ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1354/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 22 octombrie 1996, Primăria municipiului București, reprezentată prin Primarul General, a chemat în judecată pe C.I., solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 14214 din 9 iunie 1995 și transcris sub nr. 8776/09.06.1995 în Registrul de transcripțiuni imobiliare al Notariatului de stat al sectorului 2 București, prin care vânzătorii M.V. și M.I. au înstrăinat pârâtului C.I. imobilul situat în București, str. M.E., nr. 12, fost nr. 6, sector 2, compus din teren în suprafață de 398,80 metri pătrați și construcțiile individualizate în act, pe motivul că a fost încheiat prin frauda la lege și a rămas fără obiect.

În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că vânzătorii M.I. și M.V. și-au redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin sentința civilă nr. 6719 din 29 iunie 1994 a Judecătoriei sectorului 2 București și, respectiv, dispoziția nr. 1268 din 26 august 1994 a Primarului General al municipiului București. Ulterior, prin decizia nr. 44 din 10 ianuarie 1996 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, titlu de proprietate al vânzătorilor, respectiv, sentința civilă nr. 6719 din 29 iunie 1994 a Judecătoriei sectorului 2 București, a fost desființat și imobilul a revenit în proprietatea statului, motiv pentru care Primarul General al municipiului București, prin dispoziția nr. 785 din 15 mai 1996, a anulat dispoziția nr. 1268/1994, emisă anterior.

În consecință, contractul de vânzare-cumpărare menționat, prin care imobilul a fost înstrăinat dobânditorului C.I., era lovit de nulitate absolută, ca urmare a aplicării principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis , mai ales că respectivul contract a fost încheiat cu rea-credință și prin fraudă la lege, fiind perfectat în timpul judecății recursului în anulare prin care s-a desființat titlul vânzătorilor. Astfel, înștiințarea promovării recursului în anulare, emisă de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, poartă data de 2 iunie 1996, iar convenția în discuție a fost încheiată la 9 iunie 1995. La cererea pârâtului C.I., în cauză au fost introduși vânzătorii M.I. și M.V.

De asemenea, în dosar a formulat cerere de intervenție în interes propriu B.C., locatar al imobilului în litigiu, care a solicitat desființarea contractului de vânzare-cumpărare în discuție, invocând dreptul său de a achiziționa imobilul instituit prin Legea nr. 112/1995 și învederând că, timp de peste 40 de ani de la naționalizarea lui prin Decretul nr. 92/1950, apartamentul în care locuiește a suferit cca. 3-4 reparații capitale, a fost racordat la rețeaua de gaze naturale, a fost schimbată instalația de apă și au fost aduse și alte îmbunătățiri pe care le-a suportat din fonduri proprii, așa încât este îndrituit a-l achiziționa. Ulterior, în cauză a formulat cerere de intervenție în interesul Consiliului General al municipiului București, D.M., D.Ș., C.A.

și C.M., locatari ai imobilului în discuție. După mai multe cicluri procesuale, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 491 din 16 mai 2001, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei, Primăria municipiului București, prin Primarul General, împotriva pârâților C.I., M.I. și M.V. De asemenea, a respins, ca neîntemeiate, cererile de intervenție formulate de B.C., D.M., D.Ș., C.A. și C.M. În motivarea soluției, instanța a reținut că reclamanta nu a dovedit existența fraudei la lege și nici reaua credință a pârâtului C.I. la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare, a cărui nulitate s-a solicitat a fi constată.

Astfel, reclamanta nu a probat că vânzătorii ar fi avut cunoștință de promovarea recursului în anulare la data încheierii convenției, iar, în ceea ce-l privește pe cumpărător, în favoarea acestuia ființa prezumția de bună credință, nedovedindu-se, în ceea ce-l privește, lipsa de diligență pentru cunoașterea situației juridice a imobilului. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 614 din 11 decembrie 2001, a admis apelurile declarate de Primăria municipiului București, prin Primarul General și intervenienții D.Ș., D.M. și B.C., împotriva sentinței nr. 491 din 16 mai 2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis acțiunea și cererile de intervenție accesorii.

A constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 14214 din 4 iunie 1995, încheiat între M.V. și M.I. în calitate de vânzători și C.I. în calitate de cumpărător. Instanța de apel a stabilit că, la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare nr. 14214/1995, respectiv, 9 iunie 1995, se declarase recurs în anulare împotriva sentinței civile nr. 6719/1994 a Judecătoriei sectorului 2 București, prin care se retrocedase imobilul în litigiu vânzătorilor, iar prin dispoziția Procurorului General, se suspendase executarea hotărârii încă din 2 iunie 1995. Ulterior, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 44/1996, a desființat sentința civilă nr. 6719/1994 a Judecătoriei sectorului 2 București, respectiv, titlul de proprietate al vânzătorilor.

Astfel fiind, se pune problema înstrăinării unui bun al altuia, iar cumpărătorul, pârâtul C.I., față de mențiunile din contract, în sensul că bunul fusese naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 și a reintrat în patrimoniul vânzătorilor prin hotărâre judecătorească, cu minime diligențe putea să verifice caracterul irevocabil al hotărârii respective, și anume, putea identifica fără dificultate existența recursului în anulare și, deci, împrejurarea că titlul vânzătorului nu era cert. Prin urmare, ambele părți ale contractului de vânzare-cumpărare a cărui desființare a fost solicitată nu se pot apăra, invocând buna lor credință. Pe de altă parte, prin menținerea convenției ar însemna să se înlăture efectele unei hotărâri judecătorești, cea a Curții Supreme de Justiție prin care se desființase titlul vânzătorilor.

Pe cale de consecință, vânzarea realizată are un caracter fraudulos și, întrucât frauda corupe totul, actul încheiat în aceste condiții este sancționat cu nulitatea. În contra acestei decizii au declarat recurs C.I. și C.I.O., invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, că recursul în anulare, declarat împotriva sentinței civile nr. 6719/1994 a Judecătoriei sectorului 2 București, a fost primit la Curtea Supremă de Justiție la 6 iunie 1995, fixându-i-se termen la 6 iulie 1995 și, prin urmare, nu se putea verifica, la data încheierii actului de vânzare-cumpărare, 9 iunie 1995, existența acestui demers înregistrat doar cu 3 zile înainte de perfectarea convenției.

Mai mult, cumpărătorul C.I. a depus toate diligențele pentru stabilirea situației juridice a imobilului în discuție, întrucât a pretins vânzătorului să depună și titlul autorului său M.P., respectiv, contractul autentificat sub nr. 2348 din 29 ianuarie 1931, la Tribunalul Ilfov, secția notariat, ca și certificatul de moștenitor nr. 14 din 16 ianuarie 1995, din care rezultă că vânzătorii sunt succesorii proprietarului inițial M.P. Aceste înscrisuri unite cu sentința civilă nr. 6719 din 24 iunie 1994 a Judecătoriei sectorului 2 București, devenită irevocabilă, care atesta că autorul M.P., ca funcționar public, era exceptat de la naționalizare, motiv pentru care imobilul a fost restituit succesorilor acestuia, vânzătorii din act au format convingerea pârâtului C.I., că titlul de proprietate al vânzătorilor era perfect valabil.

În aceste condiții, subdobânditorii C.I. și C.I.O. apar ca fiind cumpărători de bună credință, în cauză nefăcându-se dovada relei credințe a acestora. De asemenea, în lumina celor expuse, hotărârea criticată apare ca fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii, respectiv, cu nesocotirea regulii error communis facit jus , mai ales că actul juridic incriminat a fost încheiat cu titlu oneros, astfel că, prin aplicarea ei, se creează un drept nou de proprietate opozabil tuturor. Recursul pârâtului C.I. este fondat pentru motivele ce succed. Este necontestat în cauză și rezultă din probele dosarului că, prin sentința civilă nr. 6719 din 29 iunie 1994, Judecătoria sectorului 2 București a admis acțiunea în revendicare promovată de M.I.

și M.V., în contradictoriu cu Consiliul Local al municipiului București și SC F.O. SA și au fost obligați pârâții să lase reclamanților, în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București, str. M.E., nr. 12. Instanța a reținut, în esență, că autorul reclamanților M.P., proprietarul imobilului, era funcționar public, contabil, la data naționalizării și, prin urmare, făcea parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la această măsură, conform art. II din Decretul nr. 92/1950, astfel că prevederile menționatului decret nu erau aplicabile. Hotărârea a rămas definitivă și irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac la 22 iulie 1994 (dosar nr. 5511/1994). Ulterior, prin dispoziția nr. 1268 din 26 august 1994, emisă de Primarul General al municipiului București, imobilul în litigiu a fost restituit proprietarilor M.I.

și M.V. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 14214, la data de 9 iunie 1995, de Notariatul de Stat Local al sectorului 2, București, M.I. și M.V. au înstrăinat către C.I., căsătorit, imobilul redobândit în proprietate (dosar nr. 12429/1996). La rândul său, intervenientul B.C., chiriaș al ap. 5 din imobilul situat în București, str. M.E., nr. 12, sector 2, s-a adresat Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, solicitând promovarea unui recurs în anulare în contra sentinței nr. 6719/1994 a Judecătoriei sectorului 2 București. Cu adresa nr. 4817/947 din 2 iunie 1995, Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a comunicat petentului B.C. promovarea recursului în anulare, cât și suspendarea executării sentinței atacate până la soluționarea recursului în anulare (dosar nr. 3333/1999).

Totodată, la data de 6 iunie 1995, a fost sesizată și Curtea Supremă de Justiție pentru judecarea recursului în anulare, cu mențiunea suspendării executării hotărârii în discuție. Cauza a format obiectul dosarului nr. 1706/1995 al Curții Supreme de Justiție cu termen la data de 6 iulie 1995. Ulterior, prin decizia nr. 44 din 10 ianuarie 1996, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, cu opinia separată a unui membru al completului de judecată, a admis recursul în anulare, a casat sentința civilă nr. 6719 din 29 iunie 1992 a Judecătoriei sectorului 2 București și a respins acțiunea reclamanților M.I. și M.V. În baza menționatei hotărâri, Primarul General al municipiului București a emis Dispoziția nr. 785 din 15 mai 1996, de anulare a Dispoziției nr. 1258/1994 și reintrare a imobilului situat în București, str. M.E., nr. 12, sector 2, în proprietatea statului (dosar nr. 3333/1999).

Din cele expuse rezultă cu evidență că, la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare nr. 14214 din 9 iunie 1995, sentința civilă nr. 6719 din 29 iunie 1994 a Judecătoriei sectorului 2 București nu fusese desființată, ci doar fusese suspendată executarea ei, aspect ce, însă, este lipsit de semnificație juridică în speță, întrucât respectiva hotărâre fusese deja executată prin emiterea de către Primarul General al municipiului București a Dispoziției nr. 1268 din 26 august 1994, de restituire a imobilului în litigiu către vânzătorii M.I. și M.V. Prin urmare, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din data de 9 iunie 1995, a cărui nulitate s-a cerut a fi constatată, titlul de proprietate al vânzătorilor nu fusese desființat, astfel că și susținerea instanței de apel că tranzacția viza un bun ce nu constituia proprietatea vânzătorilor nu corespundea realității.

Pe de altă parte, deși este real că în contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 14914, la 9 iunie 1995, de Notariatul de Stat al sectorului 2 București, transcris în Registrul de transcripțiuni imobiliare al aceluiași notariat sub nr. 8276 din 9 iunie 1995, se face mențiunea că imobilul în discuție a fost naționalizat, în baza Decretului nr. 92/1950, de la autorul vânzătorilor – M.P.

– în același contract au fost inserate, pe lângă titlul inițial de proprietate, respectiv, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2348, la data de 29 ianuarie 1931, de Tribunalul Ilfov, secția notariat, transcris sub nr. 1049, la data de 29 ianuarie 1931, la grefa aceluiași tribunal și titlul în baza căruia imobilul a revenit în patrimoniul vânzătorilor, ca succesori ai proprietarului M.P., respectiv, sentința civilă nr. 6719 din 29 iunie 1994 a Judecătoriei sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă, ca și procesul-verbal de predare-primire încheiat de SC F.O.

SA sub nr. 3125 din 14 decembrie 1994. Or, existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, pronunțate într-un litigiu în revendicare, prin care s-a reținut, cu autoritate de lucru judecat, împrejurarea că statul nu deținea un titlu valid de proprietate asupra imobilului în litigiu, motiv pentru care acesta a reintrat în patrimoniul proprietarilor de drept, unită cu Dispoziția nr. 1268 din 26 august 1994, emisă de Primarul General al municipiului București, de restituire a respectivului imobil, erau de natură a forma convingerea, în ceea ce-l privește pe cumpărătorul C.I., că imobilul constituia cu adevărat proprietatea vânzătorilor. Din această perspectivă, situația juridică a imobilului, la data tranzacției, era certă, cu atât mai mult cu cât hotărârea judecătorească de retrocedare a bunului fusese pusă în executare voluntar de către deținătoarea acestuia, Primăria municipiului București.

Astfel fiind, nu se poate reproșa cumpărătorului, C.I., lipsa de diligență, cum greșit a reținut instanța de apel. De altfel, din dosar a rezultat că memoriul pentru recurs în anulare a fost formulat de un terț – B.C. – față de părțile ce au figurat în litigiul în revendicare, că nu există nici o dovadă că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv, 9 iunie 1995, părțile ar fi avut cunoștință de demersul petentului B.C. și, cu atât mai puțin de promovarea recursului în anulare, comunicarea parchetului în acest sens, fiind adresată exclusiv solicitantului B.C. Din cele expuse rezultă cu evidență că, la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în discuție, atât vânzătorii, cât și cumpărătorul au fost de bună credință, iar reclamanta nu a dovedit nici pretinsa fraudă la lege.

Mai mult, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, titlul de proprietate al vânzătorilor nu fusese desființat, iar cumpărătorul a intrat în posesia bunului, fiind de bună credință, astfel că el îl va păstra, chiar dacă, ulterior, titlul autorului său a fost desființat, o atare situație constituind o excepție de la regula resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis . În adevăr, desființarea titlului de proprietate al transmițătorului cu titlu oneros al unui bun nu atrage caducitatea titlului subachizitorului, în cazul când acesta este de bună credință. Față de cele de preced, recursul pârâtului C.I. urmează a fi admis, a se casa decizia atacată și a se respinge apelurile declarate de reclamanta, Primăria municipiului București, prin Primarul General, și intervenienții D.Ș., D.M.

și B.C., împotriva sentinței civile nr. 491 din 16 mai 2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, ce va fi menținută. În schimb, recursul declarat de C.I.O., în contra aceleiași sentințe, va fi respins ca inadmisibil, întrucât acesta nu a figurat ca parte în prezentul litigiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursul declarat de pârâtul C.I. împotriva deciziei nr. 614 din 11 decembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia atacată și respinge apelurile declarate de reclamanta, Primăria municipiului București, prin Primarul General, și intervenienții D.Ș., D.M. și B.C. împotriva sentinței nr. 491 din 16 mai 2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pe care o menține. Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de C.I.O. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 18 februarie 2004.