ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6007/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 15 mai 2000, reclamanții V.N. și V.L. au chemat în judecată pârâții Consiliul General al Municipiului București, SC H.N. SA, F.V., pentru ca prin sentința ce instanța va pronunța să dispună constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat în baza Legii nr. 112/1995 pentru apartamentul situat la etajul 4 al imobilului din București, B-dul D. comun cu str. M.E. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că prin sentința civilă nr. 10161 din 19 iunie 1998, Judecătoria sectorului 1 București le-a restituit imobilul mai sus individualizat care, însă, a fost vândut de Consiliul General al Municipiului București, prin mandatar SC H.N.

SA, pârâților F.V. și F.I.T., deși aceștia cunoșteau situația juridică a apartamentului. La termenul din 5 septembrie 2000, pârâta F.V. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii și, prin cerere reconvențională a cerut a se constata că este dobânditoare de bună-credință a acestui apartament, neavând cunoștință de existența unui litigiu cu privire la acest imobil. Prin sentința civilă nr. 22435 din 28 noiembrie 2000, Judecătoria sectorului 1 și-a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., după ce în prealabil a admis excepția netimbrării cererii reconvenționale și a anulat-o.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta F.V., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în raport de rezolvarea de către o instanță necompetentă a unor chestiuni prejudiciale privind timbrarea cererii reconvenționale. Soluționând apelul, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis această cale de atac, a schimbat în parte sentința civilă nr. 22345 din 28 noiembrie 2000 a Judecătoriei sectorului 1 București, în sensul că a înlăturat măsura anulării cererii reconvenționale ca netimbrată și a dispus ca pricina să fie soluționată în fond de Tribunalul București. În dosarul nr. 6319/2001 al acestei din urmă instanțe, la termenul din 5 octombrie 2001, reclamanții V.N. și V.L.

și-au completat cadrul procesual solicitând ca această cauză să fie soluționată și în contradictoriu cu F.I.T.J., în calitate de coproprietar al imobilului, astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare nr. 5557/30236 din 6 iulie 1998. Prin sentința civilă nr. 1405 din 23 septembrie 2002, Tribunalul București, secția a IV–a civilă, a respins ca nefondate acțiunea principală și cererea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți F.V. și F.I.T.J. Pentru a hotărî astfel, instanța a apreciat că deși în favoarea reclamanților s-a pronunțat o sentință prin care le-a fost admisă cererea în revendicarea imobilului mai sus individualizat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București, (sentința civilă nr. 10161 din 19 iunie 1998), pârâții F.V.

și F.I.T.J. nu au avut cunoștință de acest litigiu, fiind proteguiți de lege, în considerarea principiului bunei-credințe. Hotărârea tribunalului a fost apelată de reclamanții V.L. și V.N., fiind criticată sub aspectul nelegalității și netemeiniciei, astfel: instanța nu a avut în vedere caracterul irevocabil al sentinței civile nr. 10161 din 19 iunie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 București, prin care se restituia reclamanților imobilul, precum și reaua-credință a Consiliului General al Municipiului București (vânzător care, deși a fost parte în acțiunea în revendicare ce a făcut obiectul dosarului nr. 10958/1998 al Judecătoriei sectorului 1 prin care s-a pronunțat hotărârea mai sus indicată) a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 5557/30236 din 6 iulie 1998, deși cunoștea situația juridică a imobilului.

Se aduc totodată critici în ceea ce privește interpretarea dată de instanța de fond, în sensul că pârâții-cumpărători sunt de bună-credință, apartamentul în litigiu fiind vândut la 6 iulie 1998, deci după pronunțarea sentinței civile 10161 la 19 iunie 1998. Prin decizia nr. 127/A din 3 martie 2003, Curtea de Apel București, secția a III–a civilă a respins ca nefondat apelul reclamanților-pârâți V.L. și V.N. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar ordinar a reținut că, în actul de vânzare-cumpărare nr. 7446/1940 al autoarei V.K.I. este menționat întreg „apartamentul de la etajul 4 din imobilul bloc situat în București, B-dul D. colț cu str. R. și cu Calea D.”, iar prin sentința civilă nr. 10161 din 19 iunie 1998 s-a restituit apartamentul de la etajul 4 și o cameră de serviciu din blocul situat în str. D. comun cu str. M.E.

București, dispoziția Primarului General emisă la 1 februarie 1999 vizând acest ultim imobil, astfel cum a fost individualizat. În ceea ce privește critica referitoare la buna-credință a pârâților-cumpărători, aceeași instanță a apreciat-o nefondată, în raport de împrejurarea că, cererea prin care F.V. a solicitat încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în cauză, a fost înregistrată la 20 decembrie 1996 la SC H.N. SA și din mențiunea făcută pe verso a rezultat că „nu figura litigiu cu SC H.N. SA până la data de 25 iunie 1998”. S-a precizat totodată, în considerentele aceleiași decizii că nu a fost indicată și dovedită vreo cauză de nulitate absolută. Împotriva acestei hotărâri au declarat, în termen legal, recurs, reclamanții V.L.

și V.N. promovând critici încadrate în motivele delimitate de prevederile pct. 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., referitoare la împrejurarea că „decizia se sprijină pe motive străine de natura pricinii” și că „aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”. În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 7, astfel cum a fost structurat de recurenți, în conținutul căii de atac (pct. II dosarul 2217/2003) este de observat că a fost reiterată critica potrivit cu care intimații-cumpărători F.V. și F.I.T.J. au fost considerați că și-au apărat drepturile procesuale, în limita bunei-credințe, eronat apreciată de instanțe.

În acest context recurenții au dezvoltat teoria conform căreia „existența bunei-credințe nu poate produce nici un efect, întrucât contractul fiind nul absolut, nulitatea nu poate fi „asanată”, acoperită în vreun fel prin pretinsa existență a bunei-credințe și s-a considerat de către recurenți-reclamanți că buna-credință este străină de natura pricinii. În același sens au fost invocate prevederile Legii nr. 10/2001 cu referire la art. 46 din conținutul acesteia (a se vedea fila 6 din motivele de recurs). Motivele de recurs încadrate la pct. 9 al aceluiași art. 304 C. proc. civ.

vizează încălcarea prin aplicarea și interpretarea greșită a Legii 112/1995, întrucât vânzarea-cumpărarea a avut ca obiect un bun imobil ce ieșise din patrimoniul Municipiului București; ignorarea hotărârii judecătorești, definitive și irevocabile prin care s-a admis acțiunea în revendicare (sentința nr. 10161 din 19 iunie 1998) a acelorași reclamanți; omisiunea de analizare a dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 și art. 1 alin. (4), (5), (6) din H.G. nr. 20/1996). Soluționând cauza în temeiul proteguirii bunei-credințe, se susține de către recurenți, în mod greșit instanța a socotit că aceasta duce la dobândirea proprietății de către un terț, indiferent de actul juridic, dacă acesta a fost încheiat sub o cauză de nulitate, iar mențiunea că mandatarul nu a fost chemat în judecată, (în speță SC H.N.

SA) nu îndrituiește instanța a aprecia buna-credință a cumpărătorilor. Sub toate motivele invocate recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente: Reclamanții V.N. și V.L. au investit instanța cu soluționarea unei acțiuni ce a avut ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 5557/30236 din 6 iulie 1998, încheiat în temeiul Legii 112/1995 între Primăria Municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA și F.V., F.I.T.J., cerere introdusă la 15 mai 2000. În drept, reclamanții și-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 480 C. civ., solicitând compararea titlurilor de proprietate și au arătat în motivarea în fapt, că, sunt moștenitorii defunctei autoare V.K.I., care a dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de fostul Tribunal Ilfov sub nr. 7446/1940, imobilul a cărui nulitate absolută se solicită a fi constatată.

În acțiune nu a fost precizată cauza de nulitate și nu a fost indicat expres un text de lege pentru acest petit. Este știut că obligația indicării motivelor de fapt și de drept ale acțiunii, subzistă prin chiar dispozițiile legii de procedură civilă, art. 112 pct. 4 din cod și că, deși judecătorul nu este ținut de temeiul juridic invocat de reclamant, instanța nu are îndrituirea de a schimba sau modifica fundamentul „pretenției” supusă judecății, deoarece nu există un text de lege care să-i permită aceasta. Nu este de primit critica recurenților în sensul că „decizia din apel se sprijină pe motive străine de natura pricinii”, întrucât buna-credință a fost corect apreciată de ambele instanțe, câtă vreme reclamanții nu au probat reaua-credință a acestora.

În legislația noastră buna-credință este proteguită și reglementată ca o prezumție, conform dispozițiilor art. 1898 C. civ., potrivit cu care „buna-credință este credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea”. S-a mai reproșat instanțelor că au ignorat caracterul definitiv și irevocabil al sentinței civile nr. 10161 din 19 iunie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 București, prin care s-a dispus restituirea imobilului în litigiu reclamanților. În acest sens este de precizat că în dosarul nr. 10958/1995 al aceleiași instanțe, reclamanții V.N. și V.L. s-au judecat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București și nu cu F.V., F.I.T.J., despre care nu s-a probat că ar fi avut cunoștință de existența acestui litigiu.

În cauza dedusă judecății însă, cauza ilicită sau frauda la lege nu au fost probate. Dimpotrivă, pârâții F.V., F.I.T.J. nu au fost citați în procesul de desființare a titlului vânzătorului și nici notificați, premise care să contribuie la conturarea unei conduite procesuale culpabile, dovedind reaua-credință.

Mai mult, dispoziția emisă de Primarul General al Municipiului București a fost înaintată reclamanților la 1 februarie 1999, ulterior încheierii de către intimații-pârâți a contractului de vânzare-cumpărare la data de 6 iulie 1998. Instanța de apel a dat eficiență principiului aparenței de drept, care a fost aplicat în favoarea pârâților posesori ce au dobândit cu titlu oneros, un bun imobil, individual determinat, de la un proprietar aparent, fiind de bună-credință și împărtășind o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a înstrăinătorului, Consiliul General al Municipiului București, chiar dacă din „economia” argumentației, acest raționament nu a fost explicit redat de instanța de apel.

Procedând în acest mod, prin aplicarea teoriei proprietarului aparent, instanța nu a schimbat natura juridică a obiectului dedus judecății, cum se susține în motivele de recurs. Neindicând în concret cauza de nulitate absolută, și nefăcând obiectul examinării în apel a acestor critici, eventualele cauze de nulitate, dezvoltate în „motivele de recurs” precum și considerațiile referitoare la consecințele aplicării unor principii reglementate prin Legea 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, nu pot forma obiectul examinării, deoarece nu au conturat cadrul procesual în fond și apoi în calea de atac ordinară a apelului.

Astfel, în sprijinul celor arătate mai sus vin argumentele de text stipulate în art. 292 C. proc. civ., potrivit cu care: (1) „Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi, decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului, ori în întâmpinare”. (2) „În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprind motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță”.

Cât privește Legea 10/2001 este de precizat că motivul de recurs ce sprijină raționamentul bunei-credințe consacrat și în acest act normativ, nu poate forma obiect al controlului judiciar, întrucât raportul juridic examinat precede apariției acestei legi, acțiunea reclamanților fiind introdusă la 15 mai 2000, anterior intrării în vigoare a acesteia, la 14 februarie 2001. Deși se critică modul de individualizare a imobilului și „aparentă inadvertență” realizată de instanța de apel este de observat că reclamanții nu au solicitat probe: înscrisuri, expertiză tehnică de specialitate, deși aveau această obligație procesuală ce putea fi realizată și în apel dat fiind caracterul devolutiv al acestei căi de atac.

Omisiunea reclamanților în a proba situația de fapt și dreptul de proprietate cu privire la imobil este rezultatul culpei lor procesuale, dat fiind că, în procesul civil reclamantului îi revine sarcina probei, conform principiului reglementat de prevederile art. 1169 C. civ. „cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”. Concluzionând, Curtea va respinge recursul ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II–a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții V.L. și V.V. împotriva deciziei nr. 127/A din 3 martie 2003 a Curții de Apel București, secția a III–a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 noiembrie 2004.