ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 981/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 20 octombrie 2008, reclamanta R.D.L. a chemat în judecată pe pârâta SC F. SA solicitând obligarea pârâtei să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, corp A, compus din construcția în suprafață de 132 mp, și teren curte în suprafață de 91 mp, și corp B compus din construcție în suprafață de 233 mp, și terenul aferent, și teren curte în suprafață de 71 mp. În drept, cererea reclamantei a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., art. 644-645 C. civ., art. 20 și art. 21 din Legea nr. 10/2001. Prin cererea depusă la data de 03 decembrie 2008, reclamanta și-a completat acțiunea cu capătul de cerere prin care a solicitat să se constate că preluarea de către stat a imobilului s-a făcut fără titlu valabil.

În primul ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 226 din 17 februarie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și acțiunea formulată de reclamantă, astfel cum a fost precizată, reținând că, deși reclamanta a formulat o cerere pe care a intitulat-o completatoare prin care a solicitat să se constate nevalabilitatea preluării de către stat a imobilului în litigiu prin Legea nr. 119/1948, aceasta a investit instanța cu o acțiune în revendicare, iar nu cu o acțiune cu două capete de cerere: o acțiune în constatare și o acțiune în revendicare.

Acesta este mecanismul revendicării care, ca acțiune petitorie și în realizare, presupune, în mod esențial, verificarea drepturilor de proprietate în concurs asupra aceluiași bun și stabilirea titlului preferabil cu consecința recunoașterii stăpânirii bunului pentru titularul dreptului preferat, însă verificarea titlurilor de proprietate nu se poate desprinde din mecanismul revendicării sub forma unui capăt de cerere distinct prin mijlocul juridic al acțiunii în constatare. În acțiunea în revendicare, cel care se pretinde proprietar al imobilului, care nu se află în stăpânirea sa, poate contesta titlul invocat de pârât, deoarece scopul urmărit de reclamant este tocmai stabilirea faptului că pârâtul nu are un drept de proprietate asupra imobilului.

Or, pentru realizarea acestui scop, trebuie să i se permită reclamantului să supună judecății, în chiar acțiunea în revendicare, chestiunea valabilității titlului invocat de către pârât sau de autorul acestuia. Considerentele de mai sus au condus la concluzia că excepția lipsei calității procesuale active este neîntemeiată, astfel că instanța a respins-o ca atare. Cu privire la valabilitatea preluării imobilului de către stat, din înscrisurile de la dosar, tribunalul a constatat că imobilul în litigiu a fost proprietatea lui I.M., care l-a dobândit prin actul de vânzare-cumpărare din 27 martie 1925, filele 70-73, și că, în anul 1935, imobilul a fost transmis în proprietatea reclamantei ca dotă, filele 138-140.

Ulterior, reclamanta și soțul său au închiriat imobilul S.A.R.I.F.P.F. – S.I.F. (filele 65 și 81-83) începând cu anul 1938, durata închirierii fiind prelungită succesiv până la 27 aprilie 1948. La data intrării în vigoare a Legii nr. 119/1948 -11 iunie 1948 - imobilul era închiriat, destinația sa fiind de laborator farmaceutic, fila 67, iar în baza Legii nr. 119/1948 imobilul în litigiu a fost preluat de stat.

Concluzia valabilității preluării imobilului de către stat potrivit Legii nr. 119/1948 se impune și în cauza de față, deoarece valabilitatea preluării se analizează exclusiv prin raportare la dispozițiile legale în vigoare în anul preluării, respectiv, 1948. Constatând că titlul statului asupra imobilului în litigiu a fost valabil, tribunalul a apreciat că modalitatea prin care se putea obține restituirea sa era exclusiv procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, deoarece acest act normativ reglementează condițiile în care poate fi restituit un imobil preluat cu titlu valabil de stat, cum este și cel în litigiu. Imobilul în litigiu intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, încadrându-se în ipoteza art. 1 și art. 2 din acest act normativ, fiind un imobil preluat abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel că restituirea acestuia este supusă reglementării prevăzute de acest act normativ.

S-a mai reținut, că reclamanta R.D.L. nu a formulat în mod valabil notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul din București, corpurile A și B, și terenul aferent împreună cu cel din curte, dar a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 numita H.A. În una din aceste notificări este menționat și numele reclamantei ca notificator, alături de cel al lui H.A., dar notificarea nu a fost semnată de reclamantă (ca de altfel nici de H.A.) ci, pentru ambele notificatoare, a semnat avocat C.F.. Doar H.A. a ratificat printr-o declarație din data de 25 februarie 2008 notificarea semnată de avocat C.F., însă declarația respectivă nu poate avea ca efect ratificarea notificării semnate în numele reclamantei R.D.L.

Prin neformularea valabilă în termen a notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001, reclamanta a pierdut dreptul la despăgubiri, conform prevederilor acestei legi. Mai mult, aceasta a pierdut dreptul de a mai cere orice alte despăgubiri de la statul român. Dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prevăd, în mod expres, că „nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”. Apelul declarat în cauză de reclamantă a fost admis de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin Decizia civilă nr. 519 din 30 septembrie 2010, care a desființat sentința tribunalului și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, decizia rămânând irevocabilă prin respingerea recursului pârâtei, prin Decizia civilă nr. 918 din 22 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În considerentele deciziei de casare, s-a reținut că acțiunea formulată de reclamantă are ca obiect o acțiune în revendicare a imobilului întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., reclamanta urmărind recunoașterea pe cale judecătorească a dreptului său de proprietate asupra imobilului prin formularea unei acțiuni reale, de drept comun, iar în raport de prevederile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție această acțiune în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a acestei legii, trebuie soluționată cu respectarea prevederilor imperative ale legii speciale, dar și a prevederilor cuprinse în Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, și că, în raport de actul nou depus de reclamantă la dosar, respectiv, declarația autentificată din 2010, prin care, alături de H.A., aceasta a precizat că notificarea formulată de avocat înregistrată la data de 12 februarie 2001 la executorul judecătoresc a fost depusă în numele și pe seama sa, având mandatul și acordul său pentru formularea și semnarea notificării,

situația premisă avută în vedere de prima instanță în ceea ce privește îndeplinirea condiției ca reclamanta să nu fi eludat prevederile legii speciale de reparație și care a determinat soluția de respingere a acțiunii în revendicare nu mai subzistă. În aceste condiții, a apreciat Curtea că în cauză se impune aplicarea dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., întrucât prima instanță, deși aparent s-a pronunțat asupra admisibilității, legalității și temeiniciei acțiunii, nu a analizat nici una din cerințele impuse de natura acțiunii cu care a fost investită.

În rejudecarea cauzei înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 06 august 2013, prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta SC F. SA a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând în acest sens că imobilul în litigiu este în prezent evidențiat în patrimoniul SC F. SA, privatizată cu respectarea dispozițiilor legale, situație în care, având în vedere că această privatizare s-a făcut de către A.V.A.S., această din urmă instituție este cea care justifică calitatea procesuală pasivă în cauză, conform art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 1951 din 07 noiembrie 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale pasive și acțiunea formulată de reclamanta H.A., în calitate de moștenitoare a reclamantei R.D.L., în contradictoriu cu pârâta SC F. SA, astfel cum a fost precizată, reținând, în esență, următoarele; În ceea ce privește valabilitatea preluării de către stat a imobilului în litigiu ca efect al Legii nr. 119/1948, s-a reținut că acest aspect a mai făcut obiect de analiză într-o acțiune anterioară soluționată prin sentința civilă nr. 9169 a Judecătoriei sector 2 București, sentință prin care s-a stabilit în mod irevocabil că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu, iar din nici o probă a dosarului nu a rezultat că Societatea S.I.F.

ar fi schimbat fără acordul proprietarului destinația imobilului respectiv. În aceste condiții, analiza valabilității titlului statului nu poate fi raportată decât la cele reținute în hotărârile anterioare pentru că nu se poate susține logic că dacă imobilul era preluat în mod valabil la 12 octombrie 2001, data pronunțării sentinței civile nr. 9169/2001 a Judecătoriei sector 2 București, același imobil nu mai este preluat valabil la data de 20 octombrie 2008, data formulării prezentei acțiuni. Calificarea ca abuzivă a acestei preluări prin apariția ulterioară a legii speciale de reparație nu are ca efect înlăturarea transmiterii în patrimoniul statului în mod valabil, în anul 1948, a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Efectul art. 2 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Legea nr. 10/2001 este acela că începând de la data declarării ca abuzivă a preluării se poate solicita restituirea imobilului, însă cu respectarea condițiilor Legii de reparație, nr. 10/2001, condiții pe care reclamanta le-a îndeplinit în cauză prin formularea notificării din 13 februarie 2002, aspect soluționat în mod irevocabil prin decizia de casare. În aceste condiții, tribunalul a constatat că prezenta acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este neîntemeiată cu atât mai mult cu cât aceasta a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar reclamanta nu a făcut în cauză nici o dovadă de natură a justifica existența în patrimoniul său a unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., spre deosebire de pârâta care prin contractul de vânzare cumpărare din 1995 și certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 11 iunie 2008 emis de C.G.M.B.

a făcut dovada dreptului său de proprietate cu privire la imobilul în litigiu. Această soluție a fost apreciată ca fiind conformă cu considerentele Deciziei civile nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, întrucât s-ar încălca principiul „specialia generalibus derogant”, cu atât mai mult cu cât în speță reclamanta a făcut dovada că a înțeles să utilizeze procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, procedură în care urmează a-și valorifica drepturile solicitate cu privire la imobilul în litigiu, legea specială referindu-se atâta la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu.

În ceea ce privește excepția invocată de pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosar, tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată, întrucât, în raport de temeiul de drept al prezentei acțiuni - art. 480 C civ., analiza calității procesuale pasive a pârâtei nu poate fi făcută prin prisma dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, acesta fiind atributul unității investite cu soluționarea notificării adresate în baza acestei legi.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 340/A din data de 10 septembrie 2014, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă H.A., și a obligat pe apelantă să achite intimatei 5.000 lei cheltuieli de judecată reduse, reținând, în esență,următoarele: Sentința apelată nu poate fi schimbată în sensul pretins de apelanta reclamantă, de admitere a cererii de chemare în judecată demarată la 20 octombrie 2008, deoarece apelanta-reclamantă nu se pretinde deținătoarea vreunui „bun” în accepțiunea art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., ci doar apreciază că este preferabil titlul său ca fiind mai vechi și provenind de la adevăratul proprietar față de titlul pârâtei, obținut de aceasta după aderarea României la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în anul 1994, dar considerat de apelanta-reclamantă nepreferabil, deoarece provine de la stat care a fost un detentor precar ce preluase abuziv bunul reclamantei anterior anului 1989. Prima instanță a reținut pe fond ceea ce apelanta nu a contestat, în raport de situația de fapt dedusă judecății prin cererea de chemare în judecată și anume că intimata-pârâtă era titulara unui „bun” protejat de art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O.

asupra imobilul în litigiu, cumpărat de aceasta în anul 1995, spre deosebire de apelanta-reclamantă care se folosește de un titlu vechi de proprietate asupra imobilului, anterior anului 1948, neavând astfel „ un bun” protejat de art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., și, astfel, a relevat lipsa de eficiență, în determinarea soluției, a analizei neconstituționalității Legii nr. 119/1948, pentru că intimata-pârâtă, având un asemenea „bun”, avea protecția asigurată în acțiunea în revendicare pe dreptul comun, art. 480 C. civ., ca și în acțiunea specială pe Legea nr. 10/2001 (art. 29). În apel, reclamanta apelantă a arătat că excepția autorității de lucru judecat în cauză s-a respins pe motiv că la data pronunțării sentinței civile nr. 9169 din 12 octombrie 2001, ce a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 2351 din 28 octombrie 2002, dată în Dosar nr. 2041/2002 de Curtea de Apel București, secția a III-a, nu exista legea specială de restituire a imobilelor preluate în baza Legii nr. 119/1948.

Curtea a reținut că excepția autorității de lucru judecat a fost respinsă prin încheierea de ședință din 14 ianuarie 2009, cu motivarea că ulterior soluționării irevocabile a celui dintâi litigiu al părților a intervenit Legea nr. 247/2005, care a modificat art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia sunt considerate ca preluări abuzive și imobilele naționalizate prin Legea nr. 119/1948.

De altfel, în cererea de chemare în judecată introdusă la 20 octombrie 2008 și precizată la 3 decembrie 2008, cu privire la preluarea de către stat a imobilului în litigiu, s-a arătat că nu s-a invocat neconstituționalitatea Legii nr. 119/1948, și că instanța poate invoca nevalabilitatea titlului statului pe baza alin. (2) și (3) din art. 6 al Legii nr. 213/1998, deoarece imobilul s-a naționalizat de la S.I.F., care era doar chiriașă în loc să fie naționalizat de la reclamantă, care era proprietară, respectiv, că trecerea imobilului în proprietatea statului nu a respectat prevederile art. 644-645 C. civ. vechi.

Alin. (2) și (3) din art. 6 al Legii nr. 213/1998 prevedeau că (2) ”Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”; și 3) „Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului”. Art. 644 C. civ. vechi prevedea că ”Proprietatea bunurilor se dobândește și se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenție și prin tradițiune”, iar art. 645 din același act normativ prevedea că „Proprietatea se mai dobândește prin accesiune sau încorporațiune, prin prescripție, prin lege și prin ocupațiune”.

Or, prin sentința civilă nr. 9169 din 12 octombrie 2001 a Judecătoriei sectorului 2 București, ce a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 2351 din 28 octombrie 2002, pronunțată în Dosar nr. 2041/2002 de Curtea de Apel București, secția a III-a, s-a stabilit că imobilul a ieșit din patrimoniul reclamantei R.D.L. în baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 119/1948. Prin sentința apelată, prima instanță a aplicat ”corect și legal”, principiul securității juridice în compararea titlurilor de proprietate ale părților, pe de-o parte, titlul reclamantelor, iar pe de altă parte, titlul pârâtei. Nimic nu le-a împiedicat pe reclamante să solicite în justiție anularea titlului de proprietate al pârâtei, conform dispozițiilor legale referitoare la nulitate, dacă apreciau că aceasta ar fi fost de rea-credință la dobândirea imobilului ca activ în patrimoniul său pe calea cumpărării de acțiuni.

De asemenea, nimic nu le-a împiedicat pe reclamante să acționeze pe revendicare pe dreptul comun în perioada 1990-1995, înainte ca F.P.S. să înstrăineze imobilul, deși aveau posibilitatea efectivă în acest sens începând din anul 1990 și până la data înstrăinării, care este anterioară Legii nr. 10/2001 după cum relevă considerentele Deciziei nr. 2351 din 28 octombrie 2002, dată în Dosarul nr. 2041/2002 de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și după cum susține chiar reclamanta în cererea pendinte în care a solicitat să se compare titlul său asupra imobilului, reprezentat de actul de cumpărare al autorului I.M., din 27 martie 1925, și actul dotal al reclamantei R.D.L.

din 23 martie 1935, cu titlul pârâtei asupra imobilului, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 2 august 1995. Acțiunea în revendicare formulată de reclamantă împotriva pârâtei după data înstrăinării a fost respinsă irevocabil prin sentința civilă nr. 9169 din 12 octombrie 2001, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 2351 din 28 octombrie 2002 dată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, iar în speța de față, prin sentința apelată, prima instanță a dat eficiență în mod legal art. 480 C. civ., și deciziei de recurs în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 (art. 329 alin. (3) C. proc., civ., în forma în vigoare la data pronunțării deciziei).

S-a concluzionat, că, față de modul cum a fost formulată cererea de chemare în judecată, prima instanță legal a procedat la respingerea ei ca neîntemeiată în condițiile art. 480 C. civ., pe calea comparării titlurilor de proprietate ale părților și acordării de preferință celui dobândit după ratificarea Convenției Europene a Drepturilor Omului de către România, al pârâtei, care este astfel apărat de art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O.; că, legal, prima instanță nu putea să stabilească faptul că imobilul în litigiu ar fi fost preluat de stat fără titlu valabil, de vreme ce, în procesul anterior dintre reclamantă și pârâtă împreună cu CGMB, prin sentința civilă nr. 9169 din 12 octombrie 2001 a Judecătorie sector 2 București, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 2351 din 28 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, se stabilise că imobilul nu fusese preluat fără titlu, cum pretinde reclamanta, ci a fost naționalizat cu titlu în baza Legii nr. 119/1948, și că, respectând principiul securității juridice privind sentința civilă nr. 9169 din 12 octombrie 2001 dată de Judecătoria Sector 2 București, irevocabilă, prima instanță nu s-a pronunțat cu încălcarea legii, ci, dimpotrivă, a aplicat corect legea.

Având în vedere că prezenta cale de atac a fost recalificată de Curte a fiind apel și nu recurs, cum de altfel a solicitat și reclamanta, Curtea a observat că textele legale invocate de apelanta-reclamantă în calea de atac a apelului sunt cele de la recurs (art. 304 și art. 315 C. proc. civ.) și, în consecință, potrivit calificării corecte, criticile formulate de apelanta-reclamantă în dezvoltarea art. 304 și art. 315 C. proc., civ., au fost analizate de Curte ca și motive de apel, deoarece dezvoltările apelantei se încadrează la art. 295 C. proc., civ., și reprezintă motive de apel împotriva sentinței primei instanțe, vizând motivarea acesteia și aplicarea legii de către prima instanță. S-a reținut, că apelanta a invocat nejustificat art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. nerelevând în dezvoltarea apelului vreo schimbare a înțelesului neîndoielnic al vreunui act juridic dedus judecății la care face referire acest text legal. Apelanta s-a referit, de fapt, în dezvoltarea apelului la schimbarea obiectului și cauzei cererii deduse judecății de către prima instanță (art. 129 alin. (6) C. proc. civ.), iar critica a fost apreciată ca nefondată, deoarece prima instanță nu a schimbat nici obiectul și nici cauza cererii de chemare în judecată, ci s-a pronunțat asupra acestora, respingând cererea de chemare în judecată ce are ca obiect revendicare, în temeiul art. 480 C. civ., ca neîntemeiată, reținând că reclamanta nu are un titlu preferabil pârâtei, ci că titlul pârâtei apare ca fiind preferabil titlului vechi al reclamantei, așa cum corect și legal a reținut prima instanță.

Cu privire la invocarea de către apelantă a art. 304 pct. 9 C. proc. civ., încălcarea legii sau aplicarea greșită de către prima instanță a legii prin sentința apelată, Curtea a constatat caracterul nefondat al criticilor formulate de apelanta-reclamantă în susținerea acestui motiv de apel. Astfel, s-a reținut că apelanta a susținut nefondat că, deși prima instanță a dat relevanță celor stabilite de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008, aceasta i-a respins greșit acțiunea, ca neîntemeiată, întrucât Decizia nr. 33/2008 ar fi stabilit respingerea revendicărilor ca inadmisibile. Intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu este reglementată de vreun text legal ca vreo excepție de ordine publică de inadmisibilitate a acțiunilor în revendicare în baza art. 480 C. civ.

sau a acțiunilor în pretenții bănești în baza art. 481, 998-999 C. civ.. Art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 stabilește doar că nerespectarea termenului stabilit pentru depunerea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pe baza Legii nr. 10/2001. Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 nu dispune în sensul unui ”fine de primire, pe inadmisibilitatea, de plano, a acțiunii în revendicarea unui imobil sau în pretenții bănești pentru imobilul pierdut”, pentru simpla intrare în vigoare a Legii nr. 10/2001. Dimpotrivă, considerentele acestei decizii, în măsura în care fac corp comun cu dispozitivul, în esență, indică faptul că în fiecare speță trebuie verificate diverse aspecte de fapt pe baza probelor cauzei, astfel încât să se poată stabili problema de fond dacă revendicarea este sau nu fondată, în temeiul art. 480 C. civ.

Din considerentele deciziei date în recurs în interesul legii rezultă că aceasta are în vedere revendicarea în natură și nu pretenții bănești. Cu referire la revendicarea în natură, decizia a arătat că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă, dar faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.

De asemenea, s-a mai reținut că, potrivit deciziei în interesul legii, Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dar persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

S-a conchis, că modul cum Înalta Curte de Casație și Justiție, explică în considerente de ce nu s-a pronunțat în dispozitiv pe admisibilitatea sau inadmisibilitatea acțiunii în revendicare relevă că revendicarea se soluționează pe fond, stabilindu-se în fapt și în drept dacă este fondată sau este nefondată; că reclamanta, nefiind titulara unui „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., asupra imobilului în litigiu, deoarece nu i s-a recunoscut dreptul de restituire în natură asupra imobilului după anul 1994, pretinde nefondat câștig de cauză în acțiunea în revendicare de față, în raport și de jurisprudența C.E.D.O.; că prima instanță a dezlegat ”corect și legal” că pârâta deținea un bun în accepțiunea art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., și că, procedând la compararea titlurilor, conform art. 480 - 481C.

civ., aceasta a dat preferință titlului pârâtei, care dobândise anterior procesului imobilul, fără ca reclamantele să fi acționat în judecată împotriva sa pentru anularea cumpărării sau să fi acționat pentru retrocedare pe dreptul comun anterior vânzării. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta H.A., criticând-o pentru nelegalitate, pentru următoarele considerente: Decizia civilă ce face obiectul prezentului recurs este nelegală, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, în raport de dispozițiile art. 480 C. civ. de la 1864. În esență, instanța de judecată a fost sesizată cu acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, prin compararea titlurilor, întrucât cele două părți din litigiu dețin titluri de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Astfel, reclamanta a dobândit imobilul prin succesiune, în calitate de moștenitoare a defunctei R.D.L., care, la rândul ei, îl primise ca dotă de la autorul său, I.M., astfel cum este dovedit cu actele de proprietate, filele 70 și urm., din dosar. Autoarea reclamantei a fost deposedată nelegal de imobilul situat în București, corp A, în baza Legii nr. 119/1948, la acea dată imobilul fiind închiriat S.A.R.I.F.P.F. în baza unui contract de închiriere care a expirat la 27 aprilie 1948, iar pârâta SC F. SA a dobândit imobilul în litigiu prin contractul de cumpărare acțiuni din 1995 încheiat cu A.V.A.S. Terenul nu a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare de acțiuni, iar pârâta îl deține în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 11 iunie 2008 emis de Consiliul General al municipiului București, deși nu a făcut dovada că ar fi achitat vreo sumă de bani pentru acest teren.

Acțiunea în revendicare prin comparare de titluri este o creație a practicii judecătorești care a constatat că există situații în care pentru un imobil mai multe persoane pot prezenta titluri, care pot proveni de la același autor sau de la autori diferiți. În speța de față, cele două părți dețin titluri provenite de la autori diferiți, situație în care practica judecătorească a decis să dea prioritate posesorului sau să dea preferință părții care invocă un titlu cu data cea mai veche Această ultimă ipoteză a fost împărtășită de doctrină, cât și de practica judecătorească. În această ultimă opinie, instanța investită cu soluționarea unei astfel de acțiuni trebuie să procedeze la compararea titlurilor, urmând să dea câștig de cauză părții al cărei titlu este mai bine caracterizat, fiind astfel preferabil celuilalt titlu.

Din analiza titlurilor părților din prezenta cauză, rezultă că titlul de proprietate mai bine caracterizat și deci preferabil, este cel al recurentei-reclamante, întrucât, ”conform art. 646 C. civ. de la 1864, proprietatea se dobândește și se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenție și prin tradițiune, iar conform art. 647 C. civ. de la 1864, proprietatea se mai dobândește prin accesiune sau incorporație, prin prescripție, prin lege și prin ocupațiune”.

Reclamanta a dobândit imobilul prin succesiune de la proprietarul necontestat al acestuia - construcție și teren - respectiv, I.M., care îl deținea încă din anul 1925, conform actului de vânzare-cumpărarea din 27 februarie 1925. Pârâta a dobândit construcția în baza unui contract încheiat cu un detentor precar, respectiv, A.V.A.S., contract cu titlu oneros, iar terenul în suprafață de 132 mp, în baza unui act administrativ emis de un detentor precar, Consiliul General al municipiului București, Actul în baza căruia imobilul, construcție și teren, proprietatea autorului reclamantei, a trecut în detenția statului, respectiv Legea nr. 119/1948, este un act normativ pe care Legea nr. 10/2001, lege specială care reglementează restituirea proprietăților preluate abuziv, îl consideră nelegal, cum de altfel și instanța a reținut în motivarea hotărârii pronunțate în apel, în sensul că "imobilul în litigiu intra sub incidența Legii nr. 10/2001, încadrându-se în art. 1 și art. 2 din acest act normativ, fiind un bun preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”.

S-a conchis, că în atare situație, titlul reclamantei este mai caracterizat, întrucât provine de la proprietarul necontestat de părți, în timp ce titlul pârâtei provine de la un detentor care l-a preluat abuziv, cu încălcarea legii și fără să achite o justă și prealabilă despăgubire, conform art. 481 C. civ. de la 1864. Cu privire la terenul în suprafață de 132 mp, s-a arătat că situația este și mai clară în favoarea reclamantei, întrucât titlul pârâtei constă într-un act administrativ care atestă în favoarea acesteia un drept de proprietate obținut de la un detentor precar; că nu s-a făcut dovada că acest teren a fost introdus în capitalul social și că a fost achitată contravaloarea sa către A.V.A.S., iar un contract de vânzare-cumpărare pentru acțiunile emise după ce acest teren a fost introdus în capitalul social nu există.

În plus, autoarea reclamantei și-a înscris proprietatea în cartea provizorie a Orașului București din 1941, astfel că, și sub acest aspect, data în care titlul reclamantei a devenit opozabil terților este cu mult anterioară anului 2008. Pentru aceste argumente, s-a solicitat să se constatate ca titlul de proprietate al reclamantei este mai bine caracterizat și deci este preferabil, iar cu privire la teren că singurul proprietar este reclamanta.

În legătură cu imobilul Corp B, compus din construcție și teren, aflat la aceeași adresă, s-a arătat că acesta a fost deja restituit definitiv reclamantei și că, în loc să se ocupe de soluționarea cauzei în limitele cu care a fost investită, instanța de apel a criticat poziția procesuală a autoarei reclamantei, reținând că aceasta nu a declanșat o procedură de restituire a terenului anterioară anului 1995, deși în dosar există dovezi din care rezultă că încercarea autoarei reclamantei de a i se restitui proprietate în baza art. 480 și urm. C. civ. de la 1864 a fost respinsă definitiv, cu motivarea că legile apărute după 1990 nu sunt aplicabile și imobilelor preluate în baza Legii nr. 119/1948.

Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată următoarele; Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă este întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, art. 480 și urm., C. civ., așa cum a statuat instanța de recurs în primul ciclu procesual, dezlegare obligatorie pentru instanțele de trimitere, potrivit art. 314 alin. (1) C. proc. civ., iar obiectul acțiunii pendinte îl constituie pretenția reclamantei de a fi obligată pârâta să-i restituie în natură imobilul situat în București, corp A compus din construcție în suprafață de 132 mp, și teren în suprafață de 91 mp, și corp B compus din construcție în suprafață de 233 mp, și terenul aferent, și teren curte în suprafață de 71 mp.

Prin motivele de recurs, cât și prin susținerile apărătorului ales al reclamantei, cu ocazia dezbaterilor, așa cum au fost expuse mai sus, s-a arătat că nelegalitatea deciziei recurate vizează soluția instanței de apel în ceea ce privește cererea de restituire în natură a imobilului corp A, compus din construcție și teren, deoarece corpul B de la aceeași adresă a fost ”restituit definitiv”. Prin urmare, analiza în prezentul recurs a criticilor de nelegalitate formulate de reclamantă împotriva deciziei pronunțată în apel se va face în limita a ceea ce s-a criticat prin cererea de recurs.

Astfel, criticile formulate de reclamanta potrivit cărora decizia recurată este nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea art. 480 C. civ., în sensul că, dacă s-ar fi procedat la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părți, instanțele de fond și apel ar fi constatat că titlul reclamantei, ce provine de la adevăratul proprietar, este mai bine caracterizat decât titlul pârâtei, care provine de la un detentor precar, și ar fi admis acțiunea în revendicare, se constată că sunt nefondate, pentru cele ce succed: Instanțele de fond și apel au analizat acțiunea formulată de reclamantă pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civ., pentru restituirea în natură a imobilului în litigiu, iar soluțiile pronunțate sunt legale.

Cu privire la regimul juridic al imobilului în litigiu, se constată că acesta a fost preluat de stat cu titlul, așa cum s-a stabilit prin sentința civilă nr. 9169 din 12 octombrie 2001, pronunțată de Judecătoria sector 2 București, irevocabilă, în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, potrivit dispozițiilor căreia toate preluările efectuate de stat asupra imobilelor ce intră sub incidența sa, fie că sunt realizate cu titlu valabil, fără titlu valabil sau fără titlu, sunt abuzive. Prin urmare, regimul juridic al imobilului în litigiu, preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, este reglementat de acest act normativ, așa cum corect au stabilit instanțele de fond, fără ca reclamanta să formuleze critici pe calea prezentului recurs pe acest aspect.

În concluzie, fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului cu titlu în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în baza Legii nr. 119/1945, prin naționalizare, așa cum rezultă din sentința civilă nr. 9169 din 12 octombrie 2001, pronunțată de Judecătoria sector 2 București, definitivă și irevocabilă, se constată că în mod corect a reținut instanța de apel că sunt incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică cu prioritate în raport de dreptul comun, art. 480 C. civ. Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.

În raport de aceste dispoziții legale, se constată că odată cu apariția Legii nr. 10/200 bunurile preluate de stat abuziv puteau fi solicitate în condițiile acestei legi, care, în art. 2, menționează ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv de către stat. Inaplicabilitatea dreptului comun în raport de legea specială rezultă dintr-un principiu fundamental de drept și anume „specialia generalibus derogant”, legile speciale derogă de la cele generale. Conform acestui principiu, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, respectiv, sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.

Însă, cu toate acestea, acțiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, așa cum s-a statuat prin Decizia nr. 33/2009 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secțiile unite, pronunțată în recurs în interesul legii, prin care s-a arătat că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În speță, instanța de apel a soluționat pe fond acțiunea în revendicare formulată pe dreptul comun, potrivit art. 480-481 C. civ., de către reclamantă, iar soluția pronunțată este legală atât din perspectiva normelor convenționale, a jurisprudenței C.E.D.O., cât și a dreptului intern.

Din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O., se constată că s-a statuat, cu putere obligatorie pentru instanțele naționale, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la bunurile sale în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de „bunuri” poate acoperi atât „bunurile actuale”, cât și valorile patrimoniale, inclusiv creanțele, în virtutea cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „speranța legitimă” de a se bucura efectiv de un drept de proprietate. Existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nici o îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului.

În acest context, refuzul administrației de a se supune acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, potrivit art. 1 din Primului Protocol adițional la Convenția Europeană. În speță, se constată că reclamanta nu se pot prevala de un bun actual în sensul Convenției și nici de o speranță legitimă, câtă vreme nu a făcut nici o dovadă că în urma demersurilor autoarei sale în justiție anterior introducerii acțiunii, la 28 martie 2008, aceasta deține o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să îi fi fost recunoscută calitatea de proprietar, iar în dispozitivul acesteia să existe obligația de restituire în natură a imobilului în litigiu, în condițiile în care bunul autorului său a trecut în proprietatea statului abuziv.

Dimpotrivă, se constată că demersul în justiție al autoarei reclamantei, anterior promovării acțiunii pendinte, s-a finalizat prin sentința civilă nr. 9169 din 12 octombrie 2001, pronunțată de Judecătoria sector 2 București, irevocabilă, prin care nu s-a recunoscut calitatea de proprietar a acesteia asupra imobilului în litigiu, iar în dispozitivul hotărârii nu s-a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu către aceasta. Prin urmare, se constată că reclamanta recurentă nu deține un „bun actual”, în sensul jurisprudenței C.E.D.O., cu privire la imobilul în litigiu. Din perspectiva dreptului intern, art. 480-481C. civ., se constată că reclamanta a sesizat instanțele de judecată cu o acțiune în revendicare promovată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea unui imobil preluat abuziv de stat, cu motivarea că deține un titlu asupra imobilului în litigiu, invocând dreptul autorilor săi asupra acestuia.

Atât în doctrină, cât și în jurisprudență este unanim acceptat că specificul ipotezei în care ambele părți fac dovada unui titlu de dobândire cu privire la imobilul în litigiu constă în compararea titlurilor părților, pentru a se stabili care dintre acestea este mai caracterizat. Reclamanta pretinde că titlul său de proprietate este mai caracterizat, deoarece cel al pârâtei provine la un”detentor precar”. Această susținere nu poate fi avută în vedere, deoarece dreptul de proprietate al reclamantei nu este consolidat și nici nu este actual.

Astfel, imobilul în litigiu a fost naționalizat de stat în baza Legii nr. 119/1948, dar acest aspect, prin el însuși, nu este de natură a demonstra că titlul pârâtei este mai puțin caracterizat în comparație cu cel al reclamantei, întrucât, chiar dacă actul de preluare de către stat a fost contestat de către reclamantă, iar instanțele de fond și apel au reținut că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut abuziv, la data dobândirii dreptului de proprietate de către pârâtă statul beneficia de aparențe mai puternice că are calitatea de proprietar, dreptul său de proprietate nefiind contestat până la acel moment. Acest lucru este important, deoarece în acțiunea în revendicare, în care ambele părți invocă existența unui titlu legal de proprietate, compararea de titluri nu este suficientă, fiind necesar a se stabili și care din cei doi autori, la data dobândirii, era un verus dominus sau, cel puțin, beneficia de aparențe mai puternice că îndeplinește această calitate.

În ceea ce o privește pe reclamantă, se constată că acesta nu deține un titlu mai preferabil decât cel a pârâtului, deoarece bunul a ieșit din patrimoniul autoarei sale ca efect al preluării, iar dreptul său de proprietate nu a fost consolidat prin nicio hotărâre administrativă sau judiciară ulterioară, de natură a readuce bunul în patrimoniul proprietarului inițial sau al moștenitorilor acestuia.

Mai mult, în raport de normele convenționale, se constată reclamanta nu se poate prevala de garanții în justiție pentru un drept pe care nu l-a dobândit, deoarece dreptul de proprietate aflat inițial în patrimoniul autorilor săi nu este garantat de prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană, instanța europeană constatând că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între simpla speranță de restituire, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o speranță legitimă, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară, cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004. Referitor la titlul intimatei pârâte, se constată că aceasta justifică titlul de proprietate pentru imobilele în litigiu, consolidat prin neatacarea sa înăuntrul termenului prevăzut de lege, titlu ce poate fi opus oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, deținând un drept și bucurându-se de garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În condițiile în care, cu privire la imobilul în litigiu, recurenta reclamantă nu are un bun, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., iar pârâta are un „bun" în sensul Convenției, lipsirea pârâtei de proprietate nu se poate realiza decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional, iar acordarea de preferabilitate titlului invocat de reclamantă ar reprezenta o încălcare nejustificată și disproporționată a dreptului de proprietate al pârâtei, care se bucură de protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. De aceea, constatarea faptului că reclamanta nu are un bun în sensul Convenției și un titlu valabil în sensul dreptului intern, face inutilă analiza criteriilor de preferabilitate la care s-a referit reclamanta, respectiv, înstrăinarea bunurilor în litigiu către pârâtă de către un ”detentor precar”.

Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta H.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta H.A. împotriva Deciziei nr. 340/A din data de 10 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 aprilie 2015.