ÎCCJ, decizie (scj.ro #81626)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81626) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Nelegalitatea respingerii unor înscrisuri ca

tardiv depuse, ulterior încuviințării administrării lor în

cadrul probatoriului. Susținerea concluziilor în fața instanței

de apel de către un mandatar care nu îndeplinește condițiile

cerute de lege. Nulitate condiționată de existența unei

vătămări.

Cuprins

pe materii :

Drept procesual civil.

Dezbateri.

Index

alfabetic :

probe

-

decădere

-

mandatar

Vechiul

Cod de procedură civilă, art. 129, 287

1.

Împrejurarea că nu au fost menținute ca

probe alte înscrisuri decât cele existente în dosar, nu

este un motiv suficient pentru a

înlătura de la analiză depunerea ulterioară a unor asemenea

documente mai ales pe fondul deciziei de casare cu îndrumări exprese pe

acest aspect.

În acest

context,

sancțiunea aplică de instanță, este

nelegală,

fiind făcută cu

încălcarea art. 129 alin. (4) C.proc.civ.

Depunerea cu întârziere din

culpa părții a documentației nu poate fi sancționată

cu înlăturarea probelor, ci eventual cu sancționarea

părților prin măsurile procedurale prevăzute în caz de abuz

de drept sau obstrucționarea judecății, după analizarea

și probarea împrejurărilor care ar conduce la o asemenea concluzie.

mandatarul părții reclamante să pună concluzii orale, deși

nu făcea parte din categoria persoanelor limitativ prevăzută de

Codul de procedură civilă care înlătură această

restricție,

instanța de

judecată a procedat cu

nerespectarea dispozițiilor art. 68

alin. (4)-(5)

C.proc.civ.  Cu

toate acestea, pentru a atrage nulitatea hotărârii sub acest aspect, art.

105 alin. (2) C.proc.civ. impune să se

fi

pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura

decât prin anularea

actelor îndeplinite cu neobservarea formelor legale,

cerință neîndeplinită în situația în care partea

pârâtă a fost

reprezentată la

dezbateri prin avocat ales care a și pus concluzii,

răspunzând concluziilor orale puse de

mandatarul nelicențiat în

drept și care nu reprezenta un

soț sau o rudă până la gradul IV inclusiv.

Secția I civilă, decizia nr. 313

din 29 ianuarie 2013

Tribunalul

Brăila prin sentința civilă nr. 831 din 25 noiembrie

2008

a admis în

parte acțiunile conexe formulate de reclamantul E.V. împotriva pârâtei SC

C. SA Brăila, pe care a obligat-o la

plata sumei de 476.824,32 lei

către reclamant, cu titlu de drepturi

bănești indexate pe perioada 2002 - 2008

derivând din calitatea acestuia de inventator. Au fost respinse ca nefondate

capetele de

cerere privind obligarea

pârâtei la plata foloaselor nerealizate. A fost

obligată pârâta la

2.755,5 lei, cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei soluții,

instanța a reținut următoarele:

Reclamantul împreună cu M.P.,

Z.I. și B.G., angajați ai pârâtei SC C. SA Brăila, sunt

autorii invenției cu titlu „placă

filtrantă de profunzime pe bază de fibre

celulozice și

procedeul de obținere al acesteia". Invenția a fost

brevetată de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci care

a emis brevetul cu numărul 112039 în baza Hotărârii nr. 7/2891 din 31

martie 1997.

Drepturile asupra invenției au fost

cesionate pârâtei de cei patru inventatori, printr-un contract de cesiune

încheiat între aceștia. Contractul a prevăzut că cedenții

vor primi drepturi pecuniare cuvenite stabilite printr-un contract distinct în

cazul aplicării invenției în următoarele cote: 50% E.V.; câte

15% M.P. și Z.I. și respectiv 20% B.G.

Tribunalul a reținut din

probele administrate - printre acestea și expertiza întocmită de Ț.D.

- că pârâta a aplicat soluțiile tehnice și tehnologice din

brevetul de invenție, din 1997 până în prezent.

S-au reținut concluziile

raportului de expertiză cu privire la drepturile cuvenite reclamantului,

din faptul utilizării, în condițiile convenite, de către

pârâtă a invenției.

Valoarea drepturilor indexate s-a

făcut anual și a avut ca indicatori profitul pe tonă de produs

pe anul de calcul, producția de plăci filtrante și profitul

minim obținut de pârâtă din vânzarea acestor plăci.

Curtea de Apel Galați prin

decizia nr. 220/A din 8 iulie 2009, a respins apelul declarat de pârâtă

împotriva sentinței nr. 831/2008 a Tribunalului Brăila precum și

apelul declarat de reclamant împotriva sentinței de completare nr. 12 din

12 ianuarie 2009 a aceluiași tribunal. A fost admis apelul reclamantului

împotriva sentinței civile nr. 83/2008, care a fost schimbată în ce

privește suma datorată de pârâtă reclamantului cu titlu de

cheltuieli de judecată. Cheltuielile de judecată au fost stabilite la

cuantumul de 32.755,5 lei.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, prin decizia civilă nr. 2857 din 7 mai 2010,

a admis

recursurile declarate împotriva deciziei nr. 220 A din 2 iulie 2009 a

Curții de Apel Galați, de reclamant și de pârâtă, a casat

în parte decizia și a trimis cauza spre rejudecarea apelului la

aceeași instanță.

S-a

reținut că pe perioada ulterioară aplicării H.G. nr.

152/1992 (1

ianuarie

2002 - 22 mai 2003), când această Hotărâre de Guvern a fost

înlocuită cu H.G. nr. 499/2003,

instanța nu a intrat în cercetarea

fondului,

nearătând argumentele pentru care nu se poate primi cererea

de

cumulare a indexării cu dobânda legală.

Ca urmare, s-a dispus ca instanța să analizeze cererea de

dobânzi pe întreaga perioadă pusă în discuție de către

reclamant, avându-se în

vedere

apărările formulate de acesta care în apel a făcut trimitere la

cele două H.G. precum și la

dispozițiile Codului civil în materia

executării

obligațiilor.

Cu privire la

această problemă pusă în discuție de recurentul

reclamant, instanța de recurs a reținut

că instanța de apel nu a

argumentat

de ce nemenționarea acordării dobânzilor în contractul de

cesiune înlătură analiza aplicării

dispozițiilor Codului civil. S-a mai

constatat că referirea la o dublă sancționare, ca

principiu, nu are suport

deoarece

inflația acoperă devalorizarea și îl pune pe creditor în

situația

primirii sumei datorate, întrucât debitul indexat este

echivalent

debitului datorat,

înlăturând în ceea ce-l privește pe acesta pericolul

devalorizării

monetare.

Creditorul este

adus în aceeași situație ca atunci când i s-ar fi

făcut plata debitului

la termen. Instanța de recurs a constatat însă că o asemenea

executare, cu întârziere, este de natură să îl prejudicieze pe

creditor, iar întârzierea

este sancționată de art. 1088 C.civ. prin

plata dobânzii legale - daune interese.

Criticile

referitor la onorariul apărătorului și respectiv onorariul

experților au fost

respinse ca nefondate în raport de soluția dată în

recurs și, respectiv, ca lipsite de interes.

Cât privește recursul pârâtei,

nu au fost primite criticile

referitoare la

neconcordanța raportului de expertiză cu alte acte din

dosar, ele necircumscriindu-se motivului de

recurs prevăzut de art.

304 C.proc.civ.

A fost

respinsă critica referitoare la calculul profitului net pe

tonă de produs, întrucât pârâta nu a

furnizat până la momentul

judecării

apelului probe din care să rezulte profitul net pe tonă de

produs, rezultat din aplicarea invenției iar

în recurs au fost reluate

criticile

din apel fără să se indice motivul de legalitate aferent.

S-a apreciat că această

critică prezintă relevanță sub aspectul

întinderii despăgubirilor ce i se cuvin

reclamantului, astfel că va fi

avută în vedere cu ocazia

rejudecării.

S-a mai observat că

instanța a reținut o cotă de 4% datorată grupului de

inventatori, fără a indica la ce se raportează acest procent.

S-a dispus să fie verificată și această apărare deoarece

drepturile cuvenite reclamantului trebuie calculate în raport de invenția

în discuție - fundamentul acțiunii - deci în funcție de partea

din profitul total obținut în urma utilizării invenției și

nu de profitul total obținut de pârâtă.

S-a constatat, referitor la

indicatorii prevăzuți de Regula 79 alin.

4, 5, 6 din H.G. nr. 499/2003, că această critică nu

corespunde motivării

curții de apel.

Instanța de recurs a mai

reținut referitor la procentul de stabilire a drepturilor cuvenite

reclamantului că acesta a fost justificat de instanța de apel, prin

culpa pârâtei care nu a perfectat un contract distinct de stabilire a

drepturilor pecuniare ale acestora, deși și-a asumat o asemenea

obligație prin contractul de cesiune, astfel că

procentul de participare la realizarea

invenției, reținut în contractul de

cesiune este singurul

criteriu disponibil.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel

Galați, prin decizia civilă nr. 49 A din 9 mai 2012,

a admis

apelurile reclamantului și pârâtei împotriva sentinței civile nr. 831/2008

a Tribunalului Brăila.

A fost schimbată în parte

sentința în sensul că a fost obligată pârâta la plata către

reclamant a sumei de 435.685,27 lei reprezentând drepturi bănești

actualizate cu rata inflației până la data de 31 ianuarie 2012,

aferente perioadei 2002 - 2008, rezultând din calitatea de inventator a

reclamantului.

A mai fost obligată pârâta la

plata sumei de 130.472,76 lei cu titlu de dobândă legală

calculată de la data introducerii acțiunii, 13 mai 2005, la data de

31 ianuarie 2012 precum și la suma de 32.755,5 lei cu titlu de cheltuieli

de judecată la fond în loc de 2.755,5 lei.

Au fost

menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate și

s-au

înlăturat din cuprinsul

acesteia dispozițiile contrare deciziei nr. 49 A/2012.

A fost respinsă ca

inadmisibilă cererea de aderare la apel a expertei Ț.D.

A fost obligată apelanta pârâtă la 1.282,8 lei cheltuieli de

judecată în rejudecarea apelului, după compensare.

În motivarea acestei soluții,

Curtea de apel, având în vedere hotărârea instanței de recurs conform

art. 315 al. (1) C.proc.civ., a constatat că problema pe care o are de

soluționat ca urmare a casării este stabilirea cuantumului

drepturilor bănești cuvenite reclamantului, ținând cont de procentul

de 50% de participare a

acestuia la

realizarea invenției, procent ce urmează a se aprecia la cota

de 4% datorată grupului de inventatori din

profitul total obținut în

urma utilizării invenției.

În cauză

a fost efectuată o expertiză de expert P.D., care

a stabilit că valoarea totală a drepturilor

bănești cuvenite

inventatorului

E.V., pentru perioada 2002-2008, este de 302.854,14 lei, sumele de bani

cuvenite reclamantului fiind detaliate

pe

ani.

Pentru

calcularea acestora, expertul a avut în vedere succesiunea

în timp a actelor normative aplicabile

speței.

Astfel, pentru

perioada 15.04.2002-22.05.2003 au fost avute în vedere prevederile

Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991

aprobat prin H.G. nr. 152/1992,

Regulament care a fost abrogat prin

H.G. nr. 499/2003 astfel că, începând cu

această dată, în continuare, drepturile bănești ale

reclamantului au fost calculate conform Regulii

79 cu rectificarea din Monitorul

Oficial nr. 540/2003.

Totodată,

au fost avute în vedere probele administrate în cauză,

situațiile și

punctele de vedere puse la dispoziția expertului de către

părți precum

și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție care a

statuat

în sensul că procentul

de 50% de participare a reclamantului la

realizarea

invenției trebuie aplicat la cota de 4% datorată grupului de

inventatori din profitul total obținut de

societate în urma utilizării

invenției.

Obiecțiunile pârâtei care a

contestat raportul de expertiză,

apreciind

că acesta conține date eronate întrucât nu se bazează pe

evidențele contabile ale societății și solicitarea acesteia

de a se reface

expertiza, au fost respinse.

Curtea de apel

a reținut că încă de la momentul convocării

părților, la data

de 29.04.2011, expertul a solicitat pârâtei lămuriri

suplimentare cu privire la

calculația de preț de cost al produsului plăci

filtrante în fiecare an din

perioada 2002-2008, fără ca societatea să dea

curs acestei solicitări.

Încă de la judecarea în fond a

pricinii expertul V.C. desemnat la acel moment să efectueze o

expertiză de specialitate pentru stabilirea drepturilor bănești ce

i se cuvin reclamantului, a constatat că în realitate societatea nu

deține o

evidență

analitică cantitativ-valorică care să furnizeze informații

privind

costurile de producție.

În raport de această

situație, s-a concluzionat că, în realitate,

înscrisurile de care pârâta a încercat să se prevaleze în

cauză la data de

19.09.2011, când a solicitat refacerea expertizei,

din care ar rezulta cheltuielile de fabricație și veniturile

realizate din producția de plăci filtrante tip M, nu au existat

niciodată, ele fiind întocmite pro cauza, astfel încât nu pot sta la baza

unui calcul real al despăgubirilor ce formează obiectul

judecății în prezenta cauză.

Nu s-a admis

solicitarea pârâtei ca la pronunțarea hotărârii să fie

avut în vedere punctul de vedere exprimat de

consilierul expert A.S., concretizat în raportul de expertiză

extrajudiciară.

S-a constatat că

expertiza A.S. este o probă extrajudiciară,

fiind

efectuată de un expert care, la momentul la care lucrarea a fost

întocmită, nu avea nici o calitate în dosar, calitatea de consilier expert

al pârâtei fiindu-i atribuită abia la unul din termenele următoare.

Chiar dacă expertul a avut, practic, în vedere același obiectiv pe

care instanța 1-a stabilit ulterior pentru expertiza judiciară

dispusă în cauză, Curtea a apreciat că lucrarea astfel

întocmită nu îi este opozabilă reclamantului și, prin urmare, nu

poate sta la baza pronunțării soluției în prezenta cauză.

Nu i s-a putut recunoaște

raportului de expertiză invocat de pârâtă nici valoarea unui înscris autentic

întrucât, raportat la dispozițiile art. 1171 C.civ., în vigoare la data la

care înscrisul a

fost întocmit și

depus la dosar, Curtea a constatat că înscrisul respectiv

nu

îndeplinește condițiile obligatorii care să-i confere calitatea

de înscris autentic (actul să fie întocmit de un funcționar public,

funcționarul public să aibă competența materială

și teritorială de a instrumenta acel înscris, întocmirea înscrisului

cu respectarea formalităților impuse de lege).

De altfel, în calitate de consilier expert

al pârâtei, expertul

A.S. a răspuns

convocării făcute de expertul P.D.

desemnat să efectueze

expertiza în specialitatea proprietate industrială în cauză,

după care a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză

întocmit de acesta și a formulat și un punct de vedere propriu

solicitând, alături de pârâtă, refacerea expertizei, solicitarea

fiind respinsă pentru considerentele arătate.

În ceea ce

privește sumele de bani pe care pârâta pretinde că le-a

plătit reclamantului și care, în opinia

acesteia, ar trebui scăzute din totalul drepturilor bănești

calculate de expert, Curtea a constatat următoarele:

Prin decizia de casare cu trimitere

spre rejudecare s-a stabilit că

în

eventualitatea în care pârâta a efectuat plăți de drepturi

bănești către

reclamant,

aferente perioadei în discuție, respectiv 2002-2008, acestea

urmează

a se compensa în măsura în care ele sunt conforme, aspect care urma a fi

verificat de instanța de apel în rejudecare.

Expertiza efectuată în

cauză de expertul P.D. a stabilit, cu privire la acest aspect, că

sumele de 8.500.000 lei ROL aferentă anului 2002 și suma de 5.000.000

lei ROL aferentă anului 2003, nu

reprezintă

o recompensă pentru utilizarea de către S.C. C. S.A. a

soluțiilor din brevetul 112.039, astfel că aceste sume nu se scad

din

suma drepturilor bănești ce se cuvin reclamantului.

Expertul a precizat că,

așa cum rezultă din tabelul privind situația plăților

efectuate de pârâtă către reclamant, pus la dispoziție chiar de

societatea pârâtă, aceste sume de bani au fost plătite pentru

contribuția inventatorilor E.V. și Z.I. pentru realizarea

plăcilor Sk destinate exclusiv filtrării berii, or acest tip de

plăci nu se încadrează în brevetul nr. 112.039.

Cât privește dobânzile legale

la creanțele reclamantului, pe întreaga perioadă pusă în

discuție de acesta, respectiv începând cu

anul 2002 până la zi, având în vedere dispozițiile H.G. nr.

152/1992, ale

H.G. nr. 499/2003 și ale art. 1088 C.civ., s-au

reținut următoarele:

Elementul de noutate intervenit în

rejudecarea apelului îl

constituie

poziția pârâtei care, prin precizările depuse în

apel, a

arătat că este de acord cu plata acestor dobânzi.

S-a constatat poziția pârâtei,

în sensul că, întrucât plata datorată reclamantului se face cu

întârziere, reclamantul suferind un prejudiciu

din nefolosirea sumei în toți acești ani, având în vedere

dispozițiile art.

1088 C.civ., acesta este îndreptățit

să primească dobânda legală la suma datorată.

Pârâta a mai precizat că,

întrucât prin dispozițiile H.G. nr. 499/2003, cumularea indexării cu

dobânda, începând cu anul 2003, este permisă, este de acord și cu

această solicitare.

A solicitat să se aibă în

vedere că pentru anii 2002 și 2003 s-au plătit drepturile

cuvenite reclamantului astfel că nu mai poate fi obligată la dobânzi

pentru această perioadă, instanța reținând și

împrejurarea că pe parcursului procesului reclamantului i-a fost

achitată suma de 30.000 lei.

Față de poziția

adoptată de pârâtă și în raport de dispozițiile deciziei de

casare, Curtea a constatat că pretențiile reclamantului privind acordarea

dobânzii legale la sumele ce îi sunt datorate de pârâtă cât și

cererea de actualizare a acestora cu rata inflației sunt întemeiate.

În speță, pentru

determinarea cuantumului exact al sumelor datorate reclamantului și a

dobânzilor pe care acestea le poartă a fost efectuată o

expertiză contabilă care a avut la bază expertiza în proprietate

industrială efectuată de expert P.D. în cadrul căreia s-a

stabilit că valoarea totală a drepturilor bănești cuvenite

reclamantului din folosirea de către pârâtă a invenției al

cărui autor este acesta, pentru anii 2002-2008 este de 302.854,14 lei.

Având în vedere că pe parcursul

soluționării cauzei pârâta a achitat reclamantului suma de 37.500

lei, așa cum rezultă din ordinele

de

plată,

expertul contabil a stabilit, mai întâi, că suma de

302.854,14 lei stabilită cu titlu de drepturi bănești cuvenite

reclamantului, se diminuează cu 37.500 lei, astfel că, în final, suma

rămasă este de 265.354,14 lei, sumă ce urmează a fi

actualizată cu indicele de inflație, la aceasta urmând a se calcula

și dobânda legală.

Expertul a prezentat două

variante de calcul a dobânzii, raportat la dispozițiile art. 1088 din

vechiul Cod civil și, respectiv, la dispozițiile art. 1535 din Noul

Cod civil.

Curtea a

apreciat că în speță, fiind vorba de un litigiu început din

anul 2005 sub imperiul vechiului Cod civil,

dispozițiile acestuia urmează a se aplica în continuare.

Reținând

că, potrivit art. 1088 C.civ., la obligațiile care au ca

obiect o sumă oarecare, daunele interese

pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, aceasta

datorându-se din ziua cererii de chemare în judecată, s-a luat în

considerare dobânda legală

calculată

de expert la suma 265.354,14 lei, pentru perioada 13.04.2005

(data introducerii acțiunii) -31.01.2012,

rezultând suma de 130.471,76

lei.

S-a apreciat că trebuie avut în

vedere răspunsul expertului la obiecțiunile formulate de reclamant,

răspuns în care calculul este refăcut întrucât în raportul

inițial de expertiză intervenise

o

eroare de calcul, expertul reținând că pârâta ar fi plătit

reclamantului

pe parcursul procesului suma de 35.500 lei deși, în

realitate, așa cum rezultă din acte, această sumă a fost de

37.500 lei.

S-a

reținut că rata inflației a fost stabilită la suma de

170.331,13

lei.

Raportul de expertiză a fost

semnat alături de expert și de consilierul expert al pârâtei.

Instanța nu a primit

solicitarea reclamantului de a se avea în vedere la pronunțarea

hotărârii, punctul de vedere exprimat de expertul A.I., pentru

considerente de aceeași natură cu cele pentru care nici expertiza

A.S. nu a fost primită.

Astfel, Curtea a constatat că

expertiza pe care reclamantul o invocă a fost efectuată de un expert

care, la momentul la care lucrarea a fost întocmită, nu avea nici o

calitate în dosar. Instanța a încuviințat reclamantului un consilier

expert I.E. care, ulterior nu a mai participat la efectuarea expertizei, iar

cererea reclamantului de înlocuirea consilierului său cu A.I. a fost

făcută după efectuarea expertizei contabile și depunerea

acesteia la dosar. Or, față de modalitatea în care lucrarea a fost

efectuată, opinia expertului A. nu poate fi considerată decât o

probă extrajudiciară, ce nu poate lipsi de eficiență

expertiza întocmită de expertul desemnat în cauză care a răspuns

detaliat și documentat obiectivelor stabilite.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată solicitate de reclamant, s-au constatat

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 831 din 25.11.2008 a Tribunalului Brăila,

pârâta a fost obligată către reclamant

la plata sumei de 2.755,5 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxe

judiciare de timbru, onorarii de avocat, onorarii de expertiză și

cheltuieli de transport.

Prin decizia civilă nr. 220 din

08.07.2009 a Curții de Apel Galați, a fost admis apelul declarat de

reclamant împotriva sentinței mai sus menționată,

sentință ce a fost schimbată în parte, doar în ceea ce

privește cheltuielile de judecată, care au fost majorate cu suma de

30.000 lei, reprezentând onorariul

apărătorului pe care reclamantul l-a avut la fond, onorariu ce rezultă

din cuprinsul contractului de asistență

judiciară din

12.04.2005.

Casând decizia civilă nr.

220/2009 a Curții de Apel Galați .cu trimiterea cauzei spre

rejudecare, Înalta Curte de Casație și Justiție,

prin decizia civilă nr. 2857 din 07.05.2010

a statuat în sensul că modul

de soluționare de către

instanța de apel a cererii de cheltuieli de

judecată rămâne câștigat cauzei, urmând ca instanța

să dispună asupra

cuantumului acestora în urma

rejudecării cauzei.

Față de dispozițiile

obligatorii ale deciziei de casare pronunțate de instanța de control

judiciar și de dispozițiile art. 315 alin. (1) C.proc.civ., Curtea a

constatat că solicitarea reclamantului privind includerea în cheltuielile

de judecată, la plata cărora a fost obligată pârâta la fond, a

onorariului avocatului care i-a acordat

asistență

judiciară în acea fază a procesului este întemeiată, astfel

că

suma de 30.000 lei -

reprezentând onorariul avocatului, așa cum

rezultă aceasta din contractul de asistență

judiciară intervenit între

reclamant

și avocat - urmează a fi inclusă în cheltuielile de

judecată pe

care pârâta le datorează reclamantului.

În rejudecarea

apelului reclamantul a arătat că sumele de bani

datorate apărătorului pe

care l-a avut la fond, în baza contractelor de

asistență judiciară

din 12.04.2005 și din 14.04.2008, au fost achitate

acestuia prin executor

judecătoresc, ca urmare a executării silite

dispuse în dosarele nr. xx6 și

xx8/2010, suma finală ajungând la

91.486,50 lei care include și cheltuielile de

executare.

Reclamantul a solicitat

ca la stabilirea cheltuielilor de judecată

pe care pârâta i le datorează

pentru judecata în fond a pricinii, să se

aibă în vedere această sumă de bani.

Curtea nu a

primit această cerere, sumele de bani suplimentare

plătite de reclamant avocatului, ca urmare a

executării silite a

contractului de

asistență judiciară, precum și cheltuielile de executare

neputând fi considerate în sarcina

părții care a pierdut procesul,

deoarece aceste cheltuieli nu sunt imputabile părții

căzute în pretenții,

ele ținând strict doar de

raporturile existente între reclamant și avocatul său, avocat care,

pentru a-și recupera onorariul pe care

clientul

i-1 datorează, a apelat la procedura executării silite.

S-a constatat

prin urmare că reclamantul a dovedit în plus față de

cheltuieli de judecată ce i-au fost acordate

de instanța de fond,

cheltuieli în

valoare de 30.000 lei reprezentând onorariul avocatului,

așa cum rezultă din contractul de

asistență judiciară din

12.04.2005, sumele de bani

suplimentare plătite avocatului și

cheltuielile

de executare silită fiind lipsite de relevanță din perspectiva

art.

274 C.proc.civ.

În ceea ce privește cererea de

aderare la apel formulată de

dna.

expert Ț.D., la data de 13.01.2011, cerere prin care aceasta a solicitat

suplimentarea onorariului de expert

cu sumele de 1.000 lei  și

1.340 lei,

s-a constatat că aceasta

este inadmisibilă.

Aderarea la apel se poate face numai

de către intimat,

împrejurare care

rezultă în mod neechivoc din textul art. 293 al. (1) C.

proc.civ. O altă caracteristică a

aderării la apel este aceea că

această formă de apel se poate îndrepta numai împotriva

apelantului

principal, respectiv, în

termenii legii, intimatul poate „să adere la

apelul făcut de

partea potrivnică".

În

speță, dna. Ț.D. nu a avut calitatea de parte în

dosar ci a fost participant la proces, în

calitate de expert desemnat de

instanța

de fond să efectueze expertiza tehnică de specialitate în acea

fază procesuală, prin urmare s-a

apreciat că ea nu are calitatea de

intimat în apel, în sensul art. 293 alin. (1) C.proc.civ. și

expertul, în consecință, nu poate

formula o cerere de aderare la apel.

Pe de

altă parte, cererea de aderare la apel se poate îndrepta

numai împotriva apelantului

principal, adică intimatul trebuie să adere

la apelul făcut de partea potrivnică.

Or, dincolo de faptul că dna.

T.D. nu a arătat în cererea formulată la apelul

cărei părți

înțelege să adere, s-a constatat încă o

dată că, neavând calitatea de

parte în dosar, nu se poate aprecia în sensul că

reclamantul sau pârâta din prezenta cauză, care au formulat apel împotriva

hotărârii instanței de fond, ar fi „părți potrivnice"

în raporturile cu expertul.

Cererea de

aderare la apel a fost apreciată ca inadmisibilă și

dintr-un alt punct de vedere.

Potrivit art.

293 alin. (1) teza finală, cererea se poate face doar

până la prim azi de

înfățișare. Or, apelurile se află în rejudecare după

casarea cu trimitere dispusă de Înalta Curte de Casație și

Justiție prin

decizia civilă nr. 2857 din 07.05.2010, iar prima zi de

înfățișare, la

care se referă textul legal citat, este prima zi de

înfățișare și nu în

cursul procedurii desfășurate inițial la

Curtea de Apel Galați și nu în

cursul procedurii de rejudecare a apelului.

În apelul declarat de reclamantul

E.V. împotriva

sentinței civile nr.

831/2008 a Tribunalului Brăila, una din criticile de nelegalitate

formulate de acesta se referea la chestiunea onorariului de

expert care, în aprecierea apelantului reclamant,

trebuia majorat,

expertul

justificând această solicitare prin munca suplimentară depusă

la momentul la care a răspuns

obiecțiunilor formulate de părți la

raportul de

expertiză întocmit în cauză.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin decizia de casare a statuat

că reclamantul nu are

interes în formularea unei asemenea critici,

nejustificând folosul personal,

direct, în susținerea acesteia, astfel

încât instanța de apel a

apreciat că, în rejudecare, nu mai poate analiza

acest aspect.

În ceea ce

privește cheltuielile de judecată efectuate de părți cu

ocazia rejudecării

apelului, având în vedere soluția ce se impune în

cauză,  admiterea ambelor

apeluri, și că faptul că pretențiile

reclamantului au fost admise doar în parte iar pârâta,

în fața instanței de apel, a fost de acord, în principiu, cu aceste

pretenții, nu și cu cuantumul solicitat, Curtea a apreciat că

pot fi aplicate dispozițiile art. 276 C.proc.civ., privind compensarea.

Împrejurarea că pârâta a

recunoscut în această fază a judecății pretențiile

reclamantului nu a fost apreciată în sensul că nu înlătură

culpa procesuală a acesteia și nu este de natură a atrage

incidența dispozițiilor art. 275 C.proc.civ. întrucât doar pârâtul

care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile

reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată,

condiție ce nu este îndeplinită în speță câtă vreme

cauza se află în rejudecarea apelului.

Astfel, având în vedere că

reclamantul a efectuat și a dovedit cu ocazia rejudecării apelului

cheltuieli în valoare de 4.565,65 lei, din care 3.365,65 lei reprezintă

cheltuieli de transport, dovedite cu tichetele de călătorie depuse la

dosar și 1.200 lei reprezintă onorarii de expertiză pentru

consilierii experți încuviințați de instanță, iar

pârâta a dovedit cheltuieli în valoare de 2.000 lei reprezentând onorarii de

expert, în urma compensării celor două sume a fost obligată

apelanta pârâtă să achite apelantului reclamant suma de 1.282,8 lei

cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 49 A /2012 a

Curții de Apel a declarat recurs pârâta S.C. C. SA.

Recurenta a invocat în drept

dispozițiile art. 304 pct. 9 teza a II-a, în sensul greșitei

aplicări a dispozițiilor Codului de procedură civilă,

Legii organizării activității de

expertiză contabilă și Legea nr. 64/1999

din textele

referitoare la capitolul probe și la reprezentarea părților în proces.

Au mai fost invocate art. 304 pct. 5

C.proc.civ.

Acest motiv de recurs a fost invocat

cu referire la nulitățile prevăzute de art. 105 alin. (2)

C.proc.civ. pentru încălcarea art. 68 alin. (4) C.proc.civ., prin

acceptarea mandatarului fără studii juridice să pună

concluzii personal și nu prin avocat. În acest sens s-a criticat

îngăduința instanței de a primi pledoaria unui mandatar care a

intrat în proces ca expert al reclamantului și a sfârșit ulterior ca

„avocat" al acestuia, mandatar aflat evident în conflict de interese.

S-a mai

invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7

C.proc.civ., în sensul că motivarea deciziei

este

contradictorie. S-a susținut în

acest sens că deși s-a recunoscut

inventatorului un drept la despăgubiri echivalent cu 50% din

procentul

de 4% obținut prin folosirea invenției, pârâta a

fost obligată să

plătească

o sumă mai mare decât profitul său total înregistrat în acea

perioadă.

S-au mai

invocat neregularități în modalitatea administrării

probelor, în sensul că

deși s-a încuviințat proba cu înscrisuri, instanța a

refuzat luarea acesteia în

considerare, în pofida faptului că și expertul

solicitase depunerea înscrisurilor

pentru efectuarea

unei lucrări

obiective, conformă realității.

Motivarea

că aceste înscrisuri au fost depuse tardiv în dosar, este

nejustificată de regulile procedurii civile și este o expresie a

încălcării

rolului activ

al judecătorului în aflarea adevărului.

S-a mai

susținut că în ipoteza în care expertul s-ar fi deplasat la unitatea

pârâtă, ar fi găsit în arhivă toate aceste documente și

le-ar fi inclus în raport. Împrejurarea că s-au depus actele la dosar a

fost

determinată

de dorința de a înlesni munca expertului care de altfel a și

solicitat depunerea acestor acte.

Enunțând aceste

motive de recurs, și reiterând acordul de a plăti drepturile cuvenite

reclamantului ca urmare a exploatării invenției,

recurenta a solicitat casarea deciziei cu

trimiterea cauzei spre

rejudecare pentru a

se lua în considerare în mod obiectiv toate

documentele puse la dispoziție de societatea comercială

pârâtă.

Examinând

decizia atacată în raport de criticile formulate și de

actele dosarului, s-a constatat că aceasta

este nelegală pentru considerentele ce se vor arăta în cele ce

urmează.

Prin decizia de

casare s-a stabilit că este necesar să se verifice

apărarea pârâtei

referitoare la întinderea despăgubirilor ce se cuvin

reclamantului „întrucât drepturile

cuvenite reclamantului trebuie să fie

calculate în raport de

invenția în discuție care constituie fundamentul

acțiunii, respectiv în

funcție de partea din profitul total obținută în

urma utilizării

acesteia și nu de profitul total obținut de pârâtă".

Îndrumările

date instanței de trimitere sunt obligatorii pentru

aceasta, conform art. 315 alin. (1)

C.proc.civ.

După

casare, instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de

toate motivele invocate

înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată

conform art. 315 alin. (3) C.proc.civ.

Se

constată că instanța de apel rejudecând cauza și având

drept

îndrumare

verificarea apărărilor pârâtei sub aspectul precizat a dispus

refacerea expertizei cu

acest obiectiv și l-a desemnat pe expertul

P.D. în acest scop.

În

considerentele deciziei se menționează expres că „principala

problemă pe care Curtea

o are de soluționat în rejudecarea cauzei,

ținând cont de 2857/2010 este

aceea de a stabili cuantumul drepturilor

bănești cuvenite reclamantului"

în procentul cuvenit acestuia de 50%

din cota de 4% datorată grupului de inventatori

„din

profitul total

obținut

în urma utilizării invenției".

Instanța

de apel a reținut concluziile expertului în proprietate

intelectuală P.D., deși în cuprinsul

acestui raport se

menționează

dificultățile efectuării expertizei în lipsa lămuririlor

suplimentare

cerute de expert pârâtei care nu a dat curs acestei

solicitări cu privire la modul de calcul al prețului de cost

al produselor

plăci filtrare pe an în perioada 2002 - 2008.

A fost

sancționată depunerea ulterior momentului încuviințării

probelor a unor documente suplimentare - apreciate a fi noi probe a

căror administrare nu s-a impus în

cauză conform normelor

procedurale -

prin respingerea obiecțiunilor la raportul de expertiză cu

solicitarea ca expertul să ia în analiză

și acele documente.

Sancțiunea

aplicată de instanța de apel este nelegală și a fost

făcută cu încălcarea art. 129 alin. (4) C.proc.civ. Potrivit

acestui text

judecătorul este în drept să le ceară pârâților, cu privire

la

situația

de fapt și motivarea în drept invocată în susținerea

pretențiilor

și

apărărilor lor, să prezinte explicații și să le

pună în dezbaterea lor,

orice

împrejurare de fapt sau de drept chiar dacă nu sunt menționate în

cerere

sau în întâmpinare.

În acest context, împrejurarea

că nu au fost menținute ca probe alte înscrisuri decât cele existente

în dosar, nu este un motiv suficient pentru a înlătura de la analiză

depunerea ulterioară în dosar a unor asemenea documente mai ales pe fondul

deciziei de casare cu îndrumări exprese și în contextul în care

însuși expertul desemnat în

cauză

a solicitat o atare precizare sau completare, iar pârâta a solicitat

expres

să se ia în examinare și noile documente.

Pentru lămurirea unei

situații expres determinate, judecătorul avea - corespunzător

dispozițiilor imperative ale alin. (5) ale art. 129 C.proc.civ. -

obligația să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a

preveni orice greșeală privind aflarea adevărului pe baza

stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii.

Ca urmare, suplimentarea probei cu

înscrisuri prin completarea actelor depuse la dosar cu noi înscrisuri - chiar

tardiv depuse de pârâte în susținerea apărărilor sale - se

impunea în cauză din multiple perspective legale imperative.

În primul rând art. 315 în temeiul

căruia instanța de recurs a determinat obiectul cercetării -

stabilirea cuantumului având ca punct de plecare invenția în discuție

„care constituie fundamentul acțiunii", ceea ce impune analizarea

tuturor documentelor existente în cadrul instituției beneficiare de

cesionarea invenției.

Eliminarea înscrisurilor

încuviințate inițial ca probe pe motivul tardivei lor depuneri la

dosar, după încuviințarea și administrarea acestei probe, este

nelegală.

Depunerea cu întârziere din culpa

pârâtei a documentației nu poate fi sancționată cu

înlăturarea probelor ci eventual cu sancționarea părților

prin măsurile procedurale prevăzute în caz de abuz de drept sau

obstrucționarea judecății după analizarea și probarea

împrejurărilor care conduc la o asemenea concluzie.

Instanța în mod nelegal și

fără argumente de fapt și de drept a apreciat ca tardive

depunerea înscrisurilor, este o prezumție a inexistenței acestora.

O asemenea interpretare -

bazată pe un singur element - tardivitatea fără să se

analizeze și să se verifice cauzele care au condus la o atare

întârziere - este excesivă.

Nu se poate justifica măsura

nici prin decăderile prevăzute de art. 287 al. (2) cu referire la

pct. 3 și 4 ale alin. (1) care

reglementează

elementele pe

care trebuie să le cuprindă cererea de apel

și a căror

indicare este permisă pentru motivele în fapt și în drept și

respectiv dovezile invocate în susținerea apelului sub sancțiunea

decăderii, până la prima zi de înfățișare.

Regularitatea cererii de apel -

formulată de pârâtă - nu se discută în cauză ci, potrivit

deciziei de casare, necesitatea completării probelor în verificarea

susținerilor și apărărilor legate de unul din motivele de

apel - stabilirea cuantumului despăgubirilor.

Ca urmare obiectul rejudecării

apelurilor impune cu precădere prin prisma dispozițiilor art. 129

alin. (5) examinarea și interpretarea probelor în dosar impusă ca

urmare a exercitării prin căile legale de atac a controlului

regularității actului de justiție.

Sub aspectele

mai sus sesizate s-a constatat a fi întemeiate motivele de

recurs prevăzute de art. 304 pct. 9

C.proc.civ.

S-a constatat întemeiat și

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ. sub aspectul

elementelor, contradictorii invocate, referitoare la înlăturarea unor

probe. Deși menționează deficiențele în stabilirea elementelor

de fapt în lipsa documentelor care să le ilustreze se refuză

examinarea acestora.

Motivul prevăzut de art. 304

pct. 5 C.proc.civ., nu a putut fi reținut în cauză.

Neregularitatea semnalată -

acceptarea concluziei orale puse cu ocazia acordării cuvântului

părților în dezbaterea apelurilor - se înscrie în încălcarea

dispozițiilor art. 68 C.proc.civ. cu privire la reprezentarea

părții prin mandatar.

Potrivit art. 68 alin. (

4)-(5)

C.proc.civ. „dacă mandatul este

dat unei alte persoane decât un avocat, mandatarul nu poate primi concluzii

decât prin avocat, cu excepția consilierului juridic care, potrivit legii

reprezintă partea. Asistarea de către avocat nu este cerută

doctorilor sau licențiaților în drept civil ci sunt mandatari în

pricinile statului sau rudelor, până la al patrulea grad inclusiv".

Ca urmare în

cazul dedus judecării, instanța de apel a procedat cu

nerespectarea dispozițiilor legale

incidente, acceptând ca mandatarul reclamantului să pună concluzii

orale chiar și pe scurt deși nu făcea parte din categoria

persoanelor limitativ prevăzută de Codul de procedură

civilă, care înlătură această restricție.

Cu toate acestea pentru a atrage

nulitatea hotărârii sub acest aspect, art. 105 alin. (2) C.proc.civ.

impune ca în cauză să se

fi

pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât

prin anularea

actelor îndeplinite cu neobservarea formelor legale.

Potrivit celor

consemnate în încheierea de judecată din 23 aprilie 2012, în cauză nu

s-a propus părții pârâte o asemenea vătămare, partea

fiind reprezentată la dezbateri

prin avocat ales care a și pus concluzii,

răspunzând scurtelor concluzii

orale puse de mandatarul nelicențiat în

drept și care nu reprezenta un soț sau o

rudă până la gradul IV inclusiv.

Pentru

considerentele arătate, în temeiul art. 312 al. (1) C.

proc.civ. s-a admis

recursul, s-a casat decizia, trimițându-se cauza

spre rejudecarea aceleiași instanțe.