ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4705/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4705/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe data de

3 septembrie 2008 pe rolul Tribunalul București, secția a V-a civilă,

reclamantele A.L.R.P. și M.D.A. s-au adresat instanței, formulând cerere de

chemare în judecată împotriva pârâților M.V. și M.M. și solicitând, ca prin

hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acestora să le lase în

deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul cu nr. 10 situat în

imobilul amplasat în municipiul București.

Motivându-și în fapt

acțiunea, reclamantele au susținut că sunt moștenitoarele autorului M.G.,

proprietar al apartamentului revendicat, în calitate de succesor al părinților

săi, M.C. și M.E., așa cum rezultă din certificatul de moștenitor și din actele

de stare civilă, imobilul fiind preluat de către stat prin Decretul-lege nr. 92/1950,

care însă reprezintă un act normativ abuziv, emis cu încălcarea Constituției

României din anul 1948 și a Codului civil român, încadrarea acestui act

normativ, prin care statul a deposedat pe proprietari de imobilele lor, în

categoria celor abuzive, fiind făcută și prin Legea nr. 10/2001, completată și

modificată prin Legea nr. 247/2005, care, prin dispozițiile art. 2 alin. (1)

lit. a), a declarat în totalitate ca fiind abuziv Decretul-lege nr. 92/1950,

fără a se face distincția dintre persoanele exceptate sau nu de la

naționalizare.

S-a mai arătat că în

urma aplicării acestui decret, apartamentul revendicat a fost preluat de către

stat, fără titlu valabil, în sensul dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea

nr. 213/1998, astfel încât Statul Român a deținut și exploatat apartamentul

proprietatea autorului lor, fără titlu, ca un non dominus, însă, cu toate

acestea, apartamentul a fost înstrăinat pârâților conform contractului de

vânzare-cumpărare din 16 aprilie 1997 încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

S-a mai susținut că,

în prezent, asupra apartamentului aflat în litigiu există două titluri de

proprietate care emană de la autori diferiți, impunându-se a se da

preferabilitate unuia dintre ele, prin metoda comparării celor două titluri,

titlul reclamanților fiind reprezentat prin actul de vânzare-cumpărare încheiat

în anul 1940, prin care bunicul acestora, M.C., a dobândit un teren în

suprafață de 868 mp situat în municipiul București, teren pe care a construit

ulterior casa de locuit în care se află imobilul revendicat, iar titlul

pârâților este constituit de contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997

încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

S-a mai învederat și faptul că titlul de

proprietate, pe baza căruia și-au întemeiat acțiunea reclamantele, este mai

preferabil decât cel prezentat de pârâți, avându-se în vedere data dobândirii

dreptului de proprietate și data transcrierii acestei proprietăți.

Prin Sentința civilă

nr. 152 din 6 februarie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins, ca neîntemeiată, acțiunea civilă în revendicare formulată de

reclamantele A.L.R.P. și M.D.A., în contradictoriu cu pârâții pârâților M.V. și

M.M., cu obligarea către aceștia din urmă la plata sumei de 1.835 RON cu titlu

de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut că asupra imobilului aflat în litigiu invocă

un drept de proprietate atât reclamantele, în calitate de moștenitoare ai

fostului proprietar, cât și pârâții, în calitate de cumpărători în baza Legii

nr. 112/1995, astfel încât se impune compararea titlurilor de proprietate ale

părților pentru a se da preferință titlului mai bine caracterizat.

Realizându-se

compararea celor două titluri de proprietate ale părților, Tribunalul București

a reținut că titlul statului a fost constatat, prin Sentința civilă nr. 2688

din 3 martie 2000 a Judecătoria sectorului 2 București, mai puternic și mai

preferabil față de cel prezentat de autorul reclamantelor, fiind lipsit de

relevanță atât faptul că hotărârea judecătorească respectivă a fost pronunțată

doar împotriva pârâtului Consiliul General al Municipiului București,

reclamantul renunțând la judecata cu privire la apartamentele vândute în baza

Legii nr. 112/1995, cât și faptul că la data pronunțării acestei sentințe,

apartamentul aflat în litigiu nu se mai afla în proprietatea Municipiului

București, astfel încât esențială, din perspectiva analizei celor două titluri

de proprietate prezentate în cauză, este aprecierea instanței de judecată

asupra valabilității titlului statului.

S-a mai reținut că

schimbarea practicii judiciare cu privire la însăși aptitudinea Decretului-lege

nr. 92/1950 de a constitui un titlu valabil de preluare, prin raportare la

criteriile instituite prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, nu

constituie un temei pentru înlăturarea efectelor unei hotărâri judecătorești

intrate în puterea lucrului judecat, iar prin statuarea judiciară asupra

titlului preluării imobilului de către stat, reclamantele nu mai aveau, la data

formulării cererii de chemare în judecată, un bun actual în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în sensul

jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Împotriva hotărârii

respective, la data de 17 aprilie 2009, au declarat apel reclamantele A.L.R.P.

și M.D.A., criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică și solicitând

schimbarea în totalitate a acesteia, în sensul admiterii acțiunii în

revendicare, așa cum a fost formulată.

Prin motivele de apel

formulate odată cu cererea, s-a criticat hotărârea primei instanțe,

susținându-se că Tribunalul București a pronunțat o hotărâre greșită, cu

aplicare eronată a dispozițiilor art. 480 C. civ.; a dispozițiilor art. 21 din

Constituția României și a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în realitate titlul de proprietate al

reclamantelor-apelante fiind preferabil celui prezentat de către pârâți,

întrucât are o dată anterioară, este primul transcris, este un titlu valabil și

dobândit în conformitate cu legea, iar titlul pârâților a fost dobândit de la

un autor care nu deținea niciun titlu, caracterul abuziv al Decretului-lege nr.

92/1950 rezultând din dispozițiile Legii nr. 247/2005, dispozițiile art. 644 -

645 C. civ., precum dispozițiile Constituției României din anul 1948.

S-a mai arătat că

titlul de proprietate al pârâților este lovit de nulitate absolută prin efectul

Legii nr. 112/1995, fiind încheiat și transcris la o dată ulterioară încheierii

și transcrierii dreptului de proprietate al autorului reclamanților, precum și

faptul că, în mod greșit, s-a reținut puterea de lucru judecat a Sentinței

civile nr. 2688 din 3 martie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 București prin

care s-a statuat că imobilul a fost naționalizat în baza Decretului-lege nr.

92/1950 cu respectarea acestui act normativ.

Prin Decizia civilă

nr. 31 A din 28 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de

reclamantele A.L.R.P. și M.D.A., în contradictoriu cu pârâții M.V. și M.M..

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că sunt neîntemeiate motivele de apel

formulate de reclamante, în mod corect prima instanță respingând acțiunea

civilă în revendicare formulată de acestea, câtă vreme s-a reținut puterea de

lucru judecat a Sentinței civile nr. 2688 din 3 martie 2000 a Judecătoriei

sectorului 2 București prin care s-a statuat că imobilul în care se află

amplasat apartamentul revendicat a fost naționalizat în baza Decretului-lege

nr. 92/1950, cu respectarea dispozițiilor acestui act normativ.

Iar câtă vreme s-a

stabilit prin hotărâre judecătorească irevocabilă cu privire la modalitatea de

trecere a imobilului în proprietatea statului, iar reclamantele nu au promovat

acțiune prin care să se solicite constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare prezentat de pârâți, nu se poate susține că acesta este lovit

de nulitate absolută prin efectul Legii nr. 112/1995.

S-a mai reținut și

faptul că reclamantele nu au un bun apt de a fi protejat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu

puteau pretinde existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în

materialitatea lui, ca urmare a măsurilor legislative de restituire adoptate de

stat, la situația de fapt concretă.

S-a concluzionat, că

reclamantelor nu li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului

aflat în litigiu, printr-o hotărâre judecătorească, ci acest drept a fost

confirmat ca aparținând patrimoniului pârâților, ca urmare a neatacării în

termen cu o acțiune în constatare a nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, astfel încât, admiterea

acțiunii în revendicare a moștenitorilor fostului proprietar îndreptată împotriva

chiriașilor cumpărători ar duce la ruperea, în defavoarea acestora din urmă a

justului echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății, cerințele

interesului general și securitatea raporturilor juridice civile.

Împotriva deciziei

respective, la data de 21 ianuarie 2010, în termen legal, au declarat recurs

reclamantele A.L.R.P. și M.D.A., criticând-o ca fiind nelegală și solicitând

modificarea acesteia, în sensul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii

primei instanțe care să fie schimbată în tot, admițându-se acțiunea civilă în

revendicare așa cum a fost formulată.

În susținerea

recursului, au invocat în drept aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ.

În dezvoltarea

primului motiv de recurs, s-a susținut de către reclamante că, examinând

cererea de apel, Curtea de Apel București nu a sancționat încălcarea

dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. de către prima instanță, dispoziții care

obligă pe aceasta să se pronunțe numai în limitele obiectului cererii de

chemare în judecată cu care a fost învestită.

S-a motivat, în acest

sens, faptul că au învestit prima instanță cu o cerere în revendicare prin

compararea a două titluri de proprietate, însă cererea a fost soluționată ca o

revendicare simplă, ca o acțiune îndreptată de către proprietarul neposesor

împotriva neproprietarului posesor, astfel încât instanța, schimbând obiectul

cererii și analizând cauza pe coordonatele juridice a unei acțiuni în

revendicare simplă, a aplicat, în mod greșit, pe fondul cauzei, dispozițiile

art. 129 C. proc. civ.

În dezvoltarea celui

de-al doilea motiv de recurs s-a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a

menținut hotărârea primei instanțe care a pronunțat o hotărâre cu încălcarea

dispozițiilor Legii nr. 247/2005; a Legii nr. 10/2001; a dispozițiilor art. 480

C. proc. civ.; a dispozițiilor art. 20 alin. (2) și art. 148 din Constituția

României și a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

S-au mai susținut că

instanța de apel a avut în vedere la respingerea căii de atac două criterii

esențiale și anume: Sentința civilă nr. 2668 din 3 martie a Judecătoriei sector

2 București prin care s-a constatat că imobilul aflat în litigiu a fost preluat

de către stat cu respectarea dispozițiilor Decretului-lege nr. 92/1950, precum

și faptul că nu s-a formulat o acțiune în constatare a nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către pârâți, în baza Legii nr.

112/1995.

Or, referitor la

aceste criterii, s-a învederat faptul că Decretul-lege nr. 92/1950 a fost

declarat în totalitate, ca fiind abuziv, de către Legea nr. 247/2005, iar

formularea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a titlului de

proprietate prezentat de pârâți nu era absolut necesară, nefiind o condiție

prealabilă introducerii unei acțiuni civile în revendicare, întrucât obiectul

cererii de chemare în judecată este reprezentat de compararea celor două

titluri de proprietate, pentru a se constata preferabilitatea unuia dintre

acestea, ci nu desființarea unuia dintre ele.

S-a concluzionat că

decizia instanței de apel a validat hotărârea primei instanțe prin care li s-a

respins cererea de restituire în natură a unui imobil, ceea ce reprezintă o

privare de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, fiind, de asemenea, nesocotită jurisprudența

Curții Europene pentru cauzele judecate împotriva României, exemplificând prin

cauza Faimblat, Pușcaș, Dragoș, Șerbănescu, Silimon și Gross, Popescu și Toade,

Brazdă și Malița și Dumitrescu împotriva României.

La data de 10

septembrie 2010, pârâții M.V. și M.M. au formulat întâmpinare, solicitând

respingerea recursului declarat de reclamante, ca nefondat.

Analizând decizia

recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamante este

nefondat, avându-se în vedere următoarele considerente:

Astfel, nu se poate

susține faptul că instanța de apel, prin decizia recurată, a încălcat

dispozițiile Legii nr. 247/2005 și ale Legii nr. 10/2001.

În acest sens, prin

art. I pct. 3, dispoziții aflate în titlul I din Legea nr. 247/2005, au fost

modificate prevederile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, în sensul

consacrării faptului că, naționalizarea imobilelor trecute în proprietatea

statului în baza Decretului-lege nr. 92/1950 reprezintă o preluare abuzivă,

însă acest lucru nu poate fi interpretat în sensul că legiuitorul a pus semnul

egalității între o preluare "fără titlu valabil" și o "preluare

abuzivă", și că, prima formă de preluare nu ar avea relevanță în

soluționarea acțiunii în revendicare, în cadrul căreia se verifică existența

dar și legitimitatea titlurilor de proprietate prezentate de către părțile din

litigiu.

Aceasta întrucât,

potrivit Legii nr. 10/2001, din perspectiva formei de reparație, în natură sau

în echivalent, cuvenită persoanelor îndreptățite care au formulat notificare în

temeiul acestui act normativ, nu prezintă relevanță dacă imobilul solicitat a

fost preluat, cu sau fără titlu valabil, ambele forme de preluare fiind

considerate de lege ca fiind abuzive pentru obținerea măsurilor reparatorii

stabilite de lege.

În cadrul unei

acțiuni în revendicare însă, faptul că Decretul-lege nr. 92/1950 a fost

considerat ca fiind temeiul unei preluări abuzive, prin modificarea adusă Legii

nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, nu este un argument pertinent pentru a se

da câștig de cauză fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia care au

motivat preluarea imobilului revendicat, în mod nelegal, în baza acestui act

normativ.

În cadrul procesual

al unei acțiuni civile în revendicare, acțiune analizată inclusiv din

perspectiva art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, proprietarul deposedat abuziv trebuie să demonstreze că are

un drept actual sau cel puțin o hotărâre judecătorească prin care să se

constate nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului și care

să-i confere astfel, speranța la obținerea lui în natură, cu condiția de a nu

afecta dreptul de proprietate al terților sau principiul siguranței

raporturilor juridice civile.

Din perspectiva art.

1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului se

asigură protecția dreptului de proprietate în cazul unui "bun",

noțiune care vizează atât un "bun actual" cât și valori patrimoniale,

inclusiv creanțe, în baza cărora reclamantele pot pretinde că au "cel

puțin o speranță legitimă" de a beneficia efectiv de un drept de

proprietate.

Prin urmare,

exemplificând prin cauza Păduraru contra României, speranța părții de a i se

recunoaște un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv, nu poate

fi considerat un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În speță,

reclamantele nu sunt titularele unui "bun" din perspectiva Convenției

Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, câtă vreme nu

există o hotărâre de recunoaștere din partea unei instanțe de judecată a

nevalabilității titlului statului, pentru apartamentul aflat în litigiu.

În al doilea rând, în

mod corect, instanța de apel a avut în vedere la menținerea hotărârii primei

instanțe puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești prin care s-a

constatat că imobilul în care se află apartamentul aflat în litigiu a fost

preluat de către stat, cu respectarea dispozițiilor Decretului-lege nr.

92/1950, precum și faptul că nu s-a promovat o acțiune în constatarea nulității

titlului de proprietate prezentat de către pârâți, respectiv a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Astfel, în condițiile

în care titlul de proprietate prezentat de pârâți nu a fost atacat în instanță

cu o acțiune în constatare nulitate act, cum este cazul în speță, titlul

acestora s-a consolidat în mod retroactiv, în disputa dintre fostul proprietar

sau moștenitorii acestuia și actualul proprietar dobânditor și posesor al

imobilului, urmând a se da câștig de cauză celui din urmă.

Pe de altă parte, în

cauză, așa cum au reținut și instanțele anterioare, există o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă, respectiv Sentința civilă nr. 832 din

6 iulie 2000 a Tribunalul București, secția a III-a civilă (și nu Sentința

civilă nr. 2688 din 3 martie 2000 a Judecătoria sectorului 2 București, cum din

eroare s-a reținut) și prin care s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în

revendicare formulată de autorul reclamantelor, M.G., în contradictoriu cu

pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC F. SA și având ca

obiect constatarea nelegalității preluării de către stat pe baza

Decretului-lege nr. 92/1950 a imobilului situat în municipiul București, precum

și obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul respectiv.

Prin hotărârea

judecătorească menționată, rămasă irevocabilă, s-a statuat că titlul statului

de preluare a imobilului aflat în litigiu a fost valabil față de numărul mare

de apartamente aflate în proprietatea autorului reclamantelor, autor care nu se

încadrează în cazurile de exceptare de la măsura naționalizării conform art. II

din Decretul-lege nr. 92/1950.

Se constată astfel că

hotărârea nominalizată mai sus, pronunțându-se în contradictoriu cu autorul

reclamantelor, ale căror succesoare sunt acestea, li se opune și lor, cu putere

de lucru judecat, în sensul de prezumție absolută de adevăr, potrivit art. 1202

alin. (2) C. civ. cu privire la valabilitatea titlului statului, la momentul

preluării imobilului conform Decretului-lege nr. 92/1950.

Sub acest aspect, nu

prezintă relevanță faptul că reclamantul din cererea inițială și-a restrâns

obiectul acțiunii numai la apartamentele ce nu au fost înstrăinate, ceea ce

este esențial fiind faptul că au fost respectate dispozițiile legale aflate în

vigoare la data preluării imobilului.

Prin urmare, așa cum

corect s-a reținut de către instanța de apel, numai pârâții au un titlu de

proprietate pentru bunul revendicat, ceea ce a determinat respingerea acțiunii

în revendicare formulată de către reclamante, soluția primei instanțe fiind

menținută în mod întemeiat de către Curtea de Apel București.

Totodată, nu au fost

încălcate, în cauză, dispozițiile art. 480 C. civ., dispozițiile art. 20 alin.

(2) și dispozițiile art. 44 și 148 din Constituția României.

Nu se poate reține

aplicabilitatea, în speță, a prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituția

României.

Astfel, nu se pune

probleme existenței unei contradicții între dispozițiile Legii nr. 10/2001 și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, în cazul

în care reclamantele s-ar fi găsit în ipoteza art. 2 alin. (2) din legea

specială de reparație, în condițiile în care acestea nu beneficiază de o

hotărâre judecătorească, de constatare a nevalabilității titlului statului de

preluare a imobilului aflat în litigiu, astfel încât dispozițiilor Legii nr.

10/2001 să contravină prin vreuna din prevederile sale, Convenției Europene.

Pe de altă parte, nu

se poate reține nici încălcarea dispozițiilor art. 480 C. civ., întrucât, și

din perspectiva aplicării regulii clasice de soluționare a unei acțiuni civile

în revendicare formulată pe dreptul comun, prin metoda comparării de titluri,

recurentele nu ar fi putut avea câștig de cauză, acestea neavând un titlu de

proprietate asupra apartamentului în litigiu sau cel puțin un "bun",

în sensul Convenției.

Sub acest aspect, nu se

poate constata nici încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1

Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamantele

neputându-se prevala de aplicarea garanțiilor documentului european, textul

respectiv neimpunând statelor obligația de retrocedare a imobilelor preluate în

regimul trecut, iar dacă acestea decid restituirea, au competența de a aprecia

în mod amplu și larg la stabilirea condițiilor în care pot fi acordate măsurile

reparatorii.

Nu au fost încălcate

nici prevederile art. 44 și 148 din Constituția actuală a României, întrucât

reclamantele nu justifică un drept de proprietate în patrimoniul acestora care

să fie garantat și protejat, iar, pe de altă parte, așa cum s-a menționat

anterior, nu se poate reține aplicabilitatea prioritară a normelor comunitare

față de dreptul intern, în speță.

Nici susținerile

reclamantelor privind posibilitatea intimaților de a obține valoarea de piață a

imobilului, în condițiile Legii nr. 1/2009, nu pot fi luate în considerare la

soluționarea unei acțiuni civile în revendicare, întrucât soluționarea unei

acțiuni nu poate să fie fundamentată pe demersuri viitoare care pot fi folosite

de una din părțile aflate în litigiu.

În ceea ce privește

primul motiv de recurs invocat de către reclamante și întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată faptul că acesta poate fi încadrat

tot în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., câtă vreme, prin criticile

formulate, nu s-a invocat faptul că instanța a interpretat greșit actul juridic

dedus judecății sau a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia.

Atâta vreme cât s-a

susținut că instanța de apel, examinând cererea de apel, nu a sancționat

încălcarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. de către instanța de fond care

obliga pe aceasta să se pronunțe numai în limitele obiectului cererii de

chemare în judecată cu care a fost învestită, aceste considerente pot fi

încadrate tot în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceasta, întrucât,

cele învederate de către recurente pot fi interpretate ca fiind vorba tot de o

aplicare greșită a legii, câtă vreme s-a susținut că nu s-a sancționat

încălcarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. de către prima instanță, în

cadrul instanței de control judiciar.

Analizând motivele

invocate de către recurente, nominalizate la punctul 1 din cererea de recurs,

se va constata faptul că sunt nefondate, întrucât, instanța de apel a reținut

în mod întemeiat faptul că prima instanță, soluționând acțiunea civilă în

revendicare cu care a fost învestită de către reclamante, nu a schimbat

obiectul cererii de chemare în judecată, soluționând acțiunea în revendicare

conform temeiurilor de drept invocate, respectiv art. 480 C. civ., art. 44, 21

și 20 din Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și Libertăților Fundamentale și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, instanța de

apel a arătat pe larg, în considerentele deciziei recurate, modul de

soluționare a acțiunii în revendicare cu care a fost învestită prima instanță,

aceasta din urmă realizând atât compararea titlurilor de proprietate prezentate

de către părți (conform art. 480 C. civ. invocat), cât și analizarea cererii

din perspectiva prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale și a celorlalte temeiuri de drept invocate.

În consecință, față

de cele arătate, Înalta Curte constată că nu subzistă motivul de modificare

invocat, respectiv prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamante se

privește ca fiind nefondat și se va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantele A.L.R.P. și  M.D.A. împotriva Deciziei civile

nr. 531A din 28 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 septembrie 2010.

Procesat de GGC - CL