ÎCCJ, decizie (scj.ro #126167)

Casare cu reținere. Contestație în anulare. Invocarea încălcării normelor de ordine publică relative la competența funcțională a Înaltei Curți de Casație și Justiție ca instanță de recurs de a rejudeca apelul în contextul aplicării art. 314 din Codul de procedură civilă. Neîndeplinirea cerințelor cazului prevăzut de dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 din cod.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Contestația în anulare.

Index alfabetic :

necompetență de ordine publică

casare cu reținere

competență funcțională

C.proc.civ. din 1865, art. 314, art. 315 alin. (1), art. 317 alin. (1) pct. 2

Spre deosebire de tribunale și curți de apel, în cazul recursului soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție, regula este casarea cu trimitere și doar prin excepție, conform celor prevăzute de art. 314 C.proc.civ., instanța supremă hotărăște asupra fondului pricinii, situație în care casează hotărârea numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite, așadar, casează cu reținere.

O soluție de casare cu reținere (indiferent cărei instanțe îi revine competența de soluționare a recursului – tribunal, curte de apel sau, în excepție, Înalta Curte de Casație și Justiție), antrenează rejudecarea apelului, astfel încât, în mod necesar și în condițiile prevăzute de lege, după admiterea recursului, ca efect al constatării caracterului fondat al motivului de nelegalitate, instanța de recurs se pronunță asupra apelului cu respectarea normei de drept neobservate ori cu interpretarea corectă a dispozițiilor legale aplicate greșit de instanța de apel, potrivit dezlegărilor în drept ce decurg din cele arătate pentru admiterea recursului.

Prin urmare, soluția adoptată de instanța de recurs sub aspectul aplicării dispozițiilor art. 314 C.proc.civ. și opțiunea pentru aplicarea excepției prevăzute de această normă, nu poate fi cenzurată pe cale contestației în anulare, prin invocarea dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 2, normă care sancționează exclusiv încălcarea ”dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență”.

Din perspectiva acestui motiv de contestație în anulare, pronunțarea deciziei cu încălcarea normelor de competență de ordine publică ar fi presupus ca, potrivit legii, Înalta Curte să nu fi fost instanța competentă să se pronunțe asupra recursului soluționat prin decizia atacată. Or, atât timp cât instanța de recurs a pronunțat hotărârea cu respectarea normelor de competență de ordine publică (competență materială procesuală și funcțională), nu sunt întrunite cerințele art. 317 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ.

Secția I civilă, decizia nr. 1119 din 24 aprilie 2015

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă la data de 26 februarie 2015, pârâta SC F.C. S. SA, în temeiul art. 317 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ., a formulat contestație în anulare împotriva deciziei civile nr. 3425 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant CSA S., cu intimatele-pârâte Asociația F.C. S., SC FCBS M. SRL (fostă  SC D.S.B. SRL), SC O. SA și  cu Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, solicitându-se anularea acestei decizii și, în consecință, rejudecarea recursului pentru încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

Anterior motivării acestei căi extraordinare de atac, contestatoarea a făcut un scurt istoric al cauzei în care s-a pronunțat decizia instanței de recurs.

Astfel, s-a arătat că la data de 25 mai 2011, CSA S. a solicitat, în contradictoriu cu SC FC S. SA, Asociația F.C. S. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, anularea înregistrării mărcilor nr. 61735 aparținând FCSB și nr. 45638, aparținând Asociației FC S., invocând faptul că înregistrarea acestor mărci s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 47 și 48 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice.

Prin sentința civilă nr. 832/2012, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a reținut că marca având nr. 45638 nu se mai bucură de protecție pe teritoriul României, începând de la data de 15 ianuarie 2009, ca urmare a lipsei formulării unei cereri de reînnoire a înregistrării mărcii.

Referitor la marca nr. 61735, aceeași primă instanță a constatat că „motivele prevăzute de art. 47 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 84/1998 sunt tardiv formulate.”

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 47 alin. (1) lit. c), Tribunalul București a reținut că „se impune concluzia că înregistrarea mărcii S. nu a fost solicitată cu rea-credință.” De asemenea, instanța a

apreciat că, dată fiind structura organizatorică prevăzută de lege, CSA nu are posibilitatea de a participa cu o echipă de fotbal proprie în competiția națională, astfel încât aceasta a fost modalitatea agreată de cele două părți de a se continua existența celei mai titrate echipe de fotbal din România.

Împotriva hotărârii primei instanțe, a declarat apel reclamantul CSA.

Prin decizia civilă nr. 259/A/2013, Curtea de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale a reținut că existența relei-credințe trebuie apreciată global, ținând seama de toți factorii pertinenți în speță, respectiv împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoștință de faptul că un terț utilizează semn identic sau similar pentru un produs/serviciu identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere.

De asemenea, instanța de apel a apreciat că împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoștința de faptul anterior menționat, nu este însă suficientă, în sine, pentru a stabili existența relei-credințe a solicitantului. Ca atare, Curtea de Apel București a constatat că CSA a cunoscut intenția de înscriere a mărcii chiar înainte de înregistrare și a tolerat în tot acest timp folosirea mărcii; utilizarea mărcii s-a făcut în mod public, FCSB încheind chiar contracte cu M.A.N.

De asemenea, s-a apreciat că cedarea activității fotbalistice către asociație și, ulterior, preluarea sa de către clubul intimat (aspect de notorietate, cunoscut de publicul relevant și nu numai), impune continuarea folosirii acestei mărci, întrucât elementul subiectiv, respectiv scopul ilicit, intenția de a frauda nu a fost dovedită.

Reclamantul CSA a declarat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Prin decizia civilă nr. 3425 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă, recursul reclamantei a fost admis, astfel că decizia recurată a fost modificată, în sensul admiterii apelului CSA, cu consecința schimbării în parte a sentinței civile nr. 832/2012 a Tribunalului București; prin urmare, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată; s-a dispus anularea mărcii S., înregistrată sub nr. 061735, dată a depozitului – 29 ianuarie 2004; anularea contractului de licență din 1 februarie 2011 încheiat între pârâta SC O. SA cu privire la marca înregistrată nr. 061735; au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.

În dezvoltarea motivelor contestației în anulare, întemeiate pe prevederile art. 317 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ., contestatoarea-pârâtă SC FC S. SA a învederat că decizia instanței de recurs a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

S-a susținut că, în doctrină, s-a statuat că în cadrul competenței materiale, trebuie distins între competența materială funcțională, care se stabilește după felul atribuțiilor ce revin fiecărei categorii de instanțe, pe de o parte, iar pe de altă parte, competența materială procesuală, care se stabilește în funcție de obiectul, natura sau valoarea litigiului.

Ca atare, potrivit distincțiilor doctrinare, competența materială funcțională este aceea care determină și precizează funcția și rolul atribuite fiecăreia dintre categoriile instanțelor judecătorești, iar competenta materială procesuală este aceea care determină categoria de pricini ce pot fi rezolvate, în concret, de o anumită categorie de instanțe judecătorești.

Competența materială este reglementată de norme de ordine publică, deci are caracter

absolut, astfel încât părțile nu pot conveni să deroge de la aceste norme, nici chiar cu autorizarea instanței.

Contestatoarea a învederat că prin decizia criticată a fost admis recursul reclamantului (CSA) și s-a modificat decizia instanței de apel, în sensul admiterii apelului CSA și, pe fond, s-a desființat în parte sentința nr. 832 a Tribunalului București, în sensul că s-a admis în parte acțiunea față de FCSB și, în consecință, s-a dispus anularea mărcii.

Rezultă că, Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat pe fond acțiunea în aceeași ședință în care a judecat și recursul.

Ca atare, instanța de recurs, prin hotărârea criticată nu numai că a analizat din nou faptele, astfel cum acestea au fost deja stabilite de instanțele de fond, dar, mai mult decât atât, aceste fapte au fost calificate total opus față de calificarea deja dată de instanțele de fond.

În opinia contestatoarei, încălcarea  competenței materiale funcționale rezultă indubitabil din decizia criticată, relevante în acest sens fiind următoarele paragrafe:

„Pentru a afla dacă titularul a dat dovadă de rea-credință în momentul depunerii cererii, trebuie să se efectueze o evaluare globală în care să fie luate în considerare toate împrejurările relevante ale cazului individual.”

„În ceea ce privește gradul de distinctivitate de care se bucură semnul celui care solicită constatarea nulității, deși a reținut că marca reclamantului era notorie la momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii în cauză de către pârât și a reținut, de asemenea, că pârâtul a înregistrat marca pentru produsele și serviciile de la 1 la 42 (în realitate, de la 1 la 45) din Clasificarea de la Nisa, instanța de apel nu a avut în vedere aceste aspecte importante în analiza intenției frauduloase la înregistrarea mărcii de către pârât”.

„Instanța de apel a înlăturat, în plus, în mod nejustificat, de la analiza intenției frauduloase la înregistrarea mărcii în cauză două aspecte importante, considerându-le nerelevante, și anume cooptarea de către intimata pârâtă a unor foști angajați ai apelantei și înregistrarea mărcii anterioare nr. 045638, data de depozit 15 ianuarie 1999, elemente fără de care a ajuns la concluzia greșită că, prin protocolul din 1999 încheiat cu Asociația FC S., s-ar fi transmis marca de identificare legată de activitatea fotbalistică și care ar fi tocmai cea a cărei anulare se cere în prezenta cauză, în temeiul art. 47 lit. c) din Legea nr. 84/1998"

„Astfel, nu se poate prezuma că, prin cedarea activității fotbalistice profesioniste, reclamantul a înțeles să cedeze marca în cauză, prin raportare la cele menționate anterior, dar și la faptul că emblema ce constituie marca în cauză nu era folosită doar de către echipa de fotbal, așa cum s-a reținut mai sus.”

Contestatoarea a mai arătat că extrem de important, în ceea ce privește încălcarea competenței materiale funcționale, este și paragraful prin care Înalta Curte de Casație și Justiție (instanța de recurs) a schimbat situația de fapt, instituind în contra sa o prezumție de rea-credință:

„Simpla utilizare a mărcii ulterior înregistrării, chiar fără împiedicarea directă a unui alt competitor de a o utiliza, nu este suficientă pentru reținerea bunei-credințe la înregistrare (...) faptul că, după înregistrarea mărcii de către pârâtă, reclamantul nu a formulat opoziție și nici nu s-a opus utilizării mărcii până la formularea prezentei acțiuni nu poate reprezenta o dovadă a bunei credințe a pârâtei la înregistrarea mărcii”.

Față de cele arătate, rezultă că întreaga argumentație a instanței de recurs abundă în constatări asupra situației de fapt și în răstălmăciri ale acesteia, demonstrându-se fără echivoc că Înalta Curte de Casați și Justiție s-a comportat, în această speță, ca o adevărată instanță de apel.

Din motivarea deciziei contestate, rezultă, fără putință de tăgadă, că instanța de recurs a procedat în mod nelegal la reaprecierea și reinterpretarea probelor administrate în dosar, stabilind chiar o situație de fapt potrivnică celei reținute de instanțele de fond.

Or, Înalta Curte de Casați și Justiție are competență funcțională pentru soluționarea în fond a pricinii deduse judecății doar în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt pe deplin stabilite; ca atare, în toate celelalte cazuri, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate judeca pricina pe fond, întrucât legea nu dă în competența sa funcțională astfel de atribuții.

Or, în prezenta speță, Înalta Curte de Casație și Justiție a răstălmăcit total situația de fapt, deși competența funcțională atribuită de lege nu îi conferă această prerogativă.

Recursul este o cale de atac extraordinară, nedevolutivă, în care nu se rejudecă pricina sub toate aspectele sale, ci hotărârea atacată se judecă doar sub aspecte de legalitate; asupra fondului pricinii, instanțele de recurs nu se pot pronunța decât dacă faptele sunt pe deplin stabilite, în timp ce instanțele de fond sunt suverane în aprecierea și stabilirea situației de fapt.

Interpretarea actelor dosarului, prin coroborarea tuturor probelor administrate și prin corelarea acestora cu prevederile protocolului și ale dispozițiilor legale incidente în speță, care au determinat stabilirea unei anumite situații de fapt la instanțele de fond, nu poate face obiect al controlului judiciar, întrucât reaprecierea probelor administrate în recurs nu mai este posibilă, în condițiile abrogării art. 304  pct. 10 și pct. 11 C.proc.civ.

Contestatoarea a mai arătat că potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (3) teza a II-a C.proc.civ., dacă se găsește întemeiat recursul, „în toate cazurile în care modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de noi probe”, instanța de recurs casează hotărârea recurată, trimițând cauza spre rejudecare în apel/fond la instanța competentă.

De asemenea, conform art. 314 C.proc.civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

Doctrina relevantă este unanimă în sensul că „numai prin excepție, instanța supremă hotărăște asupra fondului pricinii, în cazurile în care casează hotărârea atacată, numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurările de fapt ce au fost deplin stabilite.

Or, în prezenta cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât asupra fondului pricinii, aplicând legea, dar nu la împrejurările de fapt stabilite, ci la cele restabilite/răstălmăcite/reapreciate în recurs.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când interesele bunei administrări a justiției o cer, altei instanțe de același grad, cu excepția cazului casării pentru lipsă de competență, când trimite cauza instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent potrivit legii. Așadar, în considerarea instanței care a soluționat recursul și a statutului jurisdicțional al acesteia, regula este casarea cu trimitere.”

Contestatoarea a mai arătat că și jurisprudența Secției comerciale a Înaltei Curți de Casație și Justiție relevă aceeași soluție referitoare la competența funcțională a instanței supreme: „Potrivit art. 314 C.proc.civ., Curtea Supremă de Justiție (în prezent, ÎCCJ) hotărăște asupra fondului pricinii numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt care au fost deplin stabilite (...).”

Or, din analiza motivării deciziei contestate, mai arată contestatoarea, rezultă că instanța de recurs a reluat, practic, tot fondul pricinii, pe mai multe pagini, argumentând de ce probele administrate la instanțele de fond ar trebui reinterpretate sau, și mai grav, de ce aceste probe ar trebui interpretate invers față de interpretarea dată de instanțele de fond.

În acest fel, instanța de recurs nu numai că a repus în discuție faptele, astfel cum fuseseră acestea stabilite de instanțele de fond dar, mai mult, aceste fapte au fost calificate în mod cu totul opus față de calificarea dată în fond.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia criticată, și-a încălcat competența funcțională fixată de lege prin norme imperative, fapt care atrage incidența în cauză a motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) teza a II-a din C.proc.civ.

S-a mai susținut de către contestatoare că esența motivului de contestație în anulare se referă la faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența funcțională de a se pronunța în fond asupra pricinii deduse decât în cazuri foarte limitate, situații care nu sunt incidente în speță.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul formulat, nu putea judeca pe fond, argumentând de ce probele administrate la instanțele de fond ar trebui reinterpretate sau, mai grav, de ce aceste probe ar trebui interpretate invers față de calificarea dată acestora de instanțele de fond, întrucât legea nu dă în competența sa funcțională astfel de atribuții; în sensul celor susținute, recurenta citează și din alte decizii de speță – decizia civilă nr. 1892/2003, decizia civilă nr. 3154/2006, decizia civilă nr. 7484/2008 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Contestatoarea mai învederează că acest caracter absolut al necompetenței funcționale a fost recunoscut și prin decizia ÎCCJ nr. 5149/2004, astfel: „Competența materială funcțională (de atribuțiune) determinată, obiectiv, după natura litigiului ori după varii criterii subsidiare, este întotdeauna absolută.”

Totodată, doctrina relevantă în materie este unanimă în a accepta această calificare a încălcării normelor de procedură civilă ca fiind o încălcare a competenței funcționale a instanței.

Astfel, în mod just s-a afirmat în doctrină că Înalta Curte de Casație și Justiție are, funcțiuni principal diferite de cele exercitate de celelalte instanțe judecătorești.

Același autor apreciază că „prin competența materială funcțională se stabilește, în primul rând, ierarhia instanțelor judecătorești, în sensul delimitării organelor care desfășoară jurisdicția de fond de cele ce exercită controlul judiciar ordinar sau extraordinar; în al doilea rând, prin regulile de competența materială funcțională se determină care dintre instanțele judecătorești pot cumula judecata în fond cu judecata în apel sau recurs.”

Într-o altă speță, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 893/2010, a constatat că, schimbând în totalitate situația de fapt, instanța de recurs nu putea trece la modificarea hotărârilor criticate, ci în baza art. 312 alin. (3) teza a II-a C.proc.civ., ar fi trebuit să dispună casarea hotărârii. Față de cele arătate, rezultă că Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia criticată, și-a încălcat competența funcțională fixată de lege prin norme imperative.”

Contestatoarea învederează că doar în temeiul art. 304

1

C.proc.civ., instanța poate să examineze cauza sub toate aspectele în cazul unui recurs declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel.

Numai că, în prezenta cauză, recursul cu care Înalta Curte de Casație și Justiție a fost învestită nu era un recurs suspus regulilor prevăzute de art. 304

1

C.proc.civ., text a cărui existență  întărește argumentul potrivit căruia instanța de recurs nu putea să examineze cauza sub toate aspectele, ci recursul era limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, cu respectarea argumentelor expuse în cuprinsul prezentei contestații în anulare.

În plus, în cauza

Marian Niță c. României

, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „respectarea dreptului la un proces echitabil și a principiului securității raporturilor juridice presupune ca nicio parte să nu fie autorizata să solicite supervizarea unei hotărâri definitive și executorii numai în scopul obținerii unei reexaminări a cauzei și a unei noi decizii în această privință. În special, supervizarea nu trebuie să devină un apel mascat și simplul fapt ca pot exista două puncte de vedere cu privire la acest subiect nu este un motiv suficient pentru rejudecarea unei cauze.”

Contestatoarea mai precizează faptul că lipsa competenței funcționale a Înaltei Curți de Casați și Justiție de a se pronunța asupra fondului nu a mai putut fi invocată sau discutată, întrucât motivarea efectivă a instanței, în condițiile „încălcării dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență”,  nu a putut fi cunoscută de contestatoare decât după luarea la cunoștință a motivării deciziei pronunțate în recurs.

Față de argumentele expuse, rezultă că, prin decizia criticată, Înalta Curte de Casație și Justiție și-a încălcat competența funcțională fixată de lege prin norme imperative, motiv pentru s-a solicitat admiterea contestații în anulare, în temeiul art. 317 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ., anularea deciziei contestate și rejudecarea recursului.

Contestația în anulare este nefondată, potrivit celor ce succed.

Potrivit art. 317 alin. (1) C.proc.civ., dacă acestea nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului, contestația în anulare de drept comun sau obișnuită, poate fi formulată împotriva hotărârilor irevocabile pentru următoarele două motive: (

1) când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii; (2) când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență

.

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă, nesuspensivă de drept de executare, ce nu poate fi exercitată decât pentru motivele și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege.

În consecință, dat fiind caracterul acesteia de cale de atac de retractare, instanța învestită cu soluționarea unei contestații în anulare nu exercită un control de legalitate a deciziei atacate, ci se limitează, în cazul contestației în anulare de drept comun, la neregularitatea de ordin procedural invocată de titularul căii de atac, în cazul de față, cea prevăzută de art. 317 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ.

Prezenta contestație în anulare este îndreptată împotriva deciziei pronunțate de o instanță de recurs, astfel că, Înalta Curte constată că în cauză sunt îndeplinite cerințele de admisibilitate prevăzute de premisa normei: obiectul acesteia este o decizie irevocabilă, dar și imposibilitatea valorificării motivului de contestație în anulare în fața instanței de apel sau de recurs.

În motivarea căii de atac întemeiate pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ., contestatoarea SC FC S. SA invocă faptul că instanța de recurs a încălcat normele de ordine publică privitoare la competență, susținând, în esență că, instanța de recurs, judecând recursul, a încălcat limitele competenței sale funcționale, substituindu-se instanței de apel, având în vedere că, în aprecierea contestatoarei, s-ar fi procedat la stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanțele de fond, urmată de reaprecierea probelor.

Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 159 alin. (1) C.proc.civ.: „

Necompetența este de ordine publică: (1) în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești; (2) în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad; (3) în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura

.”

Din interpretarea dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 2 rap. la art. 159 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ., rezultă că încălcarea normelor de competență materială reprezintă un motiv susceptibil de valorificare pe calea acestei căi extraordinare de atac.

Astfel cum corect indică și contestatoarea, normele de competență materială (distribuirea soluționării cauzelor între instanțele de grad diferit, potrivit legii) sunt stabilite atât sub aspect funcțional, cât și procesual.

Competența materială funcțională are în vedere felul atribuțiilor jurisdicționale, anume dacă unei instanțe îi revine competența într-o anume materie pentru soluționarea cauzei în primă instanță, în apel sau în recurs.

Competența materială procesuală se stabilește după obiectul, valoarea sau natura cererii, așadar criteriile legale pe baza cărora se partajează  competența de soluționare a cererilor formulate în diferite materii între instanțele de grad diferit; aceste criterii legale, valabile atât din perspectiva competenței materiale procesuale, cât și din cea a competenței materiale funcționale (interdependente, întrucât nu pot fi aplicate izolat) sunt prevăzute de Codul de procedură civilă (art. 1 - 4 Cod procedură civilă de la 1865 – competența materială de drept comun - ori norme speciale de competență edictate pentru anumite proceduri) sau prin legi speciale.

Aplicând aceste distincții la speța de față, competența materială procesuală în favoarea Tribunalului București pentru soluționarea unei cereri având ca obiect anularea înregistrării unei mărci este stabilită printr-o normă din legea specială – art. 47 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, republicată (normă ce consacră și o competență teritorială exclusivă).

Din norma anterior invocată, rezultă că aceasta stabilește și competența materială funcțională în primă instanță, din perspectiva ierarhiei instanțelor judecătorești, în favoarea tribunalului pentru soluționarea cererilor cu un astfel de obiect, în timp ce competența materială funcțională a Curții de Apel București, ca instanță de apel, este reglementată prin dispozițiile art. 88 alin. (3) din aceeași lege care prevăd astfel:

„

(3) Sentințele Tribunalului București pronunțate în cazurile prevăzute la art. 36, 46, 47, 53, 54, 60 și 85 pot fi atacate cu apel la Curtea de Apel București, în termen de 15 zile de la comunicare

.”

Competența materială funcțională a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea recursului declarat împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București în cauza de față, rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 299 alin. (1), (1

1

) și (2) rap. la art. 4 pct. 1 C.proc.civ.

Art. 299 alin. (1) și (2)

„(1) Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională sunt supuse recursului. Dispozițiile art. 282 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător.

(1

1

) Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute de art. 1 pct. 1.

(2) Recursul se soluționează de instanța imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea în apel

.”

Art. 299 alin. (1

1

) C.proc.civ. a fost introdus prin Legea nr. 202/2010, iar art. 1 pct. 1 din cod privește cererile date de lege în competența de primă instanță a judecătoriilor, astfel încât, rezultă că ea nu vizează  cererile pronunțate de tribunal, constatare suficientă pentru a se reține că în materia de față, decizia pronunțată în apel era supusă recursului, potrivit legii.

Or, instanța imediat superioară celei care a pronunțat decizia din apel în cauza de față – Curtea de Apel București, conform celor deja arătate – este Înalta Curte de Casație și Justiție, ceea ce corespunde competenței materiale funcționale prevăzute de art. 4 pct. 1 C.proc.civ.: „

Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: 1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. (…)

”

În consecință, în acord cu cele anterior arătate rezultă că, prin soluționarea de către Înalta Curte a recursurilor declarate în cauză (de către intimata-pârâtă SC FC S. SA și de către reclamantul CSA S.) au fost respectate normele de competență de ordine publică (competența materială procesuală și funcțională), astfel încât, în speță, nu sunt întrunite cerințele art. 317 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ., contestația în anulare fiind nefondată.

Din perspectiva acestui motiv de contestație în anulare, pronunțarea deciziei atacate cu încălcarea normelor de competență de ordine publică ar fi presupus ca, potrivit legii, Înalta Curte să nu fi fost instanța competentă să soluționeze recursurile declarate în cauză; încălcarea normelor de ordine publică prin pronunțarea deciziei din apel ori a sentinței date în primă instanță nu ar fi putut fi invocată direct prin contestația în anulare promovată împotriva deciziei pronunțate în recurs, decât dacă motivul respectiv nu ar fi putut fi invocat în apel sau în  recurs (condiție de admisibilitate prevăzută de premisa din art. 317 alin. (1).

Astfel, prin decizia civilă nr. 3425/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație, Secția I civilă (atacată cu prezenta contestație în anulare) au fost soluționate recursurile formulate împotriva deciziei civile nr. 259/A/2013 a Curții de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, pronunțată în apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. nr. 832/2012 de Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, primă instanță competentă în soluționarea cererii de anulare a înregistrării mărcilor, în temeiul art. 47 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, republicată.

După cum reiese din expozeul deciziei de față, contestatoarea invocă însă aspecte de nelegalitate a deciziei instanței de recurs, susținând, în realitate, greșita aplicarea a regulii per a contrario ce rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 314 C.proc.civ., în sensul că instanța de recurs se putea pronunța asupra fondului cauzei „

numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite

”.

Or, astfel cum deja s-a enunțat, instanța învestită cu soluționarea unei căi de atac de retractare, precum contestația în anulare, nu exercită un control de legalitate a deciziei irevocabile pronunțate de instanța de recurs; instanțele de control judiciar sunt instanțele de apel și de recurs; pe de altă parte, controlul de legalitate este specific instanței de recurs, în timp ce instanța de apel verifică nu numai legalitatea, ci și temeinicia hotărârii atacate.

Deosebit de tribunale și curți de apel, în cazul recursului soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție, într-adevăr, regula este casarea cu trimitere și doar prin excepție, conform celor prevăzute de art. 314 C.proc.civ., instanța supremă hotărăște asupra fondului pricinii, situație în care casează hotărârea numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite, așadar, casează cu reținere.

Din coroborarea dispozițiilor art. 314 cu cele ale art. 315 alin. (1), rezultă că Înalta Curte pronunță soluția de casare cu reținere numai dacă nu este necesară administrarea de noi probe.

În consecință, cu deplina respectare a normelor de ordine publică privind competența, rezultă că Înalta Curte, în soluționarea recursurilor cu care a fost învestită, a apreciat că împrejurările de fapt ale cauzei nu se cer a fi lămurite prin probe noi (altele decât cele care au putut fi administrate în recurs, în condițiile art. 305 C.proc.civ.), astfel încât a decis în sensul casării cu reținere (excepția prevăzută de art. 314), iar nu a casării cu trimitere (regula, în cazul recursului dat în competența Înaltei Curți).

Soluția adoptată de instanța de recurs sub aspectul aplicării dispozițiilor art. 314 C.proc.civ. și opțiunea pentru aplicarea  excepției prevăzute de această normă, nu poate fi cenzurată de această instanță învestită cu soluționarea contestației în anulare, limitată strict la verificarea motivului reglementat prin dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ., potrivit celor deja analizate.

În plus, o soluție de casare cu reținere (indiferent cărei instanțe îi revine competența de soluționare a recursului – tribunal, curte de apel sau, în excepție, Înalta Curte de Casație și Justiție), antrenează rejudecarea apelului, astfel încât, în mod necesar și în condițiile prevăzute de lege, după admiterea recursului, ca efect al constatării caracterului fondat al motivului de nelegalitate (art. 304 pct. 9, în cazul de față), instanța de recurs se pronunță asupra apelului cu respectarea normei de drept neobservate ori cu interpretarea corectă a dispozițiilor legale aplicate greșit de instanța de apel (premise ce conduc la reținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 - lipsa temeiului legal sau aplicarea greșită a legii), potrivit dezlegărilor în drept ce decurg din cele arătate pentru admiterea recursului.

Astfel cum rezultă din decizia instanței de recurs, în speță, s-a reținut aplicarea greșită a criteriilor de apreciere a relei-credințe la înregistrarea unei mărci, astfel cum acest concept juridic este conturat în jurisprudența Curții de Justiție  Uniunii Europene.

Înalta Curte, conform unei jurisprudențe constante, analizează criticile de această natură în legătură cu aplicarea criteriilor Curții de la Luxemburg în evaluarea unei cereri de anulare a înregistrării unei mărci solicitate cu rea-credință spre înregistrare, ca fiind critici de nelegalitate, în legătură cu respectarea și aplicarea unor reguli de drept.

Dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, republicată au același conținut cu cele din art. 51 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 40/94 al Consiliului din 20 noiembrie 1993 privind marca comunitară [succedat de Regulamentul CE nr. 207/2009 care are dispoziții identice în art. 52 alin. (1) lit. b) în ce privește anularea înregistrării mărcii pentru rea-credință]; în plus, art. 47 alin. (1) lit. c) transpune în legea națională dispozițiile similare ale art. 3.2 lit. d) din Prima Directivă a Consiliului Comunităților Europene din 21 decembrie 1988 pentru apropierea legilor referitoare la mărci din Statele Membre 89/104/EEC (ce se regăsesc și în actuala formă codificată a acesteia – Directiva 2008/95/CE).

Aplicarea jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, pe lângă obligativitatea acesteia decurgând din Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, înseamnă identificarea și aplicarea conținutului conceptual conturat în jurisprudența instanțelor Uniunii (Tribunalul de Primă Instanță al Uniunii Europene și CJUE) cu referire, în acest caz, la noțiunea autonomă de rea-credință a solicitantului la înregistrarea mărcii.

Prin urmare, aceste criterii jurisprudențiale create de CJUE în interpretarea Regulamentului mărcilor comunitare (corespondente unor veritabile reguli de drept) sunt operante, pentru identitate de rațiune, și în privința mărcilor naționale, în vederea aplicării unitare a reglementărilor europene pe întreg teritoriul Uniunii și, implicit, pentru atingerea finalității actelor europene de armonizare a normelor referitoare la mărci.

Se va înlătura ca nefondat și argumentul decurgând din invocarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza

Marian Niță c. României

din 7 decembrie 2010), întrucât cauza menționată privește condamnarea României pentru încălcarea dispozițiilor art. 6 alin. 1 din Convenție (referitoare la securitatea raporturilor juridice și la durata procedurii) și ea se înscrie în rândul unor cauze repetitive de condamnare pentru încălcări generate de existența în cadrul procedurii penale a recursului în anulare deschis procurorului general împotriva unei hotărâri definitive și deci, intrate în puterea lucrului judecat, ceea ce reprezenta o gravă atingere noțiunii de proces echitabil; or, situația premisă ce a condus la condamnarea României în această cauză, nu are niciun element comun cu pricina de față.

Chiar dacă premisa din cauză privea admiterea unei contestații în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 318 C.proc.civ. (contestație în anulare specială), Înalta Curte apreciază însă că mai relevantă, din acest punct de vedere, este Hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza

Mitrea c. României

din 29 iulie 2008 în cadrul căreia, CEDO a apreciat că o cale extraordinară de atac (precum contestația în anulare), fie ea și introdusă de una dintre părțile procesului, nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absenta unui “defect fundamental” care poate conduce la arbitrariu.

Tot în aceeași cauză, Curtea Europeană a stabilit că nu a fost evidențiată nicio aparență de arbitrariu în felul în care instanțele au soluționat cauza, anterior introducerii căii extraordinare de atac, aparență care ar fi putut să justifice redeschiderea procedurilor.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte a respins ca nefondată contestația în anulare, întrucât nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ.