ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1354/2004

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1354/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La 22 octombrie 1996, Primăria municipiului

București, reprezentată prin Primarul General, a chemat în judecată pe C.I.,

solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 14214 din 9 iunie 1995 și transcris sub nr.

8776/09.06.1995 în Registrul de transcripțiuni imobiliare al Notariatului de

stat al sectorului 2 București, prin care vânzătorii M.V. și M.I. au înstrăinat

pârâtului C.I. imobilul situat în București, str. M.E., nr. 12, fost nr. 6,

sector 2, compus din teren în suprafață de 398,80 metri pătrați și

construcțiile individualizate în act, pe motivul că a fost încheiat prin frauda

la lege și a rămas fără obiect.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

susținut că vânzătorii M.I. și M.V. și-au redobândit dreptul de proprietate

asupra imobilului în litigiu prin sentința civilă nr. 6719 din 29 iunie 1994 a

Judecătoriei sectorului 2 București și, respectiv, dispoziția nr. 1268 din 26

august 1994 a Primarului General al municipiului București.

Ulterior, prin decizia nr. 44 din 10

ianuarie 1996 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, titlu de proprietate

al vânzătorilor, respectiv, sentința civilă nr. 6719 din 29 iunie 1994 a

Judecătoriei sectorului 2 București, a fost desființat și imobilul a revenit în

proprietatea statului, motiv pentru care Primarul General al municipiului

București, prin dispoziția nr. 785 din 15 mai 1996, a anulat dispoziția nr. 1268/1994,

emisă anterior.

În consecință, contractul de

vânzare-cumpărare menționat, prin care imobilul a fost înstrăinat dobânditorului

C.I., era lovit de nulitate absolută, ca urmare a aplicării principiului

resoluto

jure dantis resolvitur jus accipientis

, mai ales că respectivul contract a

fost încheiat cu rea-credință și prin fraudă la lege, fiind perfectat în timpul

judecății recursului în anulare prin care s-a desființat titlul vânzătorilor.

Astfel, înștiințarea promovării recursului în anulare, emisă de Parchetul de pe

lângă Curtea Supremă de Justiție, poartă data de 2 iunie 1996, iar convenția în

discuție a fost încheiată la 9 iunie 1995.

La cererea pârâtului C.I., în cauză

au fost introduși vânzătorii M.I. și M.V.

De asemenea, în dosar a formulat

cerere de intervenție în interes propriu B.C., locatar al imobilului în

litigiu, care a solicitat desființarea contractului de vânzare-cumpărare în

discuție, invocând dreptul său de a achiziționa imobilul instituit prin Legea nr.

112/1995 și învederând că, timp de peste 40 de ani de la naționalizarea lui

prin Decretul nr. 92/1950, apartamentul în care locuiește a suferit cca. 3-4 reparații

capitale, a fost racordat la rețeaua de gaze naturale, a fost schimbată

instalația de apă și au fost aduse și alte îmbunătățiri pe care le-a suportat

din fonduri proprii, așa încât este îndrituit a-l achiziționa.

Ulterior, în cauză a formulat cerere

de intervenție în interesul Consiliului General al municipiului București, D.M.,

D.Ș., C.A. și C.M., locatari ai imobilului în discuție.

După mai multe cicluri procesuale,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 491 din 16 mai 2001,

a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei, Primăria municipiului

București, prin Primarul General, împotriva pârâților C.I., M.I. și M.V.

De asemenea, a respins, ca

neîntemeiate, cererile de intervenție formulate de B.C., D.M., D.Ș., C.A. și C.M.

În motivarea soluției, instanța a

reținut că reclamanta nu a dovedit existența fraudei la lege și nici reaua

credință a pârâtului C.I. la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare,

a cărui nulitate s-a solicitat a fi constată. Astfel, reclamanta nu a probat că

vânzătorii ar fi avut cunoștință de promovarea recursului în anulare la data

încheierii convenției, iar, în ceea ce-l privește pe cumpărător, în favoarea

acestuia ființa prezumția de bună credință, nedovedindu-se, în ceea ce-l

privește, lipsa de diligență pentru cunoașterea situației juridice a

imobilului.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia nr. 614 din 11 decembrie 2001, a admis apelurile

declarate de Primăria municipiului București, prin Primarul General și intervenienții

D.Ș., D.M. și B.C., împotriva sentinței nr. 491 din 16 mai 2001 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a

admis acțiunea și cererile de intervenție accesorii.

A constatat nulitatea contractului

de vânzare-cumpărare nr. 14214 din 4 iunie 1995, încheiat între M.V. și M.I. în

calitate de vânzători și C.I. în calitate de cumpărător.

Instanța de apel a stabilit că, la

data perfectării contractului de vânzare-cumpărare nr. 14214/1995, respectiv, 9

iunie 1995, se declarase recurs în anulare împotriva sentinței civile nr. 6719/1994

a Judecătoriei sectorului 2 București, prin care se retrocedase imobilul în

litigiu vânzătorilor, iar prin dispoziția Procurorului General, se suspendase

executarea hotărârii încă din 2 iunie 1995. Ulterior, Curtea Supremă de

Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 44/1996, a desființat sentința civilă

nr. 6719/1994 a Judecătoriei sectorului 2 București, respectiv, titlul de

proprietate al vânzătorilor. Astfel fiind, se pune problema înstrăinării unui

bun al altuia, iar cumpărătorul, pârâtul C.I., față de mențiunile din contract,

în sensul că bunul fusese naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 și a reintrat

în patrimoniul vânzătorilor prin hotărâre judecătorească, cu minime diligențe

putea să verifice caracterul irevocabil al hotărârii respective, și anume,

putea identifica fără dificultate existența recursului în anulare și, deci,

împrejurarea că titlul vânzătorului nu era cert.

Prin urmare, ambele părți ale

contractului de vânzare-cumpărare a cărui desființare a fost solicitată nu se

pot apăra, invocând buna lor credință. Pe de altă parte, prin menținerea

convenției ar însemna să se înlăture efectele unei hotărâri judecătorești, cea

a Curții Supreme de Justiție prin care se desființase titlul vânzătorilor.

Pe cale de consecință, vânzarea

realizată are un caracter fraudulos și, întrucât frauda corupe totul, actul

încheiat în aceste condiții este sancționat cu nulitatea.

În contra acestei decizii au

declarat recurs C.I. și C.I.O., invocând motivele de casare prevăzute de art. 304

pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, că recursul în anulare,

declarat împotriva sentinței civile nr. 6719/1994 a Judecătoriei sectorului 2

București, a fost primit la Curtea Supremă de Justiție la 6 iunie 1995,

fixându-i-se termen la 6 iulie 1995 și, prin urmare, nu se putea verifica, la

data încheierii actului de vânzare-cumpărare, 9 iunie 1995, existența acestui

demers înregistrat doar cu 3 zile înainte de perfectarea convenției. Mai mult,

cumpărătorul C.I. a depus toate diligențele pentru stabilirea situației

juridice a imobilului în discuție, întrucât a pretins vânzătorului să depună și

titlul autorului său M.P., respectiv, contractul autentificat sub nr. 2348 din 29

ianuarie 1931, la Tribunalul Ilfov, secția notariat, ca și certificatul de

moștenitor nr. 14 din 16 ianuarie 1995, din care rezultă că vânzătorii sunt

succesorii proprietarului inițial M.P. Aceste înscrisuri unite cu sentința

civilă nr. 6719 din 24 iunie 1994 a Judecătoriei sectorului 2 București, devenită

irevocabilă, care atesta că autorul M.P., ca funcționar public, era exceptat de

la naționalizare, motiv pentru care imobilul a fost restituit succesorilor

acestuia, vânzătorii din act au format convingerea pârâtului C.I., că titlul de

proprietate al vânzătorilor era perfect valabil.

În aceste condiții, subdobânditorii C.I.

și C.I.O. apar ca fiind cumpărători de bună credință, în cauză nefăcându-se

dovada relei credințe a acestora. De asemenea, în lumina celor expuse,

hotărârea criticată apare ca fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii,

respectiv, cu nesocotirea regulii

error communis facit jus

, mai ales că

actul juridic incriminat a fost încheiat cu titlu oneros, astfel că, prin

aplicarea ei, se creează un drept nou de proprietate opozabil tuturor.

Recursul pârâtului C.I. este fondat

pentru motivele ce succed.

Este necontestat în cauză și rezultă

din probele dosarului că, prin sentința civilă nr. 6719 din 29 iunie 1994,

Judecătoria sectorului 2 București a admis acțiunea în revendicare promovată de

M.I. și M.V., în contradictoriu cu Consiliul Local al municipiului București și

SC F.O. SA și au fost obligați pârâții să lase reclamanților, în deplină

proprietate și posesie, imobilul situat în București, str. M.E., nr. 12.

Instanța a reținut, în esență, că autorul reclamanților M.P., proprietarul

imobilului, era funcționar public, contabil, la data naționalizării și, prin

urmare, făcea parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la această

măsură, conform art. II din Decretul nr. 92/1950, astfel că prevederile

menționatului decret nu erau aplicabile.

Hotărârea a rămas definitivă și

irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac la 22 iulie 1994 (dosar nr. 5511/1994).

Ulterior, prin dispoziția nr. 1268

din 26 august 1994, emisă de Primarul General al municipiului București,

imobilul în litigiu a fost restituit proprietarilor M.I. și M.V.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 14214, la data de 9 iunie 1995, de Notariatul de Stat Local

al sectorului 2, București, M.I. și M.V. au înstrăinat către C.I., căsătorit,

imobilul redobândit în proprietate (dosar nr. 12429/1996). La rândul său,

intervenientul B.C., chiriaș al ap. 5 din imobilul situat în București, str. M.E.,

nr. 12, sector 2, s-a adresat Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție, solicitând promovarea unui recurs în anulare în contra sentinței nr. 6719/1994

a Judecătoriei sectorului 2 București.

Cu adresa nr. 4817/947 din 2 iunie 1995,

Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a comunicat petentului

B.C. promovarea recursului în anulare, cât și suspendarea executării sentinței

atacate până la soluționarea recursului în anulare (dosar nr. 3333/1999).

Totodată, la data de 6 iunie 1995, a

fost sesizată și Curtea Supremă de Justiție pentru judecarea recursului în

anulare, cu mențiunea suspendării executării hotărârii în discuție. Cauza a

format obiectul dosarului nr. 1706/1995 al Curții Supreme de Justiție cu termen

la data de 6 iulie 1995.

Ulterior, prin decizia nr. 44 din 10

ianuarie 1996, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, cu opinia separată a

unui membru al completului de judecată, a admis recursul în anulare, a casat

sentința civilă nr. 6719 din 29 iunie 1992 a Judecătoriei sectorului 2

București și a respins acțiunea reclamanților M.I. și M.V.

În baza menționatei hotărâri,

Primarul General al municipiului București a emis Dispoziția nr. 785 din 15 mai

1996, de anulare a Dispoziției nr. 1258/1994 și reintrare a imobilului situat în

București, str. M.E., nr. 12, sector 2, în proprietatea statului (dosar nr. 3333/1999).

Din cele expuse rezultă cu evidență

că, la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare nr. 14214 din 9 iunie

1995, sentința civilă nr. 6719 din 29 iunie 1994 a Judecătoriei sectorului 2

București nu fusese desființată, ci doar fusese suspendată executarea ei,

aspect ce, însă, este lipsit de semnificație juridică în speță, întrucât

respectiva hotărâre fusese deja executată prin emiterea de către Primarul

General al municipiului București a Dispoziției nr. 1268 din 26 august 1994, de

restituire a imobilului în litigiu către vânzătorii M.I. și M.V.

Prin urmare, la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare din data de 9 iunie 1995, a cărui nulitate

s-a cerut a fi constatată, titlul de proprietate al vânzătorilor nu fusese

desființat, astfel că și susținerea instanței de apel că tranzacția viza un bun

ce nu constituia proprietatea vânzătorilor nu corespundea realității.

Pe de altă parte, deși este real că

în contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 14914, la 9 iunie 1995,

de Notariatul de Stat al sectorului 2 București, transcris în Registrul de

transcripțiuni imobiliare al aceluiași notariat sub nr. 8276 din 9 iunie 1995,

se face mențiunea că imobilul în discuție a fost naționalizat, în baza

Decretului nr. 92/1950, de la autorul vânzătorilor – M.P. – în același contract

au fost inserate, pe lângă titlul inițial de proprietate, respectiv, contractul

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2348, la data de 29 ianuarie 1931, de

Tribunalul Ilfov, secția notariat, transcris sub nr. 1049, la data de 29

ianuarie 1931, la grefa aceluiași tribunal și titlul în baza căruia imobilul a

revenit în patrimoniul vânzătorilor, ca succesori ai proprietarului M.P.,

respectiv, sentința civilă nr. 6719 din 29 iunie 1994 a Judecătoriei sectorului

2 București, definitivă și irevocabilă, ca și procesul-verbal de

predare-primire încheiat de SC F.O. SA sub nr. 3125 din 14 decembrie 1994.

Or, existența unei hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, pronunțate într-un litigiu în

revendicare, prin care s-a reținut, cu autoritate de lucru judecat,

împrejurarea că statul nu deținea un titlu valid de proprietate asupra

imobilului în litigiu, motiv pentru care acesta a reintrat în patrimoniul

proprietarilor de drept, unită cu Dispoziția nr. 1268 din 26 august 1994, emisă

de Primarul General al municipiului București, de restituire a respectivului

imobil, erau de natură a forma convingerea, în ceea ce-l privește pe

cumpărătorul C.I., că imobilul constituia cu adevărat proprietatea

vânzătorilor.

Din această perspectivă, situația

juridică a imobilului, la data tranzacției, era certă, cu atât mai mult cu cât

hotărârea judecătorească de retrocedare a bunului fusese pusă în executare

voluntar de către deținătoarea acestuia, Primăria municipiului București.

Astfel fiind, nu se poate reproșa

cumpărătorului, C.I., lipsa de diligență, cum greșit a reținut instanța de

apel.

De altfel, din dosar a rezultat că

memoriul pentru recurs în anulare a fost formulat de un terț – B.C. – față de

părțile ce au figurat în litigiul în revendicare, că nu există nici o dovadă că,

la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv, 9 iunie 1995,

părțile ar fi avut cunoștință de demersul petentului B.C. și, cu atât mai puțin

de promovarea recursului în anulare, comunicarea parchetului în acest sens,

fiind adresată exclusiv solicitantului B.C.

Din cele expuse rezultă cu evidență

că, la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în discuție,

atât vânzătorii, cât și cumpărătorul au fost de bună credință, iar reclamanta

nu a dovedit nici pretinsa fraudă la lege.

Mai mult, la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, titlul de proprietate al vânzătorilor nu fusese

desființat, iar cumpărătorul a intrat în posesia bunului, fiind de bună

credință, astfel că el îl va păstra, chiar dacă, ulterior, titlul autorului său

a fost desființat, o atare situație constituind o excepție de la regula

resoluto

jure dantis, resolvitur jus accipientis

.

În adevăr, desființarea titlului de

proprietate al transmițătorului cu titlu oneros al unui bun nu atrage

caducitatea titlului subachizitorului, în cazul când acesta este de bună

credință.

Față de cele de preced, recursul

pârâtului C.I. urmează a fi admis, a se casa decizia atacată și a se respinge

apelurile declarate de reclamanta, Primăria municipiului București, prin

Primarul General, și intervenienții D.Ș., D.M. și B.C., împotriva sentinței

civile nr. 491 din 16 mai 2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

ce va fi menținută.

În schimb, recursul declarat de C.I.O.,

în contra aceleiași sentințe, va fi respins ca inadmisibil, întrucât acesta nu

a figurat ca parte în prezentul litigiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursul declarat de pârâtul C.I.

împotriva deciziei nr. 614 din 11 decembrie 2001 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Casează decizia atacată și respinge

apelurile declarate de reclamanta, Primăria municipiului București, prin Primarul

General, și intervenienții D.Ș., D.M. și B.C. împotriva sentinței nr. 491 din

16 mai 2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pe care o menține.

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de C.I.O. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 18 februarie 2004.