ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2764/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2764/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra cauzei de față,
constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.
112 din 21 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, s-a dispus
respingerea excepției lipsei de interes privind constatarea nevalabilității
titlului statului asupra imobilului, invocată de pârâta Primăria Municipiului
București.
A fost respinsă
excepția privind dobândirea de către pârâta D.F. a dreptului de proprietatea
prin uzucapiunea de 10 ani în privința imobilului.
A fost admisă
excepția lipsei de calitate procesuală a pârâtelor Primăria Municipiului
București și SC C. SA privind revendicarea imobilului și s-a respins cererea.
A fost respinsă
acțiunea formulată de reclamanții P.D.A., T.A.M., N.O.C., P.I.R. și C.A.G., în
privința capătului de acțiune având ca obiect constatarea nevalabilității
titlului statului asupra apartamentului nr. 5 situat în București, str. Piața
M. Kogălniceanu, formulat în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului
București, SC C. SA, D.I. și D.F. și în privința revendicării aceluiași
amplasament în contradictoriu cu D.F., ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța
astfel, instanța a reținut următoarele:
Conform actului de
vânzare-cumpărare încheiat la 6 octombrie 1938 și transcris la Secția Notariat a fostului Tribunal Ilfov, autorul reclamanților P.I. a dobândit în proprietate
imobilul în litigiu situat în Piața Mihai Kogălniceanu, sector 5, preluat de
stat în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1990, succesorul acestuia fiind
G.A. în calitate de legatar universal, conform certificatului de moștenitor din
6 iunie 1987 emis de Notariatul de Stat Sector 2.
Din conținutul
certificatului de moștenitor nr. 99 din 5 iulie 2000 emis de Biroul Notariat
public D.D. rezultă că numita G.A. a lăsat ca moștenitori reclamanții din
prezenta acțiune.
Conform contractului
de vânzare-cumpărare încheiat la 17 ianuarie 1997 cu Primăria Municipiului București,
reprezentat de mandatar SC C. SA, numiții D.I. și D.F. au dobândit în
proprietate imobilul situat în București, str. Piața Mihail Kogălniceanu,
sector 5, în baza Legii nr. 112/1995.
Tribunalul a reținut
că potrivit Dispoziției nr. 4329 din 16 mai 2005 emisă de Primăria Municipiului
București, s-a restituit în natură, în proprietatea reclamanților, imobilul
situat în București, str. Piața Mihail Kogălniceanu, sector 5, fiind însă
exceptate acele apartamente ce au fost vândute către chiriași în baza Legii nr.
112/1995.
Din conținutul
adresei nr. 1444/2004 emisă de Primăria Sectorului 5 (pag. 6 din dosarul
constituit de Tribunalul București ), rezultă că autoarea reclamanților, G.A.,
a solicitat să i se acorde despăgubiri pentru imobilul din Piața Mihail
Kogălniceanu, fost B-dul. M. Kogălniceanu, sector 5, cererea fiind formulată în
baza Legii nr. 112/1995 (11 iulie 1996 ) anterior încheierii contractului de
vânzare-cumpărare prin care soții D. au dobândit în proprietate apartamentul cu
privire la care s-a introdus cererea de revendicare.
Prin urmare, din
moment ce s-a pretins despăgubiri referitor la imobilul care a fost
naționalizat și nu restituirea în natură, înseamnă că defuncta G. nu a înțeles
să constate la acea vreme titlul de proprietate al statului în privința
imobilului din care face parte și apartamentul deținut de pârâta D.,
achiziționat de aceasta din urmă cu bună-credință.
Buna-credință de care
a dat dovadă pârâta D. la dobândirea apartamentului revendicat de reclamantă a
fost reținută de Curtea de Apel București prin decizia civilă nr. 2030 din 7
noiembrie 2006, în litigiul având ca obiect constatarea nulității absolute a
contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 17 ianuarie 1997 cu privire la
apartamentul ocupat de pârâtă, instanța reținând că după intrarea în vigoare a
Legii nr. 10/2001, prin intermediul art. 46 alin. (2), legiuitorul a creat un
mijloc de protecție a titlurilor subdobânditorilor unor astfel de imobile,
dându-se eficiență principiului ocrotirii bunei-credințe în materia transferului
drepturilor reale asupra acestor bunuri.
Excepția lipsei de
calitate procesuală pasivă invocată de pârâta Primăria Municipiului București
și SC C. SA a fost reținută ca întemeiată în privința cererii de revendicare a
imobilului în litigiu, dat fiind faptul că apartamentul respectiv a fost
înstrăinat prin act de vânzare-cumpărare încă din anul 1997 către soții D. și
prin urmare statul nu mai are calitatea de proprietar.
Uzucapiunea de 10
ani, privind dobândirea dreptului de proprietate, invocată de pârâta D. în
conformitate cu art. 1895 C. civ., a fost respinsă de instanță deoarece nu sunt
realizate condițiile impuse de text, proprietarul inițial al bunului, P.I.
fiind deposedat de stat, consecință a Decretului de naționalizare nr. 92/1950,
iar pe de altă parte, curgerea termenului de prescripție de 10 ani a fost
întrerupt prin cererea depusă de autoarea reclamanților G.A. la scurt timp după
apariția Legii nr. 112/1995 și soluționată prin Hotărârea nr. 1991 din 1 iulie
1998 dată de Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995 din cadrul Consiliului
General al Municipiului București, ca de altfel și prin promovarea de către
reclamanți a acțiunii având ca obiect constatarea nulității absolute a
contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul.
Excepția lipsei de
interes invocată de Primăria Municipiului București privind capătul de acțiune ce
constă în constatarea nevalabilității titlului statului a fost respinsă
deoarece, prin decizia civilă nr. 995 din 28 septembrie 2001 pronunțată de
Tribunalul București, rămasă irevocabilă, s-a stabilit cu putere de lucru
judecat că autorul reclamanților P.I. a fost deposedat printr-un act de
naționalizare ce nu poate reprezenta un titlu valabil în favoarea statului, așa
cum este el definit de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
Pronunțându-se asupra
cererii de revendicare întemeiată de reclamanți pe drept comun, prin compararea
titlurilor de proprietate prezentate de părți, instanța a reținut că titlul de
proprietate invocat de pârâta D. este preferabil, deoarece la momentul
cumpărării apartamentului în litigiu a avut convingerea că statul deținea un
titlu valabil cu privire la apartament, întemeiată pe atitudinea manifestă a
autoarei reclamantei, care a solicitat acordarea de despăgubiri în temeiul
Legii nr. 112/1995, recunoscând astfel titlul de proprietate al statului.
În consecință, pârâta
D., subdobânditoarea bunului, a fost de bună-credință.
Prin decizia civilă nr.
214 din 6 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a dispus
admiterea apelului formulat de reclamanții P.D.M., P.I.R., T.A.M., N.O.C. și C.A.G.,
împotriva sentinței civile nr. 112 din 21 ianuarie 2008 pronunțată de
Tribunalul București.
S-a dispus schimbarea
în parte a sentinței apelate.
Pârâta D.F. a fost
obligată să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților,
apartamentul nr. 5 situat în București, str. Piața Mihail Kogălniceanu, etaj 1,
sector 5, compus din trei camere, vestibul, hol, dependințe, boxe subsol,
cameră serviciu, mansardă, în suprafață utilă de 98,29 m.p.
Au fost păstrate
restul dispozițiilor sentinței apelate.
Pentru a se pronunța astfel,
instanța a reținut următoarele:
Imobilul în litigiu a
trecut în proprietatea statului în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1990,
măsura fiind abuzivă, deoarece statul nu a avut titlu valabil asupra
imobilului.
Această împrejurare
ce ține de dobândirea proprietății de către stat în calitatea sa de vânzător al
imobilului către pârâta D.F. a mai fost analizată în cadrul judecății
anterioare, cadru juridic în care acțiunea în revendicare formulată de
reclamanți a fost respinsă, fără însă ca instanța să se pronunțe pe fondul
dreptului.
Decretul nr. 92/1950
a încălcat atât normele dreptului intern cât și normele internaționale în
materie, întrucât deposedarea foștilor proprietari s-a realizat pe motive de
apartenență la o anumită clasă socială a societății, fără o justă și prealabilă
despăgubire, deși dreptul de proprietate privată era garantat de Constituția
din anul 1948.
Plecând de la această
premisă, acțiunea în revendicare dintre fostul proprietar și chiriașul
dobânditor subsecvent al imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995 este
admisibilă, instanța analizând cauza în raport de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 20 din Constituție, a jurisprudenței Curții
Europene a Drepturilor Omului și a dreptului intern în materie.
Reținând că imobilul
a intrat în proprietatea statului fără titlu valabil, acesta nu făcea obiectul
Legii nr. 112/1995, deoarece acest act normativ reglementa doar situația
juridică a imobilului trecut în proprietatea statului cu titlu valabil.
Curtea a avut în
vedere și dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială care în art. 2, text în
vigoare la data introducerii acțiunii, prevedea că proprietarii imobilelor
trecute în proprietatea statului fără titlu valabil nu au pierdut niciodată
dreptul de proprietate.
Din această
perspectivă, împrejurarea că autoarea reclamanților a formulat în anul 1996 o
cerere prin care solicita despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, este
lipsită de relevanță sub aspectul preferabilității și a consolidării dreptului
de proprietate, dobândit de D.F. prin contractul de vânzare-cumpărare.
În cauză este
incidentă situația existenței a două titluri de proprietate, deopotrivă
valabile, situație în care s-a verificat modalitatea de dobândire a dreptului
de proprietate de către titularii acestora.
Comparând titlul
reclamanților în calitate de succesori ai proprietarului deposedat abuziv și
titlul pârâtei care invocă calitatea de subdobînditoare de bună-credință a
aceluiași imobil, Curtea a reținut preferabilitatea titlului reclamanților,
care au dobândit imobilul de la adevărații proprietari față de cel al pârâtei
care a dobândit dreptul de la statul român, în condițiile unei preluări abuzive.
Acest raționament are
la bază împrejurarea că reclamanții au uzat de procedurile administrative
prealabile ale legilor speciale de reparații apărute după anul 1995, ocazie cu
care li s-a recunoscut calitatea de proprietari deposedați în mod abuziv de
statul comunist, prin Dispoziția nr. 4329 din 16 mai 2005 a Primăriei Municipiului București, emisă în temeiul Legii nr. 10/2001.
Acest considerent a
fost reliefat și de instanța anterioară, însă nu i s-a dat eficiență pentru
considerentul că titlul de proprietate al pârâtei s-a consolidat în urma
respingerii acțiunii, iar constatarea nulității absolute a actului prin care a
devenit proprietară, instanța apreciind că se impune această situație în
virtutea siguranței circuitului civil și a faptului că în prezent pârâta este
cea care beneficiază de efectul principiului error comunis facit jus.
Procedând la
compararea titlurilor, Curtea a luat în considerare un element care deja a fost
stabilit în cauză, relevat și de tribunal, care constă în împrejurarea că imobilul
intrat în proprietatea statului a fost preluat fără titlu valabil, abuziv,
situație în care chiar conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,
reclamanții își păstrează calitatea de proprietar avută de autorul său, la
momentul preluării bunului.
Într-o atare
situație, statul a dobândit dreptul de proprietate într-un mod nevalabil,
situație în care nu îl putea transmite ulterior pe calea unui contract de
vânzare-cumpărare către alte persoane.
Buna-credință,
privită singular ( iar nu unită spre pildă cu faptul posesiunii utile a
imobilului, dobândit în baza unui just titlu în termenul prevăzut de art. 1895 C.
civ. ), nu poate constitui un criteriu de preferință în cadrul unei acțiuni
reale petitorii, cum este revendicarea întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.
civ.
În ceea ce privește
existența unui bun, în sensul alin. (1) al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a considerat că reclamanții au avut speranța
legitimă în momentul în care li s-a recunoscut calitatea de proprietari, urmare
a legilor de reparație apărute după anul 1994.
În acest sens, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cazurile Păduraru v. România
din 1 decembrie 2005, precum și în cazurile Străin și Porțeanu, Curtea
apreciind că este întrunită prima cerință a art. 1 alin. (1) din Protocolul nr.
1 privind recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilelor în
patrimoniul petenților, ori ca reprezentând bunuri actuale, ori ca speranță
legitimă de redobândire a bunului în natură.
Speranța
legitimă, în speță, a reprezentant-o demersurile legale efectuate de către
autoarea reclamanților în condițiile în care Legea nr. 112/1995, care
reprezenta o lege specială de reparație a foștilor proprietari.
Astfel
cum rezultă din cauza Păduraru par. 83-87, precum și în cauza Porțeanu par. 33
titularul dreptului deține un „interes patrimonial" de a obține
restituirea în natură, însă cu aceiași valoare ca și un bun actual în ceea ce
privește cerința legală a existenței unui „bun" ca „drept efectiv",
în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza
Legii nr. 112/1995 a avut loc anterior pronunțării unei hotărâri judecătorești.
În ceea
ce privește modul de aplicare a dispozițiilor art. 45 (fost 46) alin. (2) din
Legea nr. 10/2001, în formă republicată după modificarea survenită prin Legea nr.
247/2005, este utilă raportarea tot la raționamentul Curții Europene a
Drepturilor Omului, care, în analiza celorlalte condiții presupuse de art. 1
din Protocolul nr. 1, amintite anterior, a constatat existența unei ingerințe
în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-a recunoscut
atari prerogative pe cale judecătorească, când a avut loc vânzarea de către
stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentului în litigiu
proprietatea reclamantului, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei
și a privării de proprietate a titularului dreptului de proprietate, în ciuda
hotărârii judecătorești conținând asemenea dispoziție.
În
sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene,
privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a
intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de
lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității. „Justificarea
privării de proprietate" presupune ca ingerința, în primul rând, să fie
prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigențelor de
previzibilitate și precizie și dacă interpretarea dată de instanțe este sau nu arbitrară
(cauza Străin, par.49).
Dacă în
ceea ce privește prima cerință, este suficientă, pentru întrunirea sa,
trimiterea la lege în temeiul căreia a operat înstrăinarea către chiriaș,
respectiv Legea nr. 112/1995, reținându-se că acest act normativ permitea atare
act juridic exclusiv în privința imobilelor preluate cu titlu.
În ceea
ce privește noțiunea de „titlu al statului", a fost definită diferit în
acte normative succesive, împrejurare ce s-a reflectat într-o practică
neunitară și contradictorie, lucru cu atât mai grav cu cât intervenția
legiuitorului s-a produs în plină derulare a procesului de vânzare a
locuințelor către chiriași (prin modificarea Normelor Metodologice de aplicare
a Legii nr. 112/1995 în anul 1997, prin H.G. nr. 11/1997), în timp ce buna-credință,
deși definită de Codul civil, a fost interpretată diferit de instanțe.
Într-un
asemenea raționament, Curtea a constatat neîndeplinirea de către stat a
obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă
chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea
imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința
creării unui climat de incertitudine generală.
În acest
context, Curtea a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt
„justul echilibru" între exigențele de interes public și imperativul
garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru,
par. 112; alte exemple în care se face trimitere la cauza Păduraru, reluându-se
aceleași considerente: cauza Penescu - Hotărârea din 5 octombrie 2006, par.24;
cauza Suciu Aramă - Hotărârea din 9 octombrie 2006 par.23).
Consecința
unui asemenea raționament este aceea că vânzarea de către stat a bunului altuia
către terți, chiar dacă aceștia sunt de bună-credință, și chiar atunci când
este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de
proprietate al altuia, constituie o privare de bun. O asemenea privare,
combinată cu lipsa totală de despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr.
1 (cauza Străin, par.39, 43 și 59; cauza Porțeanu, par.32 și, mai recent cauza
Penescu, par.26, în care, mai tranșant, se precizează chiar că vânzarea de
către stat a bunului adevăratului proprietar, în temeiul Legii nr. 112/1995
care nu permitea vânzarea decât a bunurilor naționalizate legal, o împiedică să
beneficieze de dreptul său, cu atât mai mult cu cât, pentru această privare, nu
i-a fost acordată nicio despăgubire).
Rezultă
că eventuala bună - credință a chiriașilor cumpărători la momentul contractării
cu autoritate administrativă locală nu are nicio relevanță în aprecierea
privării de proprietate a adevăratului proprietar titular, implicit a
încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1. O asemenea constatare echivalează cu
inaplicabilitatea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ca efect al
dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, normă pe care judecătorul național are obligația de
a o aplica prioritar legii naționale, în temeiul art. 11 alin. (2) și art. 20 alin.
(2) din Constituție.
Întrucât
înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenției europene, s-a
făcut aplicarea directă a acesteia, iar în condițiile în care Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a statuat în mod constant că Legea nr. 247/2005 nu
funcționează neasigurând o despăgubire efectivă, restituirea în natură se
impunea drept unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate
suferită prin vânzarea imobilului său către chiriaș, constatare ce interesa, în
egală măsură și cererea de revendicare.
Și
în practica recentă a Curții Europene, respectiv cauza Katz împotriva României
și cauza Faimblat contra României pronunțate în 20 ianuarie 2009 și ulterioare
Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de
Casație și Justiție s-a statuat că „Examinând toate elementele cauzei, Curtea
consideră că Guvernul nu a adus nici un argument care să determine Curtea să
ajungă la o altă concluzie. Curtea reamintește că în contextul legislației care
guvernează revendicările imobiliare a imobilelor naționalizate în perioada
comunistă, vânzarea bunului altuia către un terț de bună-credință chiar înainte
de confirmarea definitivă a dreptului de proprietate a reclamantului,
constituie o privare de proprietate.
O
asemenea privare acompaniată de lipsa totală de compensații este contrară art. 1
din Primul Protocol adițional.
Cât
despre sistemul de compensare prin Fondul Proprietatea, Curtea reamintește că
aceasta nu corespunde exigențelor Convenției deoarece nu este susceptibilă să
acorde în mod efectiv o compensație echivalentă. Din aceste considerente,
datorită imposibilității reclamantului de a obține restituirea imobilului și a
lipsei totale de compensații, Curtea consideră că în cauză art. 1 din
Protocolul nr. 1 a fost încălcat".
Instanța
de apel a avut în vedere în egală măsură, la pronunțarea acestei soluții, și art.
46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia un stat parte la Convenție este obligat să execute deciziile Curții în toate cauzele aduse împotriva sa, iar
Comitetul de Miniștri a Consiliului Europei este responsabil pentru
monitorizarea implementării deciziilor Curții.
În
consecință, a rezultat că în situația în care Curtea hotărăște că statul i-a
încălcat unui individ drepturile protejate de Convenție, pe lângă acordarea
satisfacției echitabile la care este obligat de Curte, statul era obligat, sub
controlul Comitetului de Miniștri, să aleagă măsurile generale sau acolo unde
se impune, individuale, care sunt în măsură să corecteze deficiențele
sistemului legislativ, în așa fel încât cauza încălcării să fie eliminată.
În cauza
Flaimblat împotriva României, Curtea Europeană a mai decis că în situația în
care, chiar dacă există o decizie administrativă sau judiciară, finalitatea
procedurii ar trebui să fie executarea acestor decizii în condițiile Legii nr. 247/2005,
prin intermediul Fondului Proprietatea. Dar, „Curtea a mai constatat în cauze
anterioare că acest mecanism de despăgubire nu funcționează la parametri
normali și nu este în măsură să ofere celor prejudiciați o compensație
echivalentă în mod efectiv (cauza Ruxandra Ionescu împotriva României). Din
aceste motive, Curtea concluzionează că, chiar dacă Legea nr. 10/2001 oferă acces
la o jurisdicție administrativă și dacă este necesar și la o instanță
judecătorească, acest acces rămâne doar teoretic, deoarece nu este în măsură să
asigure celor prejudiciați o compensație într-un timp rezonabil, pentru
imobilele care nu mai pot fi retrocedate".
Tot din
perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dar și a
dispozițiilor art. 20 din Constituție, nu s-a putut considera că pârâții au
dobândit un bun în sensul Convenției, în momentul în care s-a respins
irevocabil cererea de anulare a actelor de vânzare - cumpărare, considerând,
astfel cum s-a arătat, că vânzarea de către stat a bunului altuia către terți,
chiar dacă aceștia sunt de bună-credință, și chiar atunci când este anterioară
confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia,
constituie o privare de bun.
Împotriva
acestei decizii a declarat recurs pârâta D.F., solicitând admiterea recursului,
modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii acțiunii formulate.
Recursul
a fost motivat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, în esență,
vizează următoarele aspecte:
Interpretarea
dată de instanța de apel constă în acțiunea potrivit cu care, imobilul fiind
preluat abuziv în temeiul Decretului-lege nr. 92/1950, aspect relevat și de art.
2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, reclamanții nu au pierdut niciodată
dreptul de proprietate, situație în care, pârâții cumpărând de la un
neproprietar, conferă preferabilitate titlului reclamanților, cu consecința
neaplicării dispozițiilor art. 18 lit. c) și ale art. 46 din Legea nr. 10/2001
datorită preluării abuzive care exclud de la aplicarea prevederile Legii nr. 112/1995,
iar pe de altă parte în legătură cu art. 46 a Legii nr. 10/2001, se face
trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Această interpretare
golește de conținut atât prevederile art. 18 lit. c) cât și art. 46 din Legea nr.
10/2001, deoarece Legea nr. 10/2001 deși consideră abuzivă preluarea de către
stat a imobilelor prin Decretul-lege nr. 90/1954, inserează în substanța sa și art.
18 lit. c).
Pe de
altă parte, instanța trebuia să ia în considerare și dispozițiile legale în materie,
în vigoare la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare între stat și
pârâți, având în vedere următoarele elemente: în momentul vânzării, preluarea
de către stat a imobilelor prin Decretul-lege nr. 90/1954, era considerată
legală (H.G. nr. 96/1996 ); reclamanții aveau posibilitatea de a constata, pe
cale judecătorească, caracterul ilegal al naționalizării pentru a exclude de la
aplicare Legea nr. 112/1995, instanța având în concret această posibilitate în pofida
dispozițiilor H.G. nr. 96/1996; comportamentul reclamanților care, solicitând
despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, au determinat încheierea contractului
de vânzare-cumpărare între stat și pârât; reprezentarea cumpărătorului care la
data încheierii contractului de vânzare-cumpărare a crezut că dobândește
proprietatea de la adevăratul proprietar; efectuarea vânzării cu respectarea
Legii nr. 112/1995, contract menținut în justiție prin respingerea acțiunii de
constatare a nulității absolute a actului de vânzare-cumpărare.
Prin
urmare, în speță sunt incidente dispozițiile art. 18 lit. c) și art. 46 din
Legea nr. 10/2001, precum și principiul validității aparenței în drept.
Referitor
la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, se remarcă faptul că,
reclamanții nu beneficiază de o hotărâre contradictorie cu statul prin care
acesta să fie obligat la restituirea imobilului, iar Legea nr. 10/2001 le recunoaște
dreptul la despăgubiri, la valoarea de circulație a imobilului, spre deosebire
de chiriașul-cumpărător căruia jurisprudența Curții Europene a Drepturilor
Omului îi recunoaște o eventuală acțiune de rambursare a prețului plătit și a
cheltuielilor necesare și utile cu apartamentul reglementată de dreptul român,
care pot duce la despăgubiri rezonabile. În această ipoteză a admiterii
acțiunii în revendicare s-ar ajunge la o privare de bun în sensul art. 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților
Fundamentale, așa cum s-a reținut în cauza Raicu v. România.
De
altfel, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului relevă faptul
că dreptul de proprietate al subdobînditorului de bună-credință, constituit în
sensul Legii nr. 112/1995 și validat în dreptul intern printr-o hotărâre
definitivă și irevocabilă, este protejat de art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (cauza Pincova și Pinc v. Republica Cehă, Marck v.
Belgia).
Intimații
au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.
Examinând
recursul declarat de pârâta D.F. instanța reține următoarele:
În
cauză, reclamanții-intimații sunt succesorii numitei G.A., legatară universală
a numitului P.I., proprietarul imobilului din care face parte și apartamentul
în litigiu, conform actului de vânzare-cumpărare din 6 octombrie 1938, preluat
de stat în condițiile Decretului nr. 92/1950 și restituit, ( în parte, în
natură prin Dispoziția nr. 4329 din 16 mai 2005 a Primarului General al Municipiului București, și, prin echivalent pentru restul apartamentelor
vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 în care se include și apartamentul revendicat
), prin Hotărârea nr. 1599 din 1 iulie 1998 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 de pe lângă Consiliul General al Municipiului București, emisă pe numele
G.A., și contestată de către aceasta ( procedură nefinalizată de către
reclamanți), acțiunea în revendicare a întregului imobil promovată de G. A.,
continuată de reclamanți în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului
București și SC C. SA fiind respinsă irevocabil prin decizia nr. 5388 din 30
septembrie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, consecință a
casării deciziei civile nr. 145 din 19 martie 2002 a Curții de Apel București
și a sentinței civile nr. 995 din 28 septembrie 2001 a Tribunalului București.
În
consecință, acțiunea în revendicare promovată la 10 aprilie 2007, formulată
după apariția Legii nr. 10/2001 și întemeiată pe dreptul comun, este
fundamentată pe caracterul abuziv al Decretului de naționalizare nr. 92/1950.
Recurenta-pârâtă
este proprietara apartamentului în litigiu cumpărat în condițiile Legii nr. 112/1995
prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 41285/1997 încheiat cu Primăria
Municipiului București, act de vânzare-cumpărare constatat valid prin Decizia
civilă nr. 2030 din 7 noiembrie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, consecință a respingerii acțiunii în constatarea nulității absolute a
apartamentului.
Acesta
fiind cadrul factual în privința drepturilor părților asupra apartamentului în
litigiu, nu se poate face abstracție de regimul juridic reglementator al
imobilelor preluate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 care, fără a
exclude legea generală, reglementează condițiile în care se pot restitui, atât
imobilele preluate de stat cu titlu valabil cât și cele preluate de stat fără
titlu valabil ( art. 1 Legea nr. 10/2001 ), precum relația dintre persoanele
îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să
păstreze imobilele în anumite condiții prevăzute de lege ( art. 18 lit. c), art.
29 din Legea nr. 10/2001 ), limitând astfel incertitudinea raporturilor
juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
Or, în
condițiile în care, pentru apartamentul în litigiu, s-a dispus acordarea de
despăgubiri bănești autoarei intimaților prin hotărârea Comisiei locale de aplicare
a Legii nr. 112/1995 încă din anul 1998, autoritatea administrativă a realizat
finalitatea reparatorie rămânând în sarcina intimaților realizarea demersurilor
judiciare de a dovedi posibilitatea restituirii în natură, ori de a dovedi o
altă valoare a despăgubirilor.
Neprocedând
în acest mod, intimații s-au expus imposibilității restituirii în natură a
apartamentului naționalizat consecință a dobândirii legale de recurentă,
consolidată prin decizia civilă nr. 2030 din 7 noiembrie 2006 pronunțată de
Înalta Curte de Casație și Justiție care a reținut că legiuitorul a înțeles în
mod expres să înlăture prin art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, efectele
nulității actelor juridice cu toate că încalcă o normă imperativă, însă au fost
încheiate cu bună-credință.
Dată
fiind împrejurarea că, în cauză se dispută interese legitime concurente asupra
aceluiași imobil, instanța urmează a examina dacă, interesul legitim al
reclamanților nu aduce atingere dreptului de proprietate al pârâtei, de
asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Sub acest
aspect, în cauza Pincova și Pinc v. Republica Cehă, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a reținut că „… acceptă că obiectul general al legilor de
restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de
proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim ( … ) cu toate
acestea consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări
nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie
să facă posibilă, luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei
cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu
fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod concret
statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri” ( paragraf 58
citat și în cauza Raicu v. România ).
Tot
astfel, nu poate fi ignorat nici principiul securității raporturilor juridice,
care înseamnă în cauză a da preferabilitate titlului recurentei, asupra recunoașterii
administrative a dreptului intimaților, deoarece nu pot fi înfrânte efectele
unei hotărâri judecătorești irevocabile care a statuat asupra valabilității
dreptului de proprietate al recurentei dobândit iremediabil în patrimoniul său,
în condițiile în care, obiectul revendicării prezente a fost deja convenit
într-o pretenție în despăgubiri în anul 1998 ca efect al dispoziției
administrative de acordare de despăgubiri pentru apartamentul în litigiu.
În
consecință, motivarea instanței de apel fundamentată pe jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor Omului nu are incidență în cauză, din moment ce pe de o
parte jurisprudența citată se referă la părți care aveau dreptul consacrat
printr-o hotărâre judecătorească pronunțată în revendicarea bunului înstrăinat
anterior ori ulterior pronunțării ei, iar în al doilea rând lipsea în toate
cazurile despăgubirea acordată persoanei revendicante.
În speță
însă, intimații nu sunt beneficiarii unei hotărâri judecătorești de restituire
a imobilului, iar despăgubirea pentru apartamentul în litigiu a fost stabilită
încă din anul 1998, în procedura administrativă contestată în justiție de
autoarea lor, însă nefinalizată, consecință a suspendării ei ( 10 martie 1999 )
în cauza privind revendicarea imobilului de la Consiliul General al Municipiului București, acțiune care a fost respinsă.
Față de
cele reținute, instanța reține că recursul fundamentat pe dispozițiile art. 304
pct. 9 C. proc. civ., este întemeiat și urmează a fi admis, în sensul casării
deciziei recurate și păstrării sentinței apelate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de pârâta D.F. împotriva deciziei nr. 214 A din 6 aprilie 2009 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Casează decizia
recurată.
Păstrează sentința
apelată nr. 112 din 21 ianuarie 2008 a Tribunalului București – Secția a III-a
civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 5 mai 2010.