ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4705/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe data de 3 septembrie 2008 pe rolul Tribunalul București, secția a V-a civilă, reclamantele A.L.R.P. și M.D.A. s-au adresat instanței, formulând cerere de chemare în judecată împotriva pârâților M.V. și M.M. și solicitând, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul cu nr. 10 situat în imobilul amplasat în municipiul București. Motivându-și în fapt acțiunea, reclamantele au susținut că sunt moștenitoarele autorului M.G., proprietar al apartamentului revendicat, în calitate de succesor al părinților săi, M.C.

și M.E., așa cum rezultă din certificatul de moștenitor și din actele de stare civilă, imobilul fiind preluat de către stat prin Decretul-lege nr. 92/1950, care însă reprezintă un act normativ abuziv, emis cu încălcarea Constituției României din anul 1948 și a Codului civil român, încadrarea acestui act normativ, prin care statul a deposedat pe proprietari de imobilele lor, în categoria celor abuzive, fiind făcută și prin Legea nr. 10/2001, completată și modificată prin Legea nr. 247/2005, care, prin dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a), a declarat în totalitate ca fiind abuziv Decretul-lege nr. 92/1950, fără a se face distincția dintre persoanele exceptate sau nu de la naționalizare.

S-a mai arătat că în urma aplicării acestui decret, apartamentul revendicat a fost preluat de către stat, fără titlu valabil, în sensul dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, astfel încât Statul Român a deținut și exploatat apartamentul proprietatea autorului lor, fără titlu, ca un non dominus, însă, cu toate acestea, apartamentul a fost înstrăinat pârâților conform contractului de vânzare-cumpărare din 16 aprilie 1997 încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

S-a mai susținut că, în prezent, asupra apartamentului aflat în litigiu există două titluri de proprietate care emană de la autori diferiți, impunându-se a se da preferabilitate unuia dintre ele, prin metoda comparării celor două titluri, titlul reclamanților fiind reprezentat prin actul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1940, prin care bunicul acestora, M.C., a dobândit un teren în suprafață de 868 mp situat în municipiul București, teren pe care a construit ulterior casa de locuit în care se află imobilul revendicat, iar titlul pârâților este constituit de contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997 încheiat în baza Legii nr. 112/1995. S-a mai învederat și faptul că titlul de proprietate, pe baza căruia și-au întemeiat acțiunea reclamantele, este mai preferabil decât cel prezentat de pârâți, avându-se în vedere data dobândirii dreptului de proprietate și data transcrierii acestei proprietăți.

Prin Sentința civilă nr. 152 din 6 februarie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea civilă în revendicare formulată de reclamantele A.L.R.P. și M.D.A., în contradictoriu cu pârâții pârâților M.V. și M.M., cu obligarea către aceștia din urmă la plata sumei de 1.835 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că asupra imobilului aflat în litigiu invocă un drept de proprietate atât reclamantele, în calitate de moștenitoare ai fostului proprietar, cât și pârâții, în calitate de cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, astfel încât se impune compararea titlurilor de proprietate ale părților pentru a se da preferință titlului mai bine caracterizat.

Realizându-se compararea celor două titluri de proprietate ale părților, Tribunalul București a reținut că titlul statului a fost constatat, prin Sentința civilă nr. 2688 din 3 martie 2000 a Judecătoria sectorului 2 București, mai puternic și mai preferabil față de cel prezentat de autorul reclamantelor, fiind lipsit de relevanță atât faptul că hotărârea judecătorească respectivă a fost pronunțată doar împotriva pârâtului Consiliul General al Municipiului București, reclamantul renunțând la judecata cu privire la apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, cât și faptul că la data pronunțării acestei sentințe, apartamentul aflat în litigiu nu se mai afla în proprietatea Municipiului București, astfel încât esențială, din perspectiva analizei celor două titluri de proprietate prezentate în cauză, este aprecierea instanței de judecată asupra valabilității titlului statului.

S-a mai reținut că schimbarea practicii judiciare cu privire la însăși aptitudinea Decretului-lege nr. 92/1950 de a constitui un titlu valabil de preluare, prin raportare la criteriile instituite prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, nu constituie un temei pentru înlăturarea efectelor unei hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat, iar prin statuarea judiciară asupra titlului preluării imobilului de către stat, reclamantele nu mai aveau, la data formulării cererii de chemare în judecată, un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în sensul jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului. Împotriva hotărârii respective, la data de 17 aprilie 2009, au declarat apel reclamantele A.L.R.P.

și M.D.A., criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică și solicitând schimbarea în totalitate a acesteia, în sensul admiterii acțiunii în revendicare, așa cum a fost formulată.

Prin motivele de apel formulate odată cu cererea, s-a criticat hotărârea primei instanțe, susținându-se că Tribunalul București a pronunțat o hotărâre greșită, cu aplicare eronată a dispozițiilor art. 480 C. civ.; a dispozițiilor art. 21 din Constituția României și a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în realitate titlul de proprietate al reclamantelor-apelante fiind preferabil celui prezentat de către pârâți, întrucât are o dată anterioară, este primul transcris, este un titlu valabil și dobândit în conformitate cu legea, iar titlul pârâților a fost dobândit de la un autor care nu deținea niciun titlu, caracterul abuziv al Decretului-lege nr. 92/1950 rezultând din dispozițiile Legii nr. 247/2005, dispozițiile art. 644 - 645 C. civ., precum dispozițiile Constituției României din anul 1948. S-a mai arătat că titlul de proprietate al pârâților este lovit de nulitate absolută prin efectul Legii nr. 112/1995, fiind încheiat și transcris la o dată ulterioară încheierii și transcrierii dreptului de proprietate al autorului reclamanților, precum și faptul că, în mod greșit, s-a reținut puterea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 2688 din 3 martie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 București prin care s-a statuat că imobilul a fost naționalizat în baza Decretului-lege nr. 92/1950 cu respectarea acestui act normativ.

Prin Decizia civilă nr. 31 A din 28 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantele A.L.R.P. și M.D.A., în contradictoriu cu pârâții M.V. și M.M.. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că sunt neîntemeiate motivele de apel formulate de reclamante, în mod corect prima instanță respingând acțiunea civilă în revendicare formulată de acestea, câtă vreme s-a reținut puterea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 2688 din 3 martie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 București prin care s-a statuat că imobilul în care se află amplasat apartamentul revendicat a fost naționalizat în baza Decretului-lege nr. 92/1950, cu respectarea dispozițiilor acestui act normativ.

Iar câtă vreme s-a stabilit prin hotărâre judecătorească irevocabilă cu privire la modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului, iar reclamantele nu au promovat acțiune prin care să se solicite constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare prezentat de pârâți, nu se poate susține că acesta este lovit de nulitate absolută prin efectul Legii nr. 112/1995. S-a mai reținut și faptul că reclamantele nu au un bun apt de a fi protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu puteau pretinde existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui, ca urmare a măsurilor legislative de restituire adoptate de stat, la situația de fapt concretă.

S-a concluzionat, că reclamantelor nu li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului aflat în litigiu, printr-o hotărâre judecătorească, ci acest drept a fost confirmat ca aparținând patrimoniului pârâților, ca urmare a neatacării în termen cu o acțiune în constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, astfel încât, admiterea acțiunii în revendicare a moștenitorilor fostului proprietar îndreptată împotriva chiriașilor cumpărători ar duce la ruperea, în defavoarea acestora din urmă a justului echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății, cerințele interesului general și securitatea raporturilor juridice civile.

Împotriva deciziei respective, la data de 21 ianuarie 2010, în termen legal, au declarat recurs reclamantele A.L.R.P. și M.D.A., criticând-o ca fiind nelegală și solicitând modificarea acesteia, în sensul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii primei instanțe care să fie schimbată în tot, admițându-se acțiunea civilă în revendicare așa cum a fost formulată. În susținerea recursului, au invocat în drept aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea primului motiv de recurs, s-a susținut de către reclamante că, examinând cererea de apel, Curtea de Apel București nu a sancționat încălcarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. de către prima instanță, dispoziții care obligă pe aceasta să se pronunțe numai în limitele obiectului cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită.

S-a motivat, în acest sens, faptul că au învestit prima instanță cu o cerere în revendicare prin compararea a două titluri de proprietate, însă cererea a fost soluționată ca o revendicare simplă, ca o acțiune îndreptată de către proprietarul neposesor împotriva neproprietarului posesor, astfel încât instanța, schimbând obiectul cererii și analizând cauza pe coordonatele juridice a unei acțiuni în revendicare simplă, a aplicat, în mod greșit, pe fondul cauzei, dispozițiile art. 129 C. proc. civ. În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs s-a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a menținut hotărârea primei instanțe care a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 247/2005; a Legii nr. 10/2001; a dispozițiilor art. 480 C. proc.

civ.; a dispozițiilor art. 20 alin. (2) și art. 148 din Constituția României și a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. S-au mai susținut că instanța de apel a avut în vedere la respingerea căii de atac două criterii esențiale și anume: Sentința civilă nr. 2668 din 3 martie a Judecătoriei sector 2 București prin care s-a constatat că imobilul aflat în litigiu a fost preluat de către stat cu respectarea dispozițiilor Decretului-lege nr. 92/1950, precum și faptul că nu s-a formulat o acțiune în constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către pârâți, în baza Legii nr. 112/1995.

Or, referitor la aceste criterii, s-a învederat faptul că Decretul-lege nr. 92/1950 a fost declarat în totalitate, ca fiind abuziv, de către Legea nr. 247/2005, iar formularea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a titlului de proprietate prezentat de pârâți nu era absolut necesară, nefiind o condiție prealabilă introducerii unei acțiuni civile în revendicare, întrucât obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de compararea celor două titluri de proprietate, pentru a se constata preferabilitatea unuia dintre acestea, ci nu desființarea unuia dintre ele.

S-a concluzionat că decizia instanței de apel a validat hotărârea primei instanțe prin care li s-a respins cererea de restituire în natură a unui imobil, ceea ce reprezintă o privare de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind, de asemenea, nesocotită jurisprudența Curții Europene pentru cauzele judecate împotriva României, exemplificând prin cauza Faimblat, Pușcaș, Dragoș, Șerbănescu, Silimon și Gross, Popescu și Toade, Brazdă și Malița și Dumitrescu împotriva României. La data de 10 septembrie 2010, pârâții M.V. și M.M. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de reclamante, ca nefondat. Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamante este nefondat, avându-se în vedere următoarele considerente: Astfel, nu se poate susține faptul că instanța de apel, prin decizia recurată, a încălcat dispozițiile Legii nr. 247/2005 și ale Legii nr. 10/2001. În acest sens, prin art. I pct. 3, dispoziții aflate în titlul I din Legea nr. 247/2005, au fost modificate prevederile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, în sensul consacrării faptului că, naționalizarea imobilelor trecute în proprietatea statului în baza Decretului-lege nr. 92/1950 reprezintă o preluare abuzivă, însă acest lucru nu poate fi interpretat în sensul că legiuitorul a pus semnul egalității între o preluare "fără titlu valabil" și o "preluare abuzivă", și că, prima formă de preluare nu ar avea relevanță în soluționarea acțiunii în revendicare, în cadrul căreia se verifică existența dar și legitimitatea titlurilor de proprietate prezentate de către părțile din litigiu.

Aceasta întrucât, potrivit Legii nr. 10/2001, din perspectiva formei de reparație, în natură sau în echivalent, cuvenită persoanelor îndreptățite care au formulat notificare în temeiul acestui act normativ, nu prezintă relevanță dacă imobilul solicitat a fost preluat, cu sau fără titlu valabil, ambele forme de preluare fiind considerate de lege ca fiind abuzive pentru obținerea măsurilor reparatorii stabilite de lege. În cadrul unei acțiuni în revendicare însă, faptul că Decretul-lege nr. 92/1950 a fost considerat ca fiind temeiul unei preluări abuzive, prin modificarea adusă Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, nu este un argument pertinent pentru a se da câștig de cauză fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia care au motivat preluarea imobilului revendicat, în mod nelegal, în baza acestui act normativ.

În cadrul procesual al unei acțiuni civile în revendicare, acțiune analizată inclusiv din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, proprietarul deposedat abuziv trebuie să demonstreze că are un drept actual sau cel puțin o hotărâre judecătorească prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului și care să-i confere astfel, speranța la obținerea lui în natură, cu condiția de a nu afecta dreptul de proprietate al terților sau principiul siguranței raporturilor juridice civile. Din perspectiva art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului se asigură protecția dreptului de proprietate în cazul unui "bun", noțiune care vizează atât un "bun actual" cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamantele pot pretinde că au "cel puțin o speranță legitimă" de a beneficia efectiv de un drept de proprietate.

Prin urmare, exemplificând prin cauza Păduraru contra României, speranța părții de a i se recunoaște un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv, nu poate fi considerat un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În speță, reclamantele nu sunt titularele unui "bun" din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, câtă vreme nu există o hotărâre de recunoaștere din partea unei instanțe de judecată a nevalabilității titlului statului, pentru apartamentul aflat în litigiu.

În al doilea rând, în mod corect, instanța de apel a avut în vedere la menținerea hotărârii primei instanțe puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești prin care s-a constatat că imobilul în care se află apartamentul aflat în litigiu a fost preluat de către stat, cu respectarea dispozițiilor Decretului-lege nr. 92/1950, precum și faptul că nu s-a promovat o acțiune în constatarea nulității titlului de proprietate prezentat de către pârâți, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Astfel, în condițiile în care titlul de proprietate prezentat de pârâți nu a fost atacat în instanță cu o acțiune în constatare nulitate act, cum este cazul în speță, titlul acestora s-a consolidat în mod retroactiv, în disputa dintre fostul proprietar sau moștenitorii acestuia și actualul proprietar dobânditor și posesor al imobilului, urmând a se da câștig de cauză celui din urmă.

Pe de altă parte, în cauză, așa cum au reținut și instanțele anterioare, există o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, respectiv Sentința civilă nr. 832 din 6 iulie 2000 a Tribunalul București, secția a III-a civilă (și nu Sentința civilă nr. 2688 din 3 martie 2000 a Judecătoria sectorului 2 București, cum din eroare s-a reținut) și prin care s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare formulată de autorul reclamantelor, M.G., în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC F. SA și având ca obiect constatarea nelegalității preluării de către stat pe baza Decretului-lege nr. 92/1950 a imobilului situat în municipiul București, precum și obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul respectiv.

Prin hotărârea judecătorească menționată, rămasă irevocabilă, s-a statuat că titlul statului de preluare a imobilului aflat în litigiu a fost valabil față de numărul mare de apartamente aflate în proprietatea autorului reclamantelor, autor care nu se încadrează în cazurile de exceptare de la măsura naționalizării conform art. II din Decretul-lege nr. 92/1950. Se constată astfel că hotărârea nominalizată mai sus, pronunțându-se în contradictoriu cu autorul reclamantelor, ale căror succesoare sunt acestea, li se opune și lor, cu putere de lucru judecat, în sensul de prezumție absolută de adevăr, potrivit art. 1202 alin. (2) C. civ. cu privire la valabilitatea titlului statului, la momentul preluării imobilului conform Decretului-lege nr. 92/1950.

Sub acest aspect, nu prezintă relevanță faptul că reclamantul din cererea inițială și-a restrâns obiectul acțiunii numai la apartamentele ce nu au fost înstrăinate, ceea ce este esențial fiind faptul că au fost respectate dispozițiile legale aflate în vigoare la data preluării imobilului. Prin urmare, așa cum corect s-a reținut de către instanța de apel, numai pârâții au un titlu de proprietate pentru bunul revendicat, ceea ce a determinat respingerea acțiunii în revendicare formulată de către reclamante, soluția primei instanțe fiind menținută în mod întemeiat de către Curtea de Apel București. Totodată, nu au fost încălcate, în cauză, dispozițiile art. 480 C. civ., dispozițiile art. 20 alin. (2) și dispozițiile art. 44 și 148 din Constituția României.

Nu se poate reține aplicabilitatea, în speță, a prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituția României. Astfel, nu se pune probleme existenței unei contradicții între dispozițiile Legii nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, în cazul în care reclamantele s-ar fi găsit în ipoteza art. 2 alin. (2) din legea specială de reparație, în condițiile în care acestea nu beneficiază de o hotărâre judecătorească, de constatare a nevalabilității titlului statului de preluare a imobilului aflat în litigiu, astfel încât dispozițiilor Legii nr. 10/2001 să contravină prin vreuna din prevederile sale, Convenției Europene.

Pe de altă parte, nu se poate reține nici încălcarea dispozițiilor art. 480 C. civ., întrucât, și din perspectiva aplicării regulii clasice de soluționare a unei acțiuni civile în revendicare formulată pe dreptul comun, prin metoda comparării de titluri, recurentele nu ar fi putut avea câștig de cauză, acestea neavând un titlu de proprietate asupra apartamentului în litigiu sau cel puțin un "bun", în sensul Convenției. Sub acest aspect, nu se poate constata nici încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamantele neputându-se prevala de aplicarea garanțiilor documentului european, textul respectiv neimpunând statelor obligația de retrocedare a imobilelor preluate în regimul trecut, iar dacă acestea decid restituirea, au competența de a aprecia în mod amplu și larg la stabilirea condițiilor în care pot fi acordate măsurile reparatorii.

Nu au fost încălcate nici prevederile art. 44 și 148 din Constituția actuală a României, întrucât reclamantele nu justifică un drept de proprietate în patrimoniul acestora care să fie garantat și protejat, iar, pe de altă parte, așa cum s-a menționat anterior, nu se poate reține aplicabilitatea prioritară a normelor comunitare față de dreptul intern, în speță. Nici susținerile reclamantelor privind posibilitatea intimaților de a obține valoarea de piață a imobilului, în condițiile Legii nr. 1/2009, nu pot fi luate în considerare la soluționarea unei acțiuni civile în revendicare, întrucât soluționarea unei acțiuni nu poate să fie fundamentată pe demersuri viitoare care pot fi folosite de una din părțile aflate în litigiu.

În ceea ce privește primul motiv de recurs invocat de către reclamante și întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată faptul că acesta poate fi încadrat tot în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., câtă vreme, prin criticile formulate, nu s-a invocat faptul că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății sau a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Atâta vreme cât s-a susținut că instanța de apel, examinând cererea de apel, nu a sancționat încălcarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. de către instanța de fond care obliga pe aceasta să se pronunțe numai în limitele obiectului cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită, aceste considerente pot fi încadrate tot în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Aceasta, întrucât, cele învederate de către recurente pot fi interpretate ca fiind vorba tot de o aplicare greșită a legii, câtă vreme s-a susținut că nu s-a sancționat încălcarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. de către prima instanță, în cadrul instanței de control judiciar. Analizând motivele invocate de către recurente, nominalizate la punctul 1 din cererea de recurs, se va constata faptul că sunt nefondate, întrucât, instanța de apel a reținut în mod întemeiat faptul că prima instanță, soluționând acțiunea civilă în revendicare cu care a fost învestită de către reclamante, nu a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată, soluționând acțiunea în revendicare conform temeiurilor de drept invocate, respectiv art. 480 C. civ., art. 44, 21 și 20 din Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, instanța de apel a arătat pe larg, în considerentele deciziei recurate, modul de soluționare a acțiunii în revendicare cu care a fost învestită prima instanță, aceasta din urmă realizând atât compararea titlurilor de proprietate prezentate de către părți (conform art. 480 C. civ. invocat), cât și analizarea cererii din perspectiva prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și a celorlalte temeiuri de drept invocate. În consecință, față de cele arătate, Înalta Curte constată că nu subzistă motivul de modificare invocat, respectiv prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamante se privește ca fiind nefondat și se va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele A.L.R.P. și M.D.A. împotriva Deciziei civile nr. 531A din 28 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2010. Procesat de GGC - CL