Decizia nr. 1289/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — Competență materială procesuală. Regimul juridic al invocării excepției necompetenței de ordine publică

Hotărârea pronunțată, în primă instanță, de Tribunalul Constanța: Prin încheierea din 3.10.2018, prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților Consiliul Local A. și Primarul comunei A., invocată de pârât, prin întâmpinare. Prin sentința civilă nr.2907 din 28.11.2018, Tribunalul Constanța, Secția I civilă a respins cererea reclamanților Consiliul Local A. și Primarul comunei A., ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă și a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată din oficiu, respingând cererea formulată de reclamanta Comuna A., prin primar, ca inadmisibilă.

Decizia pronunțată, în apel, de Curtea de Apel Constanța: Împotriva sentinței pronunțate de această instanță a formulat apel reclamanta Comuna A., prin primar. Prin decizia civilă nr.138C din 14.11.2019, Curtea de Apel Constanța-Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul promovat în cauză.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Constanța au declarat recurs reclamanții Comuna A., prin primar, Primarul Comunei A. și Consiliul Local A. Prin cererea de recurs întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.8 Cod procedură civilă, reclamanții au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, admiterea apelului și trimiterea cauzei, spre rejudecare, Tribunalului Constanta-Secția I civilă și litigii de muncă, întrucât în mod greșit prima instanța a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului. S-a învocat nelegalitatea hotărârii recurate pe motiv că instanța de apel a ignorat împrejurarea că instanța de fond nu a pus în discuția părților natura juridică a cauzei, aceasta nefiind ținută de temeiul juridic invocat, prin cerere, de reclamanți. Instanța de fond a fost învestită cu o acțiune în repararea prejudiciului produs prin fapta pârâtului, acțiune care impune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții : existența unei fapte ilicite/păgubitoare, a unui prejudiciu și a unei legături de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Instanța de fond avea obligația, potrivit dispozițiilor art.22 Cod procedură civilă, să pună în discuția contradictorie a părților natura juridică a cauzei din perspective textelor legale aplicabile, nefiind ținută de temeiul juridic invocat de reclamanți. Or, contrar dispozițiilor art.22 alin.(4) Cod procedură civilă, instanța de fond nu a pus în discuția contradictorie a părților natura litigiului și calificarea juridică a cererii deduse judecații, iar instanța de apel, în mod nelegal, nu a sancționat această neregularitate procedurală. Curtea de Apel a reținut greșit că nu se impunea o recalificare a cauzei cererii, în contextul în care instanța de fond avea obligația de a pune în discuția părților natura juridică a litigiului și, constatând că acțiunea se circumscrie unui litigiu de muncă, trebuia să dispună, ca efect al admiterii apelului, trimiterea cauzei, spre rejudecare, unui complet specializat de dreptul muncii.

Apărările formulate în cauză: Intimatul B., prin întâmpinare, a invocat în principal, excepția de inadmisibilitate a recursului formulat de reclamanții Consiliul Local A. și Primarul comunei A., susținând că recursul a fost formulat de părți omisso medio, întrucât nu au exercitat calea de atac a apelului împotriva sentinței primei instanțe. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca lipsit de interes, deoarece soluția cu privire la calitatea procesuală activă a acestora a intrat în puterea lucrului judecat, iar devoluțiunea nu a fost integrală în apel, ci numai cu privire la cererea reclamantei Comuna A. Pe fond, a susținut că motivele recursului reclamantei Comuna A. nu se subsumează temeiului de casare indicat, formulând și susțineri din perspectiva netemeiniciei criticilor evocate, întrucât instanțele au dat curs principiului disponibilității și au soluționat acțiunea în limitele învestirii date de recurentă, prin cererea de chemare în judecată .

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, susceptibile de încadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488, alin.1, pct.3 și 5 Cod procedură civilă și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte va constata că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele care succed: În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta-recurentă Comuna A., prin primar a susținut, în esență, nelegalitatea deciziei atacate și a formulat critici sub aspectul încălcării obligației instanței de fond de a pune în discuția părților natura juridică a cauzei din perspectiva textelor legale aplicabile, în scopul soluționării litigiului de un complet specializat de litigii de muncă. Recurenta a mai susținut că, potrivit dispozițiilor art. 22 alin. 4 Cod procedură civilă, raportat la scopul urmărit prin cererea de chemare în judecată, respectiv acela de reparare a prejudiciului constatat de Curtea de Conturi, instanța de fond avea obligația să dea calificarea juridică corectă a litigiului și să stabilească natura juridică a cererii deduse judecății, respectiv ca fiind un litigiu de muncă, context ce impunea trimiterea cauzei unui complet specializat de dreptul muncii. Deși nu s-a pus în discuție natura juridică a cererii deduse judecății, instanța de apel nu a sancționat această neregularitate. În realitate, aceste susțineri vizează două motive de casare, distincte, care urmează a fi examinate ca atare. Critica legată de încălcarea obligației de calificare a naturii juridice a cauzei conduce la ideea încălcării competenței funcționale a instanței de fond, susțineri care vor fi verificate în lumina motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 3 Cod procedură civilă, iar nu a pct.-ului 8, astfel cum a fost încadrată de recurentă, care se referă la încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. Motivul de casare înscris în pct. 3 al art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă are în vedere ipoteza în care hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii. Conform art. 130 alin. (2) Cod procedură civilă, necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe . Coroborând aceste dispoziții legale, Înalta Curte reține că necompetența de ordine publică putea constitui motiv de casare numai dacă a fost invocată în condițiile legii, adică de reclamant sau de către judecător la primul termen de judecată, la care părțile au fost legal citate în fața primei instanțe, iar reclamantul este nemulțumit de soluția dată. Art. 130 alin. (2) Cod procedură civilă impune, din punct de vedere conceptual, ca atât instanța, cât și părțile să examineze întâi respectarea regulilor de competență – și a aspectelor de fond necesare pentru determinarea instanței competente – și abia, apoi, fondul pretențiilor și apărărilor formulate în cauză. Respectarea în practică a obligației de verificare, cu prioritate, a competenței este asigurată de dispozițiile art. 131 Cod procedură civilă, care obligă instanța să-și verifice competența la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate. Dacă nu a fost invocată în termenul stipulate de lege, excepția necompetenței de ordine publică nu va mai putea fi invocată pe parcursul judecării procesului, în primă instanță și nici direct în apel sau recurs. Realizând aplicarea principiilor ce decurg din interpretarea textelor normative invocate la cauza dedusă judecății, din perspectiva criticilor invocate în cauză, instanța de recurs reține următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, ce fixează limitele subiective și obiective ale judecării cauzei, reclamanta Comuna A., prin primar a solicitat obligarea pârâtului B. la plata următoarelor sume de bani: 378.209,16 lei reprezentând diferență tarif lunar de folosință, majorat, pentru care nu există proces-verbal de recepție a corpurilor de iluminat suplimentate; 9.372,62 lei, reprezentând diferența achitată suplimentar, în fiecare lună, din anul 2012, rezultată din valoarea în lei înscrisă pe factură și valoarea în euro, la cursul menționat pe factură, sume ce reprezintă contravaloarea obligației imputate reclamantei, prin decizia nr. 94/25.10.2013 emisă de Curtea de Conturi, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de pârâtul B. în derularea unui contract de asociere în participațiune privind modernizarea iluminatului public nr.5925/2007, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 1357 Cod civil, care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie. La primul termen de judecată – 18.09.2018, Tribunalul Constanța, Secția civilă și-a verificat competența, din oficiu, considerându-se competentă în soluționarea litigiului, prin raportare la art. 95 alin.1 Cod procedură civilă, ocazie cu care a pus în dezbaterea contradictorie a părților excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților Primarul comunei A. și Consiliul local A. La termenul de judecată din 13.11.2018, potrivit încheierii de ședință de la acel termen, deși pârâtul a solicitat trimiterea cauzei unui complet specializat în litigii de muncă, reclamanta-recurentă s-a opus și a susținut decăderea pârâtului din dreptul de a mai invoca excepția de necompetență a instanței. Cum reclamanta-recurentă nu a invocat excepția de necompetență funcțională a instanței de fond, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată și având în vedere regimul juridic care guvernează excepțiile de necompetență, reglementat de normele imperative sus enunțate, Înalta Curte va reține că invocarea excepției privind necompetența funcțională a instanței în soluționarea cauzei, ulterior momentului procesual reglementat de art. 130 alin. (2) și art. 131 alin. (1) Cod procedură civilă, nu mai este posibilă, deoarece, în cauză, a avut loc o consolidare a competenței materiale procesuale și funcționale a instanței pe rolul căreia a fost introdusă cererea, aceasta devenind, în această modalitate, competentă să soluționeze cauza tocmai ca efect al dispozițiilor care limitează în timp posibilitatea de a invoca excepția de necompetență. Prin urmare, critica recurentului sub aspectul incidenței prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 3 Cod procedură civilă se vădește a fi neîntemeiată. Celelalte critici ale recurentei se referă la încălcarea obligației înscrisă în art. 22 alin.4 Cod procedură civilă, în sensul că judecătorul fondului, în virtutea rolului activ, nu a pus în discuția părților natura juridică a cauzei din perspectiva textelor legale aplicabile, atâta timp cât instanța nu este ținută de temeiul juridic indicat în cerere. Aspectele semnalate pun în discuție încălcarea unor dispoziții de ordin procedural, susținerile încadrându-se, astfel, în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă (și nu a pct.-ul 8 al aceluiași articol, cum eronat susține recurenta), care sancționează încălcarea regulilor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității. Potrivit prevederilor art. 22 alin. (4) Cod de procedură civilă, judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă. Obligația ce rezidă din cuprinsul articolului 22 alin.4 Cod procedură civilă trebuie, însă, înțeleasă în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilității și cel al contradictorialității, neputând constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia dintre părți și în apărarea intereselor acesteia. Or, este cunoscut că limitele judecății trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanței, de vreme ce rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situației de fapt este limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecății, instanța având sarcina de a clarifica doar acele situații care impun o explicitare a cererii de chemare în judecată. În cauza dedusă judecății, însă, obiectul și temeiul juridic al acțiunii au fost clar stabilite prin cererea de chemare în judecată, iar argumentele de fapt și de drept pe care recurenta-reclamantă, care a beneficiat de asistență juridică calificată, le-au adus în susținerea cererii sale nu impuneau o altă calificare a cererii de chemare în judecată sau alte clarificări ale cadrului procesual. Recurenta a promovat o acțiune prin care a solicitat antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâtului, fost primar al unității administrativ-teritoriale, demersul său procesual fiind fundamentat juridic pe dispozițiile art.1349 Cod civil, care reglementează instituția răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. Recurenta-reclamantă a insistat în calificarea juridică dată cererii sale, cu toate că instanța de fond a pus în discuția părților, în virtutea rolului activ, incidența dispozițiilor înscrise în Codul muncii, dat fiind cauza acțiunii formulate. Cu toate acestea, reclamanta a insistat în calificarea dată cererii sale, deși la momentul înregistrării acțiunii era publicată în Monitorul Oficial decizia nr. 16/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin care a fost stabilit că raporturilor juridice dintre primar/viceprimar și unitatea administrativ-teritorială li se aplică prevederile Codului muncii, dacă legi speciale nu conțin dispoziții specifice, inclusiv după încetarea mandatelor. În circumstanțele expuse, contrar susținerilor recurentei, în mod corect instanța de apel a reținut că nu s-a impus o recalificare a actelor și faptelor deduse judecății, de vreme ce judecătorul fondului, în virtutea principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, a dat curs voinței reclamantului relativ la stabilirea limitelor învestirii instanței, în raport de motivele de fapt ale cererii și scopul urmărit prin promovarea acțiunii. Astfel, potrivit elementelor de fapt prezentate, reclamanta-recurentă a urmărit antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru fapta proprie, în vederea recuperării prejudiciului produs ca urmare a faptului ilicit săvârșit de pârât, situație ce corespundea calificării juridice date cererii sale, context în raport cu care instanța a fost ținută de cauza cererii de chemare în judecată, respectiv de situația de fapt calificată juridic, sens în care nu a putut schimba, peste voința părții, fundamentul juridic al pretenției formulate, cum corect s-a reținut prin recizia recurată. Așadar, nu sunt întrunite nici cerințele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă. În consecință, pentru considerentele expuse, reținând netemeinicia criticilor formulate, în baza art. 496 raportat la art. 488, alin.1, pct. 3 și 5 Cod procedură civilă, Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Comuna A., prin primar.