ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2764/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 112 din 21 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, s-a dispus respingerea excepției lipsei de interes privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului, invocată de pârâta Primăria Municipiului București. A fost respinsă excepția privind dobândirea de către pârâta D.F. a dreptului de proprietatea prin uzucapiunea de 10 ani în privința imobilului. A fost admisă excepția lipsei de calitate procesuală a pârâtelor Primăria Municipiului București și SC C. SA privind revendicarea imobilului și s-a respins cererea. A fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții P.D.A., T.A.M., N.O.C., P.I.R. și C.A.G., în privința capătului de acțiune având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului asupra apartamentului nr. 5 situat în București, str. Piața M. Kogălniceanu, formulat în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București, SC C. SA, D.I.

și D.F. și în privința revendicării aceluiași amplasament în contradictoriu cu D.F., ca neîntemeiată. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele: Conform actului de vânzare-cumpărare încheiat la 6 octombrie 1938 și transcris la Secția Notariat a fostului Tribunal Ilfov, autorul reclamanților P.I. a dobândit în proprietate imobilul în litigiu situat în Piața Mihai Kogălniceanu, sector 5, preluat de stat în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1990, succesorul acestuia fiind G.A. în calitate de legatar universal, conform certificatului de moștenitor din 6 iunie 1987 emis de Notariatul de Stat Sector 2. Din conținutul certificatului de moștenitor nr. 99 din 5 iulie 2000 emis de Biroul Notariat public D.D.

rezultă că numita G.A. a lăsat ca moștenitori reclamanții din prezenta acțiune. Conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 17 ianuarie 1997 cu Primăria Municipiului București, reprezentat de mandatar SC C. SA, numiții D.I. și D.F. au dobândit în proprietate imobilul situat în București, str. Piața Mihail Kogălniceanu, sector 5, în baza Legii nr. 112/1995. Tribunalul a reținut că potrivit Dispoziției nr. 4329 din 16 mai 2005 emisă de Primăria Municipiului București, s-a restituit în natură, în proprietatea reclamanților, imobilul situat în București, str. Piața Mihail Kogălniceanu, sector 5, fiind însă exceptate acele apartamente ce au fost vândute către chiriași în baza Legii nr. 112/1995.

Din conținutul adresei nr. 1444/2004 emisă de Primăria Sectorului 5 (pag. 6 din dosarul constituit de Tribunalul București ), rezultă că autoarea reclamanților, G.A., a solicitat să i se acorde despăgubiri pentru imobilul din Piața Mihail Kogălniceanu, fost B-dul. M. Kogălniceanu, sector 5, cererea fiind formulată în baza Legii nr. 112/1995 (11 iulie 1996 ) anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare prin care soții D. au dobândit în proprietate apartamentul cu privire la care s-a introdus cererea de revendicare. Prin urmare, din moment ce s-a pretins despăgubiri referitor la imobilul care a fost naționalizat și nu restituirea în natură, înseamnă că defuncta G. nu a înțeles să constate la acea vreme titlul de proprietate al statului în privința imobilului din care face parte și apartamentul deținut de pârâta D., achiziționat de aceasta din urmă cu bună-credință.

Buna-credință de care a dat dovadă pârâta D. la dobândirea apartamentului revendicat de reclamantă a fost reținută de Curtea de Apel București prin decizia civilă nr. 2030 din 7 noiembrie 2006, în litigiul având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 17 ianuarie 1997 cu privire la apartamentul ocupat de pârâtă, instanța reținând că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin intermediul art. 46 alin. (2), legiuitorul a creat un mijloc de protecție a titlurilor subdobânditorilor unor astfel de imobile, dându-se eficiență principiului ocrotirii bunei-credințe în materia transferului drepturilor reale asupra acestor bunuri.

Excepția lipsei de calitate procesuală pasivă invocată de pârâta Primăria Municipiului București și SC C. SA a fost reținută ca întemeiată în privința cererii de revendicare a imobilului în litigiu, dat fiind faptul că apartamentul respectiv a fost înstrăinat prin act de vânzare-cumpărare încă din anul 1997 către soții D. și prin urmare statul nu mai are calitatea de proprietar. Uzucapiunea de 10 ani, privind dobândirea dreptului de proprietate, invocată de pârâta D. în conformitate cu art. 1895 C. civ., a fost respinsă de instanță deoarece nu sunt realizate condițiile impuse de text, proprietarul inițial al bunului, P.I. fiind deposedat de stat, consecință a Decretului de naționalizare nr. 92/1950, iar pe de altă parte, curgerea termenului de prescripție de 10 ani a fost întrerupt prin cererea depusă de autoarea reclamanților G.A.

la scurt timp după apariția Legii nr. 112/1995 și soluționată prin Hotărârea nr. 1991 din 1 iulie 1998 dată de Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995 din cadrul Consiliului General al Municipiului București, ca de altfel și prin promovarea de către reclamanți a acțiunii având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul. Excepția lipsei de interes invocată de Primăria Municipiului București privind capătul de acțiune ce constă în constatarea nevalabilității titlului statului a fost respinsă deoarece, prin decizia civilă nr. 995 din 28 septembrie 2001 pronunțată de Tribunalul București, rămasă irevocabilă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că autorul reclamanților P.I.

a fost deposedat printr-un act de naționalizare ce nu poate reprezenta un titlu valabil în favoarea statului, așa cum este el definit de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Pronunțându-se asupra cererii de revendicare întemeiată de reclamanți pe drept comun, prin compararea titlurilor de proprietate prezentate de părți, instanța a reținut că titlul de proprietate invocat de pârâta D. este preferabil, deoarece la momentul cumpărării apartamentului în litigiu a avut convingerea că statul deținea un titlu valabil cu privire la apartament, întemeiată pe atitudinea manifestă a autoarei reclamantei, care a solicitat acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, recunoscând astfel titlul de proprietate al statului.

În consecință, pârâta D., subdobânditoarea bunului, a fost de bună-credință. Prin decizia civilă nr. 214 din 6 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a dispus admiterea apelului formulat de reclamanții P.D.M., P.I.R., T.A.M., N.O.C. și C.A.G., împotriva sentinței civile nr. 112 din 21 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul București. S-a dispus schimbarea în parte a sentinței apelate. Pârâta D.F. a fost obligată să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților, apartamentul nr. 5 situat în București, str. Piața Mihail Kogălniceanu, etaj 1, sector 5, compus din trei camere, vestibul, hol, dependințe, boxe subsol, cameră serviciu, mansardă, în suprafață utilă de 98,29 m.p.

Au fost păstrate restul dispozițiilor sentinței apelate. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele: Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1990, măsura fiind abuzivă, deoarece statul nu a avut titlu valabil asupra imobilului. Această împrejurare ce ține de dobândirea proprietății de către stat în calitatea sa de vânzător al imobilului către pârâta D.F. a mai fost analizată în cadrul judecății anterioare, cadru juridic în care acțiunea în revendicare formulată de reclamanți a fost respinsă, fără însă ca instanța să se pronunțe pe fondul dreptului.

Decretul nr. 92/1950 a încălcat atât normele dreptului intern cât și normele internaționale în materie, întrucât deposedarea foștilor proprietari s-a realizat pe motive de apartenență la o anumită clasă socială a societății, fără o justă și prealabilă despăgubire, deși dreptul de proprietate privată era garantat de Constituția din anul 1948. Plecând de la această premisă, acțiunea în revendicare dintre fostul proprietar și chiriașul dobânditor subsecvent al imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995 este admisibilă, instanța analizând cauza în raport de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 20 din Constituție, a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a dreptului intern în materie.

Reținând că imobilul a intrat în proprietatea statului fără titlu valabil, acesta nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, deoarece acest act normativ reglementa doar situația juridică a imobilului trecut în proprietatea statului cu titlu valabil. Curtea a avut în vedere și dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială care în art. 2, text în vigoare la data introducerii acțiunii, prevedea că proprietarii imobilelor trecute în proprietatea statului fără titlu valabil nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate. Din această perspectivă, împrejurarea că autoarea reclamanților a formulat în anul 1996 o cerere prin care solicita despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, este lipsită de relevanță sub aspectul preferabilității și a consolidării dreptului de proprietate, dobândit de D.F.

prin contractul de vânzare-cumpărare. În cauză este incidentă situația existenței a două titluri de proprietate, deopotrivă valabile, situație în care s-a verificat modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate de către titularii acestora. Comparând titlul reclamanților în calitate de succesori ai proprietarului deposedat abuziv și titlul pârâtei care invocă calitatea de subdobînditoare de bună-credință a aceluiași imobil, Curtea a reținut preferabilitatea titlului reclamanților, care au dobândit imobilul de la adevărații proprietari față de cel al pârâtei care a dobândit dreptul de la statul român, în condițiile unei preluări abuzive.

Acest raționament are la bază împrejurarea că reclamanții au uzat de procedurile administrative prealabile ale legilor speciale de reparații apărute după anul 1995, ocazie cu care li s-a recunoscut calitatea de proprietari deposedați în mod abuziv de statul comunist, prin Dispoziția nr. 4329 din 16 mai 2005 a Primăriei Municipiului București, emisă în temeiul Legii nr. 10/2001. Acest considerent a fost reliefat și de instanța anterioară, însă nu i s-a dat eficiență pentru considerentul că titlul de proprietate al pârâtei s-a consolidat în urma respingerii acțiunii, iar constatarea nulității absolute a actului prin care a devenit proprietară, instanța apreciind că se impune această situație în virtutea siguranței circuitului civil și a faptului că în prezent pârâta este cea care beneficiază de efectul principiului error comunis facit jus.

Procedând la compararea titlurilor, Curtea a luat în considerare un element care deja a fost stabilit în cauză, relevat și de tribunal, care constă în împrejurarea că imobilul intrat în proprietatea statului a fost preluat fără titlu valabil, abuziv, situație în care chiar conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanții își păstrează calitatea de proprietar avută de autorul său, la momentul preluării bunului. Într-o atare situație, statul a dobândit dreptul de proprietate într-un mod nevalabil, situație în care nu îl putea transmite ulterior pe calea unui contract de vânzare-cumpărare către alte persoane. Buna-credință, privită singular ( iar nu unită spre pildă cu faptul posesiunii utile a imobilului, dobândit în baza unui just titlu în termenul prevăzut de art. 1895 C. civ.

), nu poate constitui un criteriu de preferință în cadrul unei acțiuni reale petitorii, cum este revendicarea întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. În ceea ce privește existența unui bun, în sensul alin. (1) al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a considerat că reclamanții au avut speranța legitimă în momentul în care li s-a recunoscut calitatea de proprietari, urmare a legilor de reparație apărute după anul 1994. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cazurile Păduraru v. România din 1 decembrie 2005, precum și în cazurile Străin și Porțeanu, Curtea apreciind că este întrunită prima cerință a art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 privind recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilelor în patrimoniul petenților, ori ca reprezentând bunuri actuale, ori ca speranță legitimă de redobândire a bunului în natură.

Speranța legitimă, în speță, a reprezentant-o demersurile legale efectuate de către autoarea reclamanților în condițiile în care Legea nr. 112/1995, care reprezenta o lege specială de reparație a foștilor proprietari. Astfel cum rezultă din cauza Păduraru par. 83-87, precum și în cauza Porțeanu par. 33 titularul dreptului deține un „interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu aceiași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui „bun" ca „drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc anterior pronunțării unei hotărâri judecătorești.

În ceea ce privește modul de aplicare a dispozițiilor art. 45 (fost 46) alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în formă republicată după modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005, este utilă raportarea tot la raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului, care, în analiza celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, amintite anterior, a constatat existența unei ingerințe în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-a recunoscut atari prerogative pe cale judecătorească, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentului în litigiu proprietatea reclamantului, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului de proprietate, în ciuda hotărârii judecătorești conținând asemenea dispoziție.

În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității. „Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerința, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigențelor de previzibilitate și precizie și dacă interpretarea dată de instanțe este sau nu arbitrară (cauza Străin, par.49). Dacă în ceea ce privește prima cerință, este suficientă, pentru întrunirea sa, trimiterea la lege în temeiul căreia a operat înstrăinarea către chiriaș, respectiv Legea nr. 112/1995, reținându-se că acest act normativ permitea atare act juridic exclusiv în privința imobilelor preluate cu titlu.

În ceea ce privește noțiunea de „titlu al statului", a fost definită diferit în acte normative succesive, împrejurare ce s-a reflectat într-o practică neunitară și contradictorie, lucru cu atât mai grav cu cât intervenția legiuitorului s-a produs în plină derulare a procesului de vânzare a locuințelor către chiriași (prin modificarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 în anul 1997, prin H.G. nr. 11/1997), în timp ce buna-credință, deși definită de Codul civil, a fost interpretată diferit de instanțe. Într-un asemenea raționament, Curtea a constatat neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală.

În acest context, Curtea a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt „justul echilibru" între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru, par. 112; alte exemple în care se face trimitere la cauza Păduraru, reluându-se aceleași considerente: cauza Penescu - Hotărârea din 5 octombrie 2006, par.24; cauza Suciu Aramă - Hotărârea din 9 octombrie 2006 par.23). Consecința unui asemenea raționament este aceea că vânzarea de către stat a bunului altuia către terți, chiar dacă aceștia sunt de bună-credință, și chiar atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de bun.

O asemenea privare, combinată cu lipsa totală de despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, par.39, 43 și 59; cauza Porțeanu, par.32 și, mai recent cauza Penescu, par.26, în care, mai tranșant, se precizează chiar că vânzarea de către stat a bunului adevăratului proprietar, în temeiul Legii nr. 112/1995 care nu permitea vânzarea decât a bunurilor naționalizate legal, o împiedică să beneficieze de dreptul său, cu atât mai mult cu cât, pentru această privare, nu i-a fost acordată nicio despăgubire).

Rezultă că eventuala bună - credință a chiriașilor cumpărători la momentul contractării cu autoritate administrativă locală nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului proprietar titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1. O asemenea constatare echivalează cu inaplicabilitatea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ca efect al dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, normă pe care judecătorul național are obligația de a o aplica prioritar legii naționale, în temeiul art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituție.

Întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenției europene, s-a făcut aplicarea directă a acesteia, iar în condițiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că Legea nr. 247/2005 nu funcționează neasigurând o despăgubire efectivă, restituirea în natură se impunea drept unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului său către chiriaș, constatare ce interesa, în egală măsură și cererea de revendicare. Și în practica recentă a Curții Europene, respectiv cauza Katz împotriva României și cauza Faimblat contra României pronunțate în 20 ianuarie 2009 și ulterioare Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că „Examinând toate elementele cauzei, Curtea consideră că Guvernul nu a adus nici un argument care să determine Curtea să ajungă la o altă concluzie.

Curtea reamintește că în contextul legislației care guvernează revendicările imobiliare a imobilelor naționalizate în perioada comunistă, vânzarea bunului altuia către un terț de bună-credință chiar înainte de confirmarea definitivă a dreptului de proprietate a reclamantului, constituie o privare de proprietate. O asemenea privare acompaniată de lipsa totală de compensații este contrară art. 1 din Primul Protocol adițional. Cât despre sistemul de compensare prin Fondul Proprietatea, Curtea reamintește că aceasta nu corespunde exigențelor Convenției deoarece nu este susceptibilă să acorde în mod efectiv o compensație echivalentă.

Din aceste considerente, datorită imposibilității reclamantului de a obține restituirea imobilului și a lipsei totale de compensații, Curtea consideră că în cauză art. 1 din Protocolul nr. 1 a fost încălcat". Instanța de apel a avut în vedere în egală măsură, la pronunțarea acestei soluții, și art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia un stat parte la Convenție este obligat să execute deciziile Curții în toate cauzele aduse împotriva sa, iar Comitetul de Miniștri a Consiliului Europei este responsabil pentru monitorizarea implementării deciziilor Curții.

În consecință, a rezultat că în situația în care Curtea hotărăște că statul i-a încălcat unui individ drepturile protejate de Convenție, pe lângă acordarea satisfacției echitabile la care este obligat de Curte, statul era obligat, sub controlul Comitetului de Miniștri, să aleagă măsurile generale sau acolo unde se impune, individuale, care sunt în măsură să corecteze deficiențele sistemului legislativ, în așa fel încât cauza încălcării să fie eliminată. În cauza Flaimblat împotriva României, Curtea Europeană a mai decis că în situația în care, chiar dacă există o decizie administrativă sau judiciară, finalitatea procedurii ar trebui să fie executarea acestor decizii în condițiile Legii nr. 247/2005, prin intermediul Fondului Proprietatea.

Dar, „Curtea a mai constatat în cauze anterioare că acest mecanism de despăgubire nu funcționează la parametri normali și nu este în măsură să ofere celor prejudiciați o compensație echivalentă în mod efectiv (cauza Ruxandra Ionescu împotriva României).

Din aceste motive, Curtea concluzionează că, chiar dacă Legea nr. 10/2001 oferă acces la o jurisdicție administrativă și dacă este necesar și la o instanță judecătorească, acest acces rămâne doar teoretic, deoarece nu este în măsură să asigure celor prejudiciați o compensație într-un timp rezonabil, pentru imobilele care nu mai pot fi retrocedate". Tot din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dar și a dispozițiilor art. 20 din Constituție, nu s-a putut considera că pârâții au dobândit un bun în sensul Convenției, în momentul în care s-a respins irevocabil cererea de anulare a actelor de vânzare - cumpărare, considerând, astfel cum s-a arătat, că vânzarea de către stat a bunului altuia către terți, chiar dacă aceștia sunt de bună-credință, și chiar atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de bun.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta D.F., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii acțiunii formulate. Recursul a fost motivat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, în esență, vizează următoarele aspecte: Interpretarea dată de instanța de apel constă în acțiunea potrivit cu care, imobilul fiind preluat abuziv în temeiul Decretului-lege nr. 92/1950, aspect relevat și de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, reclamanții nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate, situație în care, pârâții cumpărând de la un neproprietar, conferă preferabilitate titlului reclamanților, cu consecința neaplicării dispozițiilor art. 18 lit. c) și ale art. 46 din Legea nr. 10/2001 datorită preluării abuzive care exclud de la aplicarea prevederile Legii nr. 112/1995, iar pe de altă parte în legătură cu art. 46 a Legii nr. 10/2001, se face trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Această interpretare golește de conținut atât prevederile art. 18 lit. c) cât și art. 46 din Legea nr. 10/2001, deoarece Legea nr. 10/2001 deși consideră abuzivă preluarea de către stat a imobilelor prin Decretul-lege nr. 90/1954, inserează în substanța sa și art. 18 lit. c). Pe de altă parte, instanța trebuia să ia în considerare și dispozițiile legale în materie, în vigoare la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare între stat și pârâți, având în vedere următoarele elemente: în momentul vânzării, preluarea de către stat a imobilelor prin Decretul-lege nr. 90/1954, era considerată legală (H.G. nr. 96/1996 ); reclamanții aveau posibilitatea de a constata, pe cale judecătorească, caracterul ilegal al naționalizării pentru a exclude de la aplicare Legea nr. 112/1995, instanța având în concret această posibilitate în pofida dispozițiilor H.G.

nr. 96/1996; comportamentul reclamanților care, solicitând despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, au determinat încheierea contractului de vânzare-cumpărare între stat și pârât; reprezentarea cumpărătorului care la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare a crezut că dobândește proprietatea de la adevăratul proprietar; efectuarea vânzării cu respectarea Legii nr. 112/1995, contract menținut în justiție prin respingerea acțiunii de constatare a nulității absolute a actului de vânzare-cumpărare. Prin urmare, în speță sunt incidente dispozițiile art. 18 lit. c) și art. 46 din Legea nr. 10/2001, precum și principiul validității aparenței în drept.

Referitor la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, se remarcă faptul că, reclamanții nu beneficiază de o hotărâre contradictorie cu statul prin care acesta să fie obligat la restituirea imobilului, iar Legea nr. 10/2001 le recunoaște dreptul la despăgubiri, la valoarea de circulație a imobilului, spre deosebire de chiriașul-cumpărător căruia jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului îi recunoaște o eventuală acțiune de rambursare a prețului plătit și a cheltuielilor necesare și utile cu apartamentul reglementată de dreptul român, care pot duce la despăgubiri rezonabile. În această ipoteză a admiterii acțiunii în revendicare s-ar ajunge la o privare de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, așa cum s-a reținut în cauza Raicu v. România.

De altfel, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului relevă faptul că dreptul de proprietate al subdobînditorului de bună-credință, constituit în sensul Legii nr. 112/1995 și validat în dreptul intern printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, este protejat de art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (cauza Pincova și Pinc v. Republica Cehă, Marck v. Belgia). Intimații au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului. Examinând recursul declarat de pârâta D.F.

instanța reține următoarele: În cauză, reclamanții-intimații sunt succesorii numitei G.A., legatară universală a numitului P.I., proprietarul imobilului din care face parte și apartamentul în litigiu, conform actului de vânzare-cumpărare din 6 octombrie 1938, preluat de stat în condițiile Decretului nr. 92/1950 și restituit, ( în parte, în natură prin Dispoziția nr. 4329 din 16 mai 2005 a Primarului General al Municipiului București, și, prin echivalent pentru restul apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 în care se include și apartamentul revendicat ), prin Hotărârea nr. 1599 din 1 iulie 1998 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 de pe lângă Consiliul General al Municipiului București, emisă pe numele G.A., și contestată de către aceasta ( procedură nefinalizată de către reclamanți), acțiunea în revendicare a întregului imobil promovată de G. A., continuată de reclamanți în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și SC C. SA fiind respinsă irevocabil prin decizia nr. 5388 din 30 septembrie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, consecință a casării deciziei civile nr. 145 din 19 martie 2002 a Curții de Apel București și a sentinței civile nr. 995 din 28 septembrie 2001 a Tribunalului București.

În consecință, acțiunea în revendicare promovată la 10 aprilie 2007, formulată după apariția Legii nr. 10/2001 și întemeiată pe dreptul comun, este fundamentată pe caracterul abuziv al Decretului de naționalizare nr. 92/1950. Recurenta-pârâtă este proprietara apartamentului în litigiu cumpărat în condițiile Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 41285/1997 încheiat cu Primăria Municipiului București, act de vânzare-cumpărare constatat valid prin Decizia civilă nr. 2030 din 7 noiembrie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, consecință a respingerii acțiunii în constatarea nulității absolute a apartamentului.

Acesta fiind cadrul factual în privința drepturilor părților asupra apartamentului în litigiu, nu se poate face abstracție de regimul juridic reglementator al imobilelor preluate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 care, fără a exclude legea generală, reglementează condițiile în care se pot restitui, atât imobilele preluate de stat cu titlu valabil cât și cele preluate de stat fără titlu valabil ( art. 1 Legea nr. 10/2001 ), precum relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții prevăzute de lege ( art. 18 lit. c), art. 29 din Legea nr. 10/2001 ), limitând astfel incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

Or, în condițiile în care, pentru apartamentul în litigiu, s-a dispus acordarea de despăgubiri bănești autoarei intimaților prin hotărârea Comisiei locale de aplicare a Legii nr. 112/1995 încă din anul 1998, autoritatea administrativă a realizat finalitatea reparatorie rămânând în sarcina intimaților realizarea demersurilor judiciare de a dovedi posibilitatea restituirii în natură, ori de a dovedi o altă valoare a despăgubirilor. Neprocedând în acest mod, intimații s-au expus imposibilității restituirii în natură a apartamentului naționalizat consecință a dobândirii legale de recurentă, consolidată prin decizia civilă nr. 2030 din 7 noiembrie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție care a reținut că legiuitorul a înțeles în mod expres să înlăture prin art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, efectele nulității actelor juridice cu toate că încalcă o normă imperativă, însă au fost încheiate cu bună-credință.

Dată fiind împrejurarea că, în cauză se dispută interese legitime concurente asupra aceluiași imobil, instanța urmează a examina dacă, interesul legitim al reclamanților nu aduce atingere dreptului de proprietate al pârâtei, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Sub acest aspect, în cauza Pincova și Pinc v. Republica Cehă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că „… acceptă că obiectul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim ( … ) cu toate acestea consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate.

În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă, luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod concret statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri” ( paragraf 58 citat și în cauza Raicu v. România ). Tot astfel, nu poate fi ignorat nici principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă în cauză a da preferabilitate titlului recurentei, asupra recunoașterii administrative a dreptului intimaților, deoarece nu pot fi înfrânte efectele unei hotărâri judecătorești irevocabile care a statuat asupra valabilității dreptului de proprietate al recurentei dobândit iremediabil în patrimoniul său, în condițiile în care, obiectul revendicării prezente a fost deja convenit într-o pretenție în despăgubiri în anul 1998 ca efect al dispoziției administrative de acordare de despăgubiri pentru apartamentul în litigiu.

În consecință, motivarea instanței de apel fundamentată pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu are incidență în cauză, din moment ce pe de o parte jurisprudența citată se referă la părți care aveau dreptul consacrat printr-o hotărâre judecătorească pronunțată în revendicarea bunului înstrăinat anterior ori ulterior pronunțării ei, iar în al doilea rând lipsea în toate cazurile despăgubirea acordată persoanei revendicante. În speță însă, intimații nu sunt beneficiarii unei hotărâri judecătorești de restituire a imobilului, iar despăgubirea pentru apartamentul în litigiu a fost stabilită încă din anul 1998, în procedura administrativă contestată în justiție de autoarea lor, însă nefinalizată, consecință a suspendării ei ( 10 martie 1999 ) în cauza privind revendicarea imobilului de la Consiliul General al Municipiului București, acțiune care a fost respinsă.

Față de cele reținute, instanța reține că recursul fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este întemeiat și urmează a fi admis, în sensul casării deciziei recurate și păstrării sentinței apelate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta D.F. împotriva deciziei nr. 214 A din 6 aprilie 2009 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată. Păstrează sentința apelată nr. 112 din 21 ianuarie 2008 a Tribunalului București – Secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2010.