ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 802/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 802/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 4

noiembrie 2010, sub nr. 53236/3/2010, pe rolul Tribunalul București, secția a

V-a civilă, reclamanta M.A.L., prin mandatar L.G., a chemat în judecată pe

pârâții M.M., M.E., Y.T., S.M., S.E., S.I. și S.M., solicitând obligarea pârâților

să-i lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul

situat în București, format din teren și construcție în suprafață totală de 921

mp.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că imobilul a fost proprietatea numitului R.L.

(căsătorit cu C.R.M.L.), potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat din

25 mai 1946 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat.

Prin sentința civilă nr.

7480 din 20 noiembrie 1961, imobilul a fost trecut în mod abuziv în

proprietatea statului, sub pretextul părăsirii acestuia de către proprietar. În

realitate, proprietarul și soția acestuia locuiau în imobil, alături de

personalul angajat pentru treburile casnice, fiind alungați de reprezentanții

statului român din propria casă, iar ulterior stabilindu-și domiciliul în

Franța. S-a mai susținut de către reclamantă că sentința pronunțată în temeiul

Decretului nr. 111/1991 nu constituie titlu valabil de dobândire a proprietății

imobilului de către statul român.

Pârâții S.M. și E. au

formulat cerere de chemare în garanție a M.F.P. și a numitului M.C.M., solicitând,

pentru ipoteza admiterii acțiunii formulate de reclamantă, obligarea chemaților

în garanție la plata prețului de piață al apartamentului pe care îl ocupă în

imobilul revendicat.

La termenul de

judecată din 29 februarie 2012, instanța a admis excepția lipsei capacității de

folosință a pârâtei S.M. și a dispus citarea în cauză, în calitate de pârâtă, a

numitei B.E., succesoare a defunctei, alături de pârâtul S.M.

La termenul de

judecată din 28 martie 2012, chematul în garanție M.C.M. a formulat cerere de

chemare în garanție a Statului Român, solicitând, pentru ipoteza în care ar

cădea în pretenții față de cererea de chemare în garanție formulată de pârâții

S., Statul Român să fie obligat la plata prețului de piață al imobilului.

La același termen de

judecată, pârâta B.E. a formulat cerere de chemare în garanție a M.F.P.

La termenul de

judecată din 23 mai 2013, reclamanta a formulat cererea completatoare prin care

a învederat că revendică de la pârâtul Municipiul București prin primarul general

terenul în suprafață de 642,02 mp situat la adresa indicată în cererea

introductivă de instanță.

La data de 18

septembrie 2012, pârâtul K.T.T. a formulat cerere de chemare în garanție a

numiților D.I. și L., C.C., L.F.P. și E., iar pârâții M. au formulat cerere de

chemare în garanție împotriva acelorași persoane și împotriva Statului Român

prin M.F.P.

La termenul de

judecată din 14 martie 2013, instanța de fond a dispus disjungerea acțiunii în

revendicare a apartamentelor nr. 4 și 5 și a cererilor de chemare în garanție

formulate în legătură cu aceste apartamente, formându-se Dosarul cu nr. 10689/3/2013.

În această

modalitate, instanța de fond a rămas competentă material să se pronunțe asupra

cererilor formulate împotriva pârâților M.M., M.E., K.T.Y., Municipiul

București prin primarul general și asupra cererilor de chemare în garanție

formulate de pârâții M.M., M.E., K.T.Y.

Prin sentința civilă nr.

511 din 14 martie 2013, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantei și, pe cale de consecință, a respins acțiunea formulată de

reclamantă împotriva pârâților M.M., M.E., K.T.Y. și Municipiul București prin primarul

general, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, a

respins cererile de chemare în garanție formulate de pârâții persoane fizice,

ca lipsite de interes.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că reclamanta revendică prin acțiune, de la pârâți,

parte din imobilul situat în București, pretinzând calitatea de succesoare

a fostului proprietar, de la care imobilul ar fi fost preluat abuziv, respectiv

L.R.

În dovedirea

legitimării sale procesuale active, reclamanta a invocat certificatul de

moștenitor din 4 mai 2004, în care s-a reținut calitatea reclamantei de unică

succesoare a defunctei C.R.M.L., în calitate de nepoată de soră predecedată.

Prima instanță a

reținut, însă, că, potrivit fișei familiale de la fila 194, defuncta avea

naționalitate franceză și a avut ultimul domiciliu în Franța, situație în care,

în lipsa unui bun imobil aflat în circumscripția Judecătoriei Constanța,

certificatul menționat este emis cu încălcarea competenței teritoriale a

notarului public, astfel cum această condiție este reglementată de art. 66 lit.

b) din Legea nr. 105/1992 și de art. 68 alin. (2) din Legea nr. 36/1995.

Instanța a mai

reținut că, deși defuncta C.R.M.L. a fost soția supraviețuitoare a defunctului R.L.,

această calitate nu era suficientă pentru a reține transmiterea tuturor

drepturilor acestuia către soția sa. În lipsa unui certificat de moștenitor

care să constate îndeplinite în persoana acesteia, condițiile de a moșteni pe

fostul proprietar, tribunalul a apreciat că nu poate reține că reclamanta

dovedește calitatea sa procesuală de a revendica imobilul ce a aparținut

acestuia.

În plus, până la data

intrării în vigoare a C. fam. din 1954, C. civ. reglementa drept regim de drept

comun, regimul separației de bunuri, comunitatea de bunuri născându-se numai în

temeiul convenției soților.

Împotriva sentinței primei

instanțe a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

La termenul de

judecată din data de 03 noiembrie 2014 instanța de apel a pus în discuția

părților, ca motiv de ordine publică, nulitatea sentinței apelate pentru

existența unei neconcordanțe între minută și dispozitiv, cu privire la soluția

dispusă asupra excepției de necompetență materială și disjungerii cererilor

privind apartamentele nr. 4 și 5, dar și pentru nemotivare cu privire la

aceleași aspecte.

Prin Decizia civilă nr.

502/A din 17 noiembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a anulat sentința și a

trimis cauza pentru rejudecare la instanța de fond.

În considerentele

acestei decizii, instanța de apel a reținut următoarele:

La termenul de judecată

din data de 06 martie 2013, instanța de fond a pus în discuția părților, din

oficiu, excepția necompetenței materiale a Tribunalului București pentru

soluționarea în primă instanță a cererii prin care reclamanta revendica de la

pârâții S. și B. apartamentele nr. 4 și 5 și a cererilor de chemare în garanție

formulate de acești pârâți, dar și excepțiile invocate prin întâmpinări,

privind inadmisibilitatea acțiunii și lipsa calității procesuale active a

reclamantei.

După închiderea

dezbaterilor cu privire la aceste excepții, instanța a rămas în pronunțare, a

dispus amânarea pronunțării pentru data de 13 martie 2013, când a dispus din

nou amânarea pronunțării pentru data de 14 martie 2013.

La data de 14 martie 2013,

instanța a dispus, conform minutei ce se regăsește în dosarul de fond, la fila

39, admiterea excepției necompetenței sale materiale în soluționarea cererii

privind apartamentele 4 și 5 și a cererilor de chemare în garanție formulate de

pârâții S.M., S.E. și B.E.; a disjuns aceste cereri și a declinat competența

soluționării lor în favoarea Judecătoriei sectorului 2 București, a admis

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și, pe cale de

consecință, a respins acțiunea formulată de reclamantă împotriva celorlalți

pârâți, M.M., M.E., K.T.Y. și Municipiul București prin primarul general, ca

fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, a respins

cererile de chemare în garanție formulate de acești pârâți, ca lipsite de

interes.

Soluția ce rezultă

din această minută nu se regăsește, însă, în totalitate în dispozitivul

hotărârii pronunțate de instanța de fond, în sensul că, în dispozitiv nu se

regăsesc niciun fel de mențiuni privind soluția dispusă de instanța de fond

asupra excepției de necompetență materială și asupra disjungerii unor cereri.

Art. 258 alin. (1) C.

proc. civ., așa cum a fost modificat prin art. 1 pct. 83 din O.U.G. nr. 138/2000,

dispune: "După ce s-a întrunit majoritatea, se va întocmi de îndată

dispozitivul hotărârii care se semnează, sub sancțiunea nulității, de către

judecători și în care se va arăta, când este cazul, opinia separată a

judecătorilor aflați în minoritate".

Hotărârea trebuie să

aibă același dispozitiv cu cel întocmit în momentul pronunțării. Dispozitivul

fiind unic, nu poate fi modificat ulterior, în așa fel încât să difere față de

cel întocmit "de îndată ce s-a întrunit majoritatea".

În cauza de față, nu

există concordanță deplină între cele două dispozitive, iar caracterul

imperativ al normelor procedurale anterior menționate și încălcate de prima

instanță, impun constatarea nulității sentinței apelate.

În plus, sentința

recurată nu cuprinde nici motivele de fapt și de drept, avute în vedere la

pronunțarea soluției asupra excepției necompetenței materiale și asupra

disjungerii, ceea ce îi atrage, din nou, nulitatea, instanța de control

judiciar neputând analiza critica prin care apelanta reclamantă invocă în apel

nelegalitatea acestei soluții.

Potrivit art. 261 alin.

(4) C. proc. civ., care consacră principiul general privind motivarea

hotărârilor, judecătorii sunt datori să arate, în cuprinsul hotărârii, motivele

de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea, cum și cele

pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Fără arătarea motivelor

și a probelor nu se poate exercita controlul judiciar, iar soluția pronunțată

este nelegală.

Contrar acestor

dispoziții, deși, în cauză, cu ocazia dezbaterilor din data de 06 martie 2013

apelanta reclamantă, prin apărător, a arătat expres că se opune admiterii

excepției de necompetență și disjungerii cererii de revendicare cu privire la

două dintre apartamentele situate în imobilul revendicat prin acțiune,

considerând că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 47 C. proc. civ.,

privind coparticiparea procesuală pasivă, instanța de fond a admis excepția,

invocată din oficiu și a declinat cererile ce priveau aceste apartamente în

favoarea Judecătoriei sectorului 2 București, fără să arate în

considerentele sentinței pronunțate motivele de fapt și de drept ce au format

convingerea instanței în sensul soluției pronunțate și nici pe cele pentru care

s-au respins ori s-au admis susținerile părților cu privire la acestea.

Procedând astfel,

instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, iar prejudiciul astfel creat

apelantei reclamante, în special, prin neanalizarea apărărilor sale, dar și

prin imposibilitatea instanței de control judiciar de a analiza legalitatea și

temeinicia susținerilor sale formulate în apel cu privire la nelegalitatea

soluției de disjungere, nu poate fi altfel înlăturat decât prin anularea

sentinței apelate și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță.

În consecință, pentru

corecta soluționare a cauzei și în baza dispozițiilor art. 297 C. proc.

civ., instanța a admis apelul, a anulat sentința atacată și a trimis cauza la

aceeași instanță pentru rejudecare.

Împotriva Deciziei

nr. 502/A din 17 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs chematul în

garanție M.F.P., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Recurentul arată că

în mod greșit instanța a admis apelul reclamantei, a anulat sentința civilă

apelată și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond, fără a avea în

vedere dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora: „Actele

îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin

aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin

anularea lor”.

Potrivit textului

legal citat, motivul de nulitate este condiționat de producerea unei vătămări.

Simpla omisiune a instanței de a trece și în dispozitivul hotărârii cele

reținute în minută nu produce vreo vătămare părții adverse și nu afectează cu

nimic legalitatea hotărârii instanței de fond cu privire la excepția lipsei

calității procesuale active.

Prin urmare, dacă în

hotărârea redactată ulterior, dispozitivul cuprinde neconcordanțe sau

contradicții față de minută, nu trebuie anulată hotărârea, ci trebuie refăcut

dispozitivul în sensul minutei.

Este evidentă soluția

instanței de fond cu privire la admiterea excepției necompetentei sale

materiale, disjungerea acțiunii în revendicare a apartamentelor nr. 4 și 5 și a

cererilor de chemare în garanție formulate în legătură cu aceste pretenții, în

favoarea Judecătoriei sectorului 2 București, formându-se Dosarul nr. 10689/3/2013.

Prin urmare instanța

de apel nu putea anula sentința și trimite cauza în întregime spre rejudecare

cu privire la admiterea excepției lipsei calității procesuale active, întrucât

e vorba despre o simplă eroare materială, constând în netranscrierea unui

paragraf de pe minuta hotărârii în dispozitiv.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte reține următoarele:

Motivele care au

determinat instanța de apel să anuleze sentința apelată și să trimită cauza

spre rejudecare au fost, în esență, următoarele: 1. dispozitivul sentinței nu

este identic cu minuta, deoarece în dispozitiv nu se regăsește soluția dispusă

de instanța de fond asupra excepției de necompetență materială și asupra

disjungerii unor cereri: 2. sentința recurată nu cuprinde motivele de fapt și

de drept, avute în vedere la pronunțarea soluției asupra excepției

necompetenței materiale și asupra disjungerii.

Referitor la primul

motiv, Înalta Curte constată că soluția instanței de apel se îndepărtează de la

practica de până în prezent a instanțelor de judecată, care este în sensul că

omiterea din dispozitivul hotărârii judecătorești a unor dispoziții care se

regăsesc în minută nu este de natură să atragă nulitatea hotărârii, ci poate fi

îndreptată pe calea unei încheieri ulterioare, date în temeiul art. 281 C.

proc. civ.

Chiar și în ipoteza

în care instanța nu s-ar fi pronunțat deloc asupra unor cereri, principale sau

accesorii, erau incidente prevederile art. 282

2

C. proc. civ.,

referitoare la completarea hotărârii de către instanța care a pronunțat-o, nici

în acest caz nefiind incidentă sancțiunea nulității hotărârii.

În speță, nu este

vorba despre o contradicție între minută și dispozitiv, în sensul că soluția

dispusă în minută, cu privire la un anumit capăt de cerere, ar fi diferită de

soluția ce se regăsește în dispozitiv, cu privire la același capăt de cerere

(de exemplu, în minută s-a menținut măsura suspendării, iar în dispozitiv se

constată intervenită perimarea). Într-o astfel de situație ipotetică, vătămarea

produsă părții ar fi evidentă, neputând fi înlăturată decât prin anularea

hotărârii și rejudecarea cauzei.

Situația din prezenta

cauză este diferită de ipoteza contradicției între minută și dispozitiv,

neconcordanța rezultând dintr-o simplă omisiune, care poate fi înlăturată prin

refacerea dispozitivului în sensul minutei către aceeași instanță de fond.

Ca atare, critica

referitoare la greșita aplicare a prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

este întemeiată, deoarece, deși prima instanță a pronunțat sentința cu

nesocotirea prevederilor art. 258 C. proc. civ., înlăturarea vătămării produse

părților nu necesită anularea sentinței, existând alte pârghii procesuale în

acest sens.

În ceea ce privește

cel de-al doilea motiv reținut de instanța de apel, respectiv, acela că

sentința recurată nu cuprinde motivele de fapt și de drept avute în vedere la

pronunțarea soluției asupra excepției necompetenței materiale și asupra

disjungerii, Înalta Curte constată următoarele:

Cu privire la

problema competenței materiale, în faza procesuală a apelului s-a depus

sentința civilă nr. 54/F din 2 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. 223/300/2014, în regulator de

competență, prin care s-a stabilit competența de soluționare a capetelor de

cerere disjunse în favoarea Tribunalului București. Ca atare, trimiterea cauzei

spre rejudecare, pentru lipsa motivării pe această excepție, este inutilă,

problema competenței materiale fiind deja soluționată pe calea regulatorului de

competență.

Referitor la măsura

disjungerii, aceasta a fost luată de prima instanță (așa cum rezultă din

încheierea de dezbateri din data de 6 martie 2013 și din minuta din 14 martie

2013) în raport cu soluția de admitere dată excepției necompetenței materiale

pentru anumite capete de cerere. Lipsa unei motivări exprese a acestei măsuri,

care se referă la capetele de cerere disjunse, nu atrage nulitatea sentinței,

deoarece prin aceasta din urmă s-au soluționat celelalte capete de cerere, pe

care tribunalul le-a apreciat ca fiind de competența sa, instanța pronunțând

soluția de respingere a acestora pentru lipsa calității procesuale active a

reclamantei. O măsură administrativă, cum este măsura disjungerii, care vizează

anumite capete de cerere, nu poate influența legalitatea soluției date

celorlalte capete de cerere, păstrate de instanță spre soluționare.

Ca atare, nu se

justifică anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, pe

argumentul că prima instanță nu și-a motivat soluția disjungerii, legalitatea

acestei măsuri administrative neputând fi pusă în discuție în legătură cu

soluția dată ulterior unor capete de cerere care nu au format obiectul

disjungerii.

În raport cu aceste

considerente, având în vedere că în mod greșit s-a dispus anularea sentinței și

trimiterea cauzei spre rejudecare, fără a se examina criticile din apel care

vizau soluția din sentință dată asupra capetelor de cerere care nu au fost

disjunse, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) și (5) C. proc. civ.,

s-a dispus casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la

aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de chematul în garanție M.F.P. prin D.R.F.P. București împotriva Deciziei

nr. 502/A din 17 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 martie 2015.