ÎCCJ, decizie (scj.ro #180884)

Invocarea în apel a excepției necompetenței materiale a primei instanțe. Tardivitate. Regimul juridic al excepției de necompetență de ordine publică

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Judecata

Index alfabetic: competență de ordine publică

excepția necompetenței materiale

încheiere interlocutorie

C.proc.civ., art. 130 art. 131, art. 132, art. 247

Art. 130 alin. (2) Cod procedură civilă impune, din punct de vedere conceptual, ca atât instanța, cât și părțile să invoce, cu prioritate, necompetența materială și teritorială de ordine publică și abia apoi se poate intra în cercetarea fondului pretențiilor și apărărilor formulate în cauză.

Respectarea în practică a obligației de verificare cu prioritate a competenței este asigurată de dispozițiile art. 131 Cod procedură civilă, care obligă instanța să-și verifice competența la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii.

Dacă nu a fost invocată în termenul legal, excepția necompetenței materiale și teritoriale de ordine publică nu va mai putea fi invocată până la finalizarea procesului, nici în faza judecății în primă instanță, nici în căile de atac.

Astfel, în cazul excepției de necompetență materială și excepției teritoriale exclusive, legiuitorul a stabilit un regim derogatoriu de la invocarea excepțiilor de ordine publică în orice stare a pricinii.

De altfel, în aplicarea art. 132 alin. (1) și (2) Cod procedură civilă, dacă instanța constată că este competentă a soluționa cauza, consemnează în cuprinsul încheierii temeiurile de drept ale acestei constatări, respingând, în mod corespunzător, eventuala excepție de necompetență invocată în condițiile legii. Încheierea astfel pronunțată are caracter interlocutoriu, deci leagă instanța, care nu mai poate reveni asupra sa, putând fi atacată numai odată cu fondul.

Prin urmare, cum tribunalul, respingând excepția necompetenței materiale procesuale invocată din oficiu, a apreciat că are competența de a soluționa cauza, reclamantul, față de dispozițiile imperative ale art. 130 alin. (2) Cod procedură civilă, nu mai putea invoca excepția necompetenței materiale sau teritoriale exclusive a primei instanțe, ca excepție de ordine publică, în cursul soluționării apelului.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 647 din 25 martie 2021

I.  Circumstanțele cauzei

1.

Obiectul cauzei

Prin acțiunea civilă formulată și înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin la 22.08.2019, reclamanta Consiliul Local al Municipiului Reșita, reprezentat prin Primar, a solicitat rezilierea contractului de concesiune nr. 272 din 09.01.2012, evacuarea necondiționată a pârâtului de pe terenul ce face obiectul prezentului litigiu și aducerea terenului la starea inițială.

Prin sentința civilă nr. 1870 din 18.12.2019, Tribunalul Caraș-Severin, Secția I civilă a respins cererea de chemare în judecată de către reclamantul Consiliul Local al Municipiului Reșița, reprezentat prin Primar, în contradictoriu cu pârâtul A.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul Consiliul Local al Municipiului Reșița prin Primar

Prin încheierea din 8.07.2020 a Curții de Apel Timișoara, Secția I civilă, a fost respinsă, ca tardiv formulată, excepția de necompetență materială procesuală a secției, invocată de apelantul-reclamant și a fost amânată pronunțarea asupra apelului la data de 22.07.2020.

Prin decizia civilă nr. 94 din 22.07.2020 a Curții de Apel Timișoara, Secția I civilă, a fost respins apelul declarat de reclamantul Consiliul Local al Mun. Reșita, prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 1870/2019 a Tribunalul Caraș-Severin, Secția I civilă.

Împotriva încheierii din 8.07.2020 și a deciziei civile nr. 94 din 22.07.2020 ale Curții de Apel Timișoara, Secția I civilă a declarat recurs reclamantul Consiliul Local al Municipiului Reșita, prin Primar, invocând în drept art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 Cod procedură civilă.

În ceea ce privește recursul declarat împotriva încheierii din 8.07.2020, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 Cod procedură civilă, reclamantul susține, în esență, că instanța de apel a respins, în mod nelegal, excepția de necompetență materială a instanței de fond ca tardiv formulată.

În speță, așa cum rezultă din încheierea de ședință a Tribunalului Caraș-Severin din 23.10.2019, excepția de necompetența a acestei instanțe a fost pusă în discuție (invocată), din oficiu, de către judecător, soluția pronunțată de către instanța de fond fiind aceea de respingere a excepției de necompetență, reclamantul lăsând la aprecierea instanței soluționarea propriei excepții invocate.

În consecință, excepția de necompetența a fost invocată în termenul legal ceea ce înseamnă fără echivoc faptul că a fost îndeplinită „condiția de admisibilitate” instituită de către legiuitor prin art. 130 alin. (2) Cod procedură civilă, în speță nemaiputând fi invocată sancțiunea decăderii.

Apreciază că, atât timp cât excepția de necompetenă a instanței de fond a fost invocată în termenul legal de către judecătorul instanței de fond, cu respectarea prevederilor art. 130 alin. (2) Cod procedură civilă, ulterior acestui moment, părțile aflate în litigiu pot invoca această excepție de ordine publică oricând, „în orice stare a procesului” conform art. 247 alin. (1) Cod procedură  civilă, prevederile acestuia trebuind a fi coroborate cu cele ale art. 130 alin. (2) din același cod.

În concluzie, este evident faptul că prezentul litigiu a fost soluționat în mod nelegal de către instanțe de judecată necompetente (Tribunalul Caraș-Severin și Curtea de Apel Timișoara), hotărârile acestora fiind lovite de nulitate, întrucât litigiile ce decurg din executarea contractelor administrative sunt în competenta de soluționare a instanțelor civile de drept comun, această prevedere fiind în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, iar potrivit prevederilor art. 94 pct. d) Cod procedură civilă, judecătoriile judecă cererile de evacuare.

Referitor la recursul declarat împotriva deciziei civile nr.  94 din 22.07.2020, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, reclamantul susține, în esență, că prin art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 341/2004 (în vigoare la data încheierii contractului de concesiune), legiuitorul a stipulat în mod imperativ, fără echivoc, faptul că au dreptul la concesionarea ori închirierea cu prioritate, fără licitație, a unei suprafețe de teren de până la 100 mp din domeniul public pentru construirea unui spațiu comercial sau de prestări de servicii, doar persoanele care îndeplinesc condițiile prezentei legi, respectiv persoanele care au obținut titlul de „Luptător pentru Victoria Revoluției din Decembrie 1989” sau persoanele care au calitatea de „urmaș de erou-martir”, în această categorie de persoane nefiind inclusă „familia” pârâtului, „asociațiile familiale” sau „S.C. B. SRL".

În consecință, dreptul de a beneficia de concesionarea unui teren, în baza prevederilor Legii nr. 341/2004, este un drept personal rezultat/dobândit în considerarea calității de „Luptător pentru Victoria Revoluției din Decembrie 1989” și „urmaș de erou-martir”. Or, această calitate nu poate fi transmisă nici chiar familiei „prin acte între vii”, finalitatea dreptului la concesionarea unui teren fără licitație publică fiind aceea ca persoanele care îndeplinesc condițiile legii să desfășoare ele însele o activitate comercială sau de prestări servicii.

În acest sens sunt și prevederile Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 341/2004, aprobate prin H.G. nr. 1412/2004, prin care se stipulează faptul că pentru acordarea dreptului la concesionarea unui teren fără licitație publică pentru desfășurarea unei activități comerciale sau de prestări servicii solicitantul trebuie să facă dovada calității de Luptător pentru Victoria Revoluției din Decembrie 1989 sau de urmaș de erou-martir.

Astfel, deși instanța de fond a reținut în mod corect faptul că pârâtul nu a desfășurat el însuși o activitate comercială, a dispus respingerea cererii de chemare în judecată deoarece „familia pârâtului fie sub forma unor asociații familiale, fie, ulterior prin intermediul S.C. B. SRL au desfășurat activități comerciale în chioșcul amplasat pe terenul ce face obiectul contractului de concesiune a cărui rezoluțiune se solicită”.

Or, familia pârâtului nu deține titlul de „Luptător pentru Victoria Revoluției din Decembrie 1989” sau „urmaș de erou-martir”.

În continuare, după expunerea situației de fapt, recurentul arată că, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, se poate observa faptul că, concesionarul A. nu a respectat clauza contractuală stipulată expres la art. 17 lit. c) din contractul de concesiune, acesta nu a depus nici un înscris prin care să combată susținerile reclamantului, respectiv nu a făcut dovada că, în termenul maxim de 12 luni de la data încheierii contractului - 29.01.2012 ar fi făcut vreun demers în vederea obținerii vreunei autorizații de construire pentru realizarea unei construcții pe terenul concesionat în scopul stipulat de prevederile art. 5 alin. 10 lit. c) din Legea n. 341/2004 (în vigoare la data încheierii contractului de concesiune), respectiv acela de a desfășura o actvitate comercială sau de prestări servicii.

Instanța de apel, în mod nelegal a susținut faptul că această clauză contractuală a fost respectată, motivând prin faptul că, „încă din anul 2003 pe terenul concesionat se afla amplasat un chioșc pretins a fi in proprietatea intimatului pârât”.

Această susținere a Curții de Apel Timișoara este total nelegală, nu se poate reține faptul că, în speță, concesionarul a îndeplinit clauza contractuală stipulată expres la art. 17 lit. c) din contractul de concesiune, acesta trebuia să înceapă lucrarea la obiectivul de investiții în termen de maxim 12 luni de la data încheierii contractului, respectiv până cel târziu la data de 09.01.2013, ceea ce nu s-a întâmplat.

Mai mult decât atât, pârâtul A. a formulat o acțiune în constatare, ce a format obiectul dosarului nr. x/290/2017, înregistrat pe rolul Judecătoriei Reșița, prin care a solicitat ca instanța de judecată să constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra unui chioșc pe terenul ce face obiectul concesiunii, iar, în subsidiar, a solicitat intabularea dreptului de proprietate asupra construcției astfel dobândit.

Prin sentința civilă nr. 2066/04.11.2019, Judecătoria Reșița a respins acțiunea, instanța reținând faptul că „reclamantul nu a făcut dovada deținerii unei autorizații de construire valabile cu privire la construcția edificată”. Împotriva acestei sentințe a fost formulat apel de către concesionarul A., iar Tribunalul Caraș Severin, prin decizia civilă nr. 320/2020 a respins cererea de apel.

Având în vedere și cele expuse mai sus, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare și, ulterior, concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului.

II.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succedă.

Prealabil analizei propriu zise a motivelor de recurs, instanța reamintește că această cale extraordinară de atac, a recursului, urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) Cod procedură civilă. Așadar, criticile formulate prin cererea de recurs vor fi analizate prin prisma acestui deziderat și numai în măsura în care pot fi subscrise și se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamant împotriva încheierii din 8.07.2020, prin care acesta susține că instanța de apel a respins, în mod greșit, ca tardiv invocată, excepția necompetenței materiale a instanței de fond, Înalta Curte reține că pct. 3 al art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă are în vedere ipoteza în care hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

Conform art. 130 alin. (2) Cod procedură civilă, astfel cum erau în vigoare la momentul inițierii litigiului de față, 22.08.2019, necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.

Art. 130 alin. (2) Cod procedură civilă impune, din punct de vedere conceptual, ca atât instanța, cât și părțile să invoce, cu prioritate, necompetența materială și teritorială de ordine publică și abia apoi se poate intra în cercetarea fondului pretențiilor și apărărilor formulate în cauză.

Respectarea în practică a obligației de verificare cu prioritate a competenței este asigurată de dispozițiile art. 131 Cod procedură civilă, care obligă instanța să-și verifice competența la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii.

Dacă nu a fost invocată în termenul legal, excepția necompetenței materiale și teritoriale de ordine publică nu va mai putea fi invocată până la finalizarea procesului, nici în faza judecății în primă instanță, nici în căile de atac.

În cauză, în fond, la primul termen de judecată la care toate părțile au fost legal citate și au putut pune concluzii, 23.10.2019, Tribunalul Caraș Severin a invocat, din oficiu, excepția de necompetență materială procesuală a secției, în temeiul art.130 alin. (2) Cod procedură civilă, iar, prin încheierea de la acea dată, a respins excepția de necompetență.

Susținerile recurentului în sensul că excepția de necompetență materială a instanței de fond a fost invocată în termenul legal de către judecătorul instanței de fond, cu respectarea prevederilor art. 130 alin. (2) Cod procedură civilă, iar ulterior acestui moment, părțile aflate în litigiu pot invoca această excepție de ordine publică oricând, „în orice stare a procesului”, conform art. 247 alin. (1) Cod procedură civilă, nu pot fi primite.

Legiuitorul a stabilit un regim derogatoriu de la invocarea excepțiilor de ordine publică în orice stare a pricinii, anume excepția de necompetență materială și excepția teritorială exclusivă, ca excepții de ordine publică, nu pot fi invocate decât în condițiile stabilite de art. 130 alin. (2) Cod procedură civilă.

De altfel, în aplicarea art. 132 alin. (1) și (2) Cod procedură civilă, dacă instanța constată că este competentă a soluționa cauza, consemnează în cuprinsul încheierii temeiurile de drept ale acestei constatări, respingând, în mod corespunzător, eventuala excepție de necompetență invocată în condițiile legii. Încheierea astfel pronunțată are caracter interlocutoriu, deci leagă instanța, care nu mai poate reveni asupra sa. Încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul.

În speță, tribunalul a apreciat că are competența de a soluționa cauza, iar reclamantul a invocat-o, ca excepție de ordine publică, abia în cursul soluționării apelului, astfel încât, față de dispozițiile imperative ale art. 130 alin. (2) Cod procedură civilă, reclamantul nu mai putea invoca excepția necompetenței materiale sau teritoriale exclusive a primei instanțe. Această excepție ar fi putut fi invocată ca motiv de apel sau recurs, dar numai în condițiile în care una dintre părți ar fi invocat excepția necompetenței materiale ori teritoriale exclusive la prima instanță, iar instanța ar fi respins-o sau ar fi omis să se pronunțe asupra acesteia.

De altfel, când este vorba de necompetența primei instanțe, iar hotărârea recurată este pronunțată de instanța de apel, cum este cazul în speță, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 Cod procedură civilă poate fi valorificat numai în condițiile alin. (2) din același articol și anume necompetența primei instanțe a fost invocată ca motiv de apel, după ce anterior fusese invocată în condițiile legii și în fața primei instanțe, iar instanța de apel a respins-o ori a omis să se pronunțe asupra ei.

Ca atare, în cauză, reclamantul, potrivit dispozițiilor legale, nu poate invoca drept motiv de casare pronunțarea hotărârii cu încălcarea competenței absolute a altei instanțe.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3 Cod procedură civilă, criticile sub acest aspect nefiind întemeiate.

În ceea ce privește criticile formulate de către recurent în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, ce vizează decizia nr. 94 din 22.07.2020, este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esențială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din Cod procedură civilă, anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 al art. 488 alin. (1) din Cod procedură civilă.

În lumina exigențelor care rezidă din menționatele reglementări legale imperative, instanța de recurs nu poate analiza aspecte pe care părțile ce promovează această cale de atac înțeleg să le invoce cu depășirea limitelor în care este permis controlul judiciar, respectiv acele critici care tind a reliefa greșita interpretare a probelor sau lipsa de temeinicie a judecății realizate de instanța ierarhic inferioară.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurent cu privire la modul în care instanța de apel a analizat probele (înscrisurile) și cele referitoare la situația de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Sub acest aspect, în speță, din memoriul de recurs nu reies critici care să poată fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă, din perspectiva ipotezei prevăzute de pct. 8 al articolului menționat, invocate formal de recurent, ci în esență, se fac susțineri care nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, ci privesc elemente ale situației de fapt contestate de recurent.

Astfel, deși recurentul afirmă că decizia atacată ar fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, făcând referire la aplicarea pretins greșită a prevederilor art. 5 lit. c) din Legea nr. 341/2004, acesta nu aduce nicio critică propriu-zisă hotărârii instanței de apel, ci se limitează la a reda textele legale pretins  încălcate și a relata situația de fapt, contestând interpretarea, pretins greșită, a probatoriului administrat, cu referire la existența sau nu a unui spațiu comercial pe terenul concesionat pârâtului și a desfășurării sau nu de activități comerciale de către pârât în chioșcul amplasat pe terenul ce face obiectul contractului de concesiune a cărui rezoluțiune se solicită, în raport cu art. 17 lit. c) din contractul de concesiune.

Or, aceste aspecte țin de netemeinicie și de apreciere a probelor administrate, recurentul tinzând, prin criticile invocate, la schimbarea situației de fapt, neputând forma obiectul controlului de legalitate al instanței de recurs.

Prin urmare, instanța de recurs nu are a examina aceste critici de netemeinicie.

De asemenea, prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a făcut ample referiri la aspectele de fapt ale judecății, reluând în acest sens pasaje ample care se regăsesc în apărările formulate prin motivele din apel și cele prezentate în fața primei instanțe.

Or, reproducerea, prin cererea de recurs, a stării de fapt și a actelor normative care au stat la baza cererii de chemare în judecată, nu se constituie într-o critică de nelegalitate a deciziei.

În consecință, criticile reclamantului formulate împotriva deciziei recurate nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.