ÎCCJ, decizie (scj.ro #123255)

Lipsa din dispozitivul hotărârii a unor mențiuni cuprinse în minută. Nelegalitatea aplicării sancțiunii nulității hotărârii de către instanța de control judiciar.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Hotărârea judecătorească.

Index alfabetic :

minută

-dispozitiv

-disjungere

-nulitate

C.proc.civ. din 1865, art. 105, art. 281, art. 258, art. 304 pct. 9

Omiterea din dispozitivul hotărârii judecătorești a unor dispoziții care se regăsesc în minută nu este de natură să atragă nulitatea hotărârii, ci poate fi îndreptată pe calea unei încheieri ulterioare, date în temeiul art. 281 C.proc.civ.

Astfel că, anulând sentința apelată și trimițând cauza spre rejudecare pe motivul că dispozitivul sentinței nu este identic cu minuta, deoarece în dispozitiv nu se regăsește soluția dispusă de instanța de fond asupra excepției de necompetență materială și asupra disjungerii unor cereri, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 105 alin. (2) C.proc.civ., deoarece, deși prima instanță a pronunțat sentința cu nesocotirea prevederilor art. 258 C.proc.civ., înlăturarea vătămării produsă părții nu necesită anularea sentinței, existând alte pârghii procesuale în acest sens.

Secția I civilă, decizia nr. 802 din 19 martie 2015

Prin acțiunea înregistrată la data de 4 noiembrie 2010, pe rolul Tribunalul București, reclamanta M.A.L., prin mandatar L.G., a chemat în judecată pe pârâții M.M., M.E., Y.T., S.M., S.E., S.I. și S.M., solicitând obligarea pârâților să-i lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, format din teren și construcție în suprafață totală de 921 m.p.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că imobilul a fost proprietatea numitului R.L. (căsătorit cu C.R.M.L.), potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat la 25 mai 1946 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat.

Prin sentința civilă nr. 7480/1961, imobilul a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, sub pretextul părăsirii acestuia de către proprietar. În realitate, proprietarul și soția acestuia locuiau în imobil, alături de personalul angajat pentru treburile casnice, fiind alungați de reprezentanții statului român din propria casă, iar ulterior stabilindu-și domiciliul în Franța. S-a mai susținut de către reclamantă că sentința pronunțată în temeiul Decretului nr.111/1991 nu constituie titlu valabil de dobândire a proprietății imobilului de către Statul Român.

Pârâții S.M. și E. au formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice și a numitului M.C.M., solicitând, pentru ipoteza admiterii acțiunii formulate de reclamantă, obligarea chemaților în garanție la plata prețului de piață al apartamentului pe care îl ocupă în imobilul revendicat.

La termenul de judecată din 29 februarie 2012, instanța a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei S.M. și a dispus citarea în cauză, în calitate de pârâtă, a numitei B.E., succesoare a defunctei, alături de pârâtul S.M.

La termenul de judecată din 28 martie 2012, chematul în garanție M.C.M. a formulat cerere de chemare în garanție a Statului Român, solicitând, pentru ipoteza în care ar cădea în pretenții față de cererea de chemare în garanție formulată de pârâții S., Statul Român să fie obligat la plata prețului de piață al imobilului.

La același termen de judecată, pârâta B.E. a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.

La termenul de judecată din 23 mai 2013, reclamanta a formulat cererea completatoare prin care a învederat că revendică de la pârâtul Municipiul București prin Primarul General terenul în suprafață de 642,02 m.p. situat la adresa indicată în cererea introductivă de instanță.

La data de 18 septembrie 2012, pârâtul K.T.T. a formulat cerere de chemare în garanție a numiților D.I. și L., C.C., L.F.P. și E., iar pârâții M. au formulat cerere de chemare în garanție împotriva acelorași persoane și împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

La termenul de judecată din 14 martie 2013, instanța de fond a dispus disjungerea acțiunii în revendicare a apartamentelor nr.4 și 5 și a cererilor de chemare în garanție formulate în legătură cu aceste apartamente, formându-se dosarul cu nr. xxx89/3/2013.

În această modalitate, instanța de fond a rămas competentă material să se pronunțe asupra cererilor formulate împotriva pârâților M.M., M.E., K.T.Y., Municipiul București prin Primarul General și asupra cererilor de chemare în garanție formulate de pârâții M.M., M.E., K.T.Y.

Prin sentința civilă nr. 511 din 14 martie 2013, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și, pe cale de consecință, a respins acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâților M.M., M.E., K.T.Y. și Municipiul București prin Primarul General, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, a respins cererile de chemare în garanție formulate de pârâții persoane fizice, ca lipsite de interes.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamanta revendică prin acțiune, de la pârâți, parte din imobil, pretinzând calitatea de succesoare a fostului proprietar, de la care imobilul ar fi fost preluat abuziv, respectiv L.R.

În dovedirea legitimării sale procesuale active, reclamanta a invocat certificatul de moștenitor din 4 mai 2004, în care s-a reținut calitatea reclamantei de unică succesoare a defunctei C.R.M.L. în calitate de nepoată de soră predecedată.

Prima instanță a reținut, însă, că, potrivit fișei familiale depusă la dosar, defuncta avea naționalitate franceză și a avut ultimul domiciliu în Franța, situație în care, în lipsa unui bun imobil aflat în circumscripția Judecătoriei Constanța, certificatul menționat este emis cu încălcarea competenței teritoriale a notarului public, astfel cum această condiție este reglementată de art. 66 lit. b) din Legea nr.105/1992 și de art.68 alin.(2) din Legea nr.36/1995.

Instanța a mai reținut că, deși defuncta C.R.M.L. a fost soția supraviețuitoare a defunctului R.L., această calitate nu era suficientă pentru a reține transmiterea tuturor drepturilor acestuia către soția sa. În lipsa unui certificat de moștenitor care să constate îndeplinite în persoana acesteia, condițiile de a moșteni pe fostul proprietar, tribunalul a apreciat că nu poate reține că reclamanta dovedește calitatea sa procesuală de a revendica imobilul ce a aparținut acestuia.

În plus, până la data intrării în vigoare a Codului familiei din 1954, Codul civil reglementa drept regim de drept comun, regimul separației de bunuri, comunitatea de bunuri născându-se numai în temeiul convenției soților.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

La termenul de judecată din data de 3 noiembrie 2014, instanța de apel a pus în discuția părților, ca motiv de ordine publică, nulitatea sentinței apelate pentru existența unei neconcordanțe între minută și dispozitiv, cu privire la soluția dispusă asupra excepției de necompetență materială și disjungerii cererilor privind apartamentele nr. 4 și 5, dar și pentru nemotivare cu privire la aceleași aspecte.

Prin decizia civilă nr. 502/A din 17 noiembrie 2014, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul, a anulat sentința și a trimis cauza pentru rejudecare la instanța de fond.

În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut următoarele:

La termenul de judecată din data de 6 martie 2013, instanța de fond a pus în discuția părților, din oficiu, excepția necompetenței materiale a Tribunalului București pentru soluționarea în primă instanță a cererii prin care reclamanta revendica de la pârâții S. și B. apartamentele nr. 4 și 5 și a cererilor de chemare în garanție formulate de acești pârâți, dar și excepțiile invocate prin întâmpinări, privind inadmisibilitatea acțiunii și lipsa calității procesuale active a reclamantei.

După închiderea dezbaterilor cu privire la aceste excepții, instanța a  rămas în pronunțare, a dispus amânarea pronunțării pentru data de 13 martie 2013, când a dispus din nou amânarea pronunțării pentru data de 14 martie 2013.

La data de 14 martie 2013, instanța a dispus, conform minutei ce se regăsește în dosarul de fond, admiterea excepției necompetenței sale materiale în soluționarea cererii privind apartamentele 4 și 5 și a cererilor de chemare în garanție formulate de pârâții S.M., S.E. și B.E.; a disjuns aceste cereri și a declinat competența soluționării lor în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și, pe cale de consecință, a respins acțiunea formulată de reclamantă împotriva celorlalți pârâți, M.M., M.E., K.T.Y. și Municipiul București prin Primarul General, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, a respins cererile de chemare în garanție formulate de acești pârâți, ca lipsite de interes.

Soluția ce rezultă din această minută nu se regăsește, însă, în totalitate în dispozitivul hotărârii pronunțate de instanța de fond, în sensul că, în dispozitiv nu se regăsesc niciun fel de mențiuni privind soluția dispusă de instanța de fond asupra excepției de necompetență materială și asupra disjungerii unor cereri.

Art. 258 alin. (1) C.proc.civ., așa cum a fost modificat prin art. I pct. 83 din O.U.G. nr. 138/2000, dispune: "După ce s-a întrunit majoritatea, se va întocmi de îndată dispozitivul hotărârii care se semnează, sub sancțiunea nulității, de către judecători și în care se va arăta, când este cazul, opinia separată a judecătorilor aflați în minoritate".

Hotărârea trebuie să aibă același dispozitiv cu cel întocmit în momentul pronunțării. Dispozitivul fiind unic, nu poate fi modificat ulterior, în așa fel încât să difere față de cel întocmit "de îndată ce s-a întrunit majoritatea".

În cauza de față,  nu există concordanță deplină între cele două dispozitive, iar caracterul imperativ al normelor procedurale anterior menționate și încălcate de prima instanță, impun constatarea nulității sentinței apelate.

În plus, sentința nu cuprinde nici motivele de fapt și de drept, avute în vedere la pronunțarea soluției asupra excepției necompetenței materiale și asupra disjungerii, ceea ce îi atrage, din nou, nulitatea, instanța de control judiciar neputând analiza critica prin care apelanta reclamantă invocă în apel nelegalitatea acestei soluții.

Potrivit art. 261 alin. (4) C.proc.civ., care consacră principiul general privind motivarea hotărârilor, judecătorii sunt datori să arate, în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Fără arătarea motivelor și a probelor nu se poate exercita controlul judiciar, iar soluția pronunțată este nelegală.

Contrar acestor dispoziții, deși, în cauză, cu ocazia dezbaterilor din data de 6 martie 2013, apelanta reclamantă, prin apărător, a arătat expres că se opune admiterii excepției de necompetență și disjungerii cererii de revendicare cu privire la două dintre apartamentele situate în imobilul revendicat prin acțiune, considerând că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 47 C.proc.civ., privind coparticiparea procesuală pasivă, instanța de fond a admis excepția, invocată din oficiu și a declinat cererile ce priveau aceste apartamente în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, fără să arate în considerentele sentinței pronunțate motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate și nici pe cele pentru care s-au respins ori s-au admis susținerile părților cu privire la acestea.

Procedând astfel, instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, iar prejudiciul astfel creat apelantei reclamante, în special, prin neanalizarea apărărilor sale, dar și prin imposibilitatea instanței de control judiciar de a analiza legalitatea și temeinicia susținerilor sale formulate în apel cu privire la nelegalitatea soluției de disjungere, nu poate fi altfel înlăturat decât prin anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță.

În consecință, pentru corecta soluționare a cauzei și în baza dispozițiilor art. 297 C.proc.civ., instanța a admis apelul, a anulat sentința atacată și a trimis cauza la aceeași instanță pentru rejudecare.

Împotriva deciziei nr. 502/A/2014 a Curții de Apel București a declarat recurs chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, invocând motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ.

Recurentul a arătat că în mod greșit instanța a admis apelul reclamantei, a anulat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond, fără a avea în vedere dispozițiile art. 105 alin. (2) C.proc.civ., potrivit cărora: „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor”.

Potrivit textului legal citat, motivul de nulitate este condiționat de producerea unei vătămări. Simpla omisiune a instanței de a trece și în dispozitivul hotărârii cele reținute în minută nu produce vreo vătămare părții adverse și nu afectează cu nimic legalitatea hotărârii instanței de fond cu privire la excepția lipsei calității procesuale active.

Prin urmare, dacă în hotărârea redactată ulterior, dispozitivul cuprinde neconcordanțe sau contradicții față de minută, nu trebuie anulată hotărârea, ci trebuie refăcut dispozitivul în sensul minutei.

Este evidentă soluția instanței de fond cu privire la admiterea excepției necompetentei sale materiale, disjungerea acțiunii în revendicare a apartamentelor nr. 4 și 5 și a cererilor de chemare în garanție formulate în legătură cu aceste pretenții, în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, formându-se dosarul nr. xxx89/3/2013.

Prin urmare instanța de apel nu putea anula sentința și trimite cauza în întregime spre rejudecare cu

privire la admiterea excepției lipsei calității procesuale active, întrucât e vorba despre o simplă eroare materială, constând în netranscrierea unui paragraf de pe minuta hotărârii în dispozitiv.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte reține următoarele

:

Motivele care au determinat instanța de apel să anuleze sentința apelată și să trimită cauza spre rejudecare au fost, în esență, următoarele: 1. dispozitivul sentinței nu este identic cu minuta, deoarece în dispozitiv nu se regăsește soluția dispusă de instanța de fond asupra excepției de necompetență materială și asupra disjungerii unor cereri: 2. sentința recurată nu cuprinde motivele de fapt și de drept, avute în vedere la pronunțarea soluției asupra excepției necompetenței materiale și asupra disjungerii.

Referitor la primul motiv, Înalta Curte constată că soluția instanței de apel se îndepărtează de la practica de până în prezent a instanțelor de judecată, care este în sensul că omiterea din dispozitivul hotărârii judecătorești a unor dispoziții care se regăsesc în minută nu este de natură să atragă nulitatea hotărârii, ci poate fi îndreptată pe calea unei încheieri ulterioare, date în temeiul art. 281 C.proc.civ.

Chiar și în ipoteza în care instanța nu s-ar fi pronunțat deloc asupra unor cereri, principale sau accesorii, erau incidente prevederile art. 282

2

C.proc.civ, referitoare la completarea hotărârii de către instanța care a pronunțat-o, nici în acest caz nefiind incidentă sancțiunea nulității hotărârii.

În speță, nu este vorba despre o contradicție între minută și dispozitiv, în sensul că soluția dispusă în minută, cu privire la un anumit capăt de cerere, ar fi diferită de soluția ce se regăsește în dispozitiv, cu privire la același capăt de cerere (de exemplu, în minută s-a menținut măsura suspendării, iar în dispozitiv se constată intervenită perimarea). Într-o astfel de situație ipotetică, vătămarea produsă părții ar fi evidentă, neputând fi înlăturată decât prin anularea hotărârii și rejudecarea cauzei.

Situația din prezenta cauză este diferită de ipoteza contradicției între minută și dispozitiv, neconcordanța rezultând dintr-o simplă omisiune, care poate fi înlăturată prin refacerea dispozitivului în sensul minutei către aceeași instanță de fond.

Ca atare, critica referitoare la greșita aplicare a prevederilor art. 105 alin. (2) C.proc.civ. este întemeiată, deoarece, deși prima instanță a pronunțat sentința cu nesocotirea prevederilor art. 258 C.proc.civ., înlăturarea vătămării produse părților nu necesită anularea sentinței, existând alte pârghii procesuale în acest sens.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv reținut de instanța de apel, respectiv, acela că sentința recurată nu cuprinde motivele de fapt și de drept avute în vedere la pronunțarea soluției asupra excepției necompetenței materiale și asupra disjungerii, Înalta Curte constată următoarele:

Cu privire la problema competenței materiale, în faza procesuală a apelului s-a depus sentința civilă nr. 54/F din 2 iunie 2014 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, pronunțată în regulator de competență, prin care s-a stabilit competența de soluționare a capetelor de cerere disjunse în favoarea Tribunalului București. Ca atare, trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru lipsa motivării pe această excepție, este inutilă, problema competenței materiale fiind deja soluționată pe calea regulatorului de competență.

Referitor la măsura disjungerii, aceasta a fost luată de prima instanță (așa cum rezultă din încheierea de dezbateri din data de 6 martie 2013 și din minuta din 14 martie 2013) în raport cu soluția de admitere dată excepției necompetenței materiale pentru anumite capete de cerere.

Lipsa unei motivări exprese a acestei măsuri, care se referă la capetele de cerere disjunse, nu atrage nulitatea sentinței, deoarece prin aceasta din urmă s-au soluționat celelalte capete de cerere, pe care tribunalul le-a apreciat ca fiind de competența sa, instanța pronunțând soluția de respingere a acestora pentru lipsa calității procesuale active a reclamantei.

O măsură administrativă, cum este măsura disjungerii, care vizează anumite capete de cerere, nu poate influența legalitatea soluției date celorlalte capete de cerere, păstrate de instanță spre soluționare.

Ca atare, nu se justifică anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, pe argumentul că prima instanță nu și-a motivat soluția disjungerii, legalitatea acestei măsuri administrative neputând fi pusă în discuție în legătură cu soluția dată ulterior unor capete de cerere care nu au format obiectul disjungerii.

În raport cu aceste considerente, având în vedere că în mod greșit s-a dispus anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, fără a se examina criticile din apel care vizau soluția din sentință dată asupra capetelor de cerere care nu au fost disjunse, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) și (5) C.proc.civ., s-a dispus casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.