu a răspuns detaliat fiecărui argument. Curtea apreciază

astfel că au fost respectate dezideratele jurisprudenței C.E.D.O. referitoare

la motivarea hotărârilor judecătorești. Dreptul la un proces echitabil include

dreptul părților de a fi în mod real ascultate și de a-și prezenta

observațiile pe care le consideră pertinente. Obligația pe care art. 6

o impune instanțelor naționale de a-și motiva decizia nu presupune

existența unui răspuns detaliat la fiecare argument. Noțiunea de proces

echitabil presupune ca o instanță națională care nu a motivat decât pe

scurt hotărârea să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale

care i-au fost puse (Cauza Albina împotriva României). Întinderea obligației

de motivare poate varia în raport de natura hotărârii și trebuie stabilită

în lumina circumstanțelor cauzei. Obligația de motivare a fost respectată

dacă instanța a răspuns argumentelor principale, deși nu a răspuns unor

argumente.(Cauza Buzescu

î

mpotriva României).

În

speță, instanței de recurs nu-i poate fi imputată neîndeplinirea obligației

de motivare dacă nu a răspuns tuturor argumentelor de fapt și de drept care

susțin motivul de casare sau modificare. Instanța poate să le analizeze

global, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur

aspect considerat esențial astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument

sau afirmația că un anumit argument nu se mai impune a fi analizat ori că motivele

de recurs au fost analizate lapidar, fără profunzime, nu deschide calea contestației

în anulare.

Din

această perspectivă,

se constată că instanța de recurs a analizat

și argumentat concret și detaliat toate motivele de nelegalitate invocate

de recurenți, încât nici acest motiv de contestație în anulare nu poate

fi primit.

Contestatorul

a solicitat aplicarea directă a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

invocând dreptul dar și obligația judecătorului național de aplicare a reglementărilor

și jurisprudenței europene, atunci când constată necompatibilitatea și neconcordanța

normelor din dreptul intern cu reglementările ce vizează dreptul comunitar sau drepturile

omului, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea normei interne de către legiuitor.

A făcut referire la jurisprudența C.E.D.O. (cauza Burza vs. România, cauza Vermeire

împotriva Belgiei, cauza Dumitru E. împotriva României). La finalul argumentelor

sale privind necesitatea aplicării directe a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, în detrimentul normei naționale, contestatorul a adus următoarea motivare:

”cum motivele, argumentele invocate în recurs nu sunt reflectate în decizia pronunțată

se impune admiterea contestației tocmai în respectarea art. 6, nerespectarea garanțiilor

ce se circumscriu noțiunii de proces echitabil fiind de natură să justifice redeschiderea

procesului”

Curtea

constată că, în esență, contestatorul invocă de fapt neîndeplinirea de către instanța

de recurs a obligației de motivare a hotărârii prin prisma cerințelor pe care le

impune art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului. Din această perspectivă, Curtea apreciază că nu se

impune aplicarea directă a normei de drept internațional în detrimentul normei interne

deoarece obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești decurge chiar

din norma internă - art. 261 .C. proc. civ. de la 1865, potrivit căruia hotărârea

trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței,

precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Norma internă nu este

nici necompatibilă și nici în neconcordanță cu norma internațională.

Obligația

de motivare decurge din norma de drept național însă sub aspectul conținutului și

întinderii obligației, instanțele trebuie să se raporteze și la jurisprudența C.E.D.O.

Întrucât

asupra acestui aspect s-au adus argumente anterior, cu privire la motivul de contestație

ce viza omisiunea instanței de recurs de a răspunde motivelor de recurs/respectiv

motivarea lapidară, sumară, cu privire la unele motive de recurs, acestea sunt valabile

și cu privire la cererea contestatorilor de aplicare directă a art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, având ca justificare îndeplinirea obligației de

motivare a hotărârii.

Față

de considerentele expuse, contestația în anulare de față va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii U.I. și U.F. împotriva

deciziei nr. 544 din 20 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iunie

2015.