ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2405/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2405/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 26 noiembrie 2004, sub

nr. 2888/2004, reclamanții R.M. și P.R. au chemat în judecată pe pârâții

Municipiul București prin Primarul General și S.M., solicitând constatarea

nulității absolute a titlului statului asupra imobilului situat în București, a

inexistenței titlului valabil al statului, cu efect retroactiv de la data

preluării, a existenței valabile și neîntrerupte a titlului de proprietate al

reclamanților, pe calea transmiterii succesorale de la adevăratul titular al

dreptului, P.I.; obligarea pârâtei S.M. la restituirea în deplină proprietate

și posesie a imobilului situat în București, compus din două camere și

dependințe în suprafață utilă de 101,38 mp, cota parte indiviză de 36,40 % din

părțile de folosință comune ale imobilului și 41,43 mp teren situat sub

construcție, urmând a proceda la compararea titlurilor și a se da preferință

titlului reclamanților, ca fiind cel mai bine caracterizat, întrucât provine de

la adevăratul titular al dreptului de proprietate, pe când al pârâtei provine

de la un neproprietar.

În motivarea cererii se arată că

imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 320 mp și

construcție – subsol, parter și etaj, a fost deținut în proprietate de tatăl

reclamanților P.I. conform contractului de vânzare – autentificat sub nr. 27732

din 3 octombrie 1930, transcris sub nr. 12959 din 3 octombrie 1930 la Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, și a autorizației de construcție nr. 198 din 29 octombrie 1930

eliberată de fosta Primărie a Sectorului 3. Imobilul a fost înregistrat în

evidențele fiscale pe numele proprietarului P.I. până la data preluării de

către stat așa cum rezultă din adresa nr. 80343 din 3 septembrie 2003 emisă de

Primăria Municipiului București, Direcția de taxe și impozite locale.

Imobilul litigios a fost preluat

abuziv de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, iar potrivit certificatului

de moștenitor nr. 192 din 27 iunie 1996 sunt moștenitori ai defunctului P.I., R.M.

și P.R.

Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin sentința civilă nr. 305 din 28 martie 2005, a admis acțiunea, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în

București. A fost obligată pârâta să lase în deplină proprietate și liniștită posesie

reclamanților apartamentul nr. 1 situat în București, sector 5.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut

că reclamanții sunt moștenitorii fostului proprietar al imobilului (pe nume P.I.),

iar prin Decretul nr. 92/1950 poziția 377, s-a procedat la naționalizarea

imobilului de la P.I. În anul 1996 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 41030,

S.M. dobândește de la SC C. SA dreptul de proprietate asupra apartamentului nr.

1 din București. În urma parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001,

Primarul General al Municipiului București emite dispoziția nr. 2509 din 17

februarie 2004, prin care modifică art.1 din Dispoziția nr. 1421 din 15

septembrie 2003 a Primarului General al Municipiului București în sensul că se

restituie în natură în proprietatea lui P.R. și R.M. imobilul situat în

București, compus din teren iar suprafața de 295,87 mp din totalul de 337,00 mp

și care reprezintă teren aferent construcției ce se restituie liber de

construcții, curte și construcție de tip B (P+1) și anexe, garaj, cu excepția

ap. 1, parter vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. 41030/1996, cu cota de teren aferentă de 41,13 mp. Faptul

că nu a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare prin care s-a vândut

apartamentul nr. 1 în baza Legii nr. 112/1995, motivând instanța că acțiunea

supusă analizei este o acțiune în revendicare prin compararea titlurilor

reclamanților și pârâtei.

Se susține în continuare că la data

naționalizării, P.I., fie că era funcționat zilier, fie pensionar, imobilul din

sector 5 nu putea fi naționalizat de Statul Român, nefiind respectate chiar

dispozițiile legii în vigoare la data preluării imobilului, astfel încât s-a

apreciat preluarea abuzivă, iar titlul statului nevalid, în conformitate cu

art. 6 din Legea nr. 213/1998 și că în aceste împrejurări, reclamanții își

justifică valabil dreptul de proprietate în raport cu statul și cu pârâta S.M.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel atât pârâtul Municipiul București cât și pârâta S.M.

Apelantul Municipiul București

susține prin motivele de apel că imobilul supus analizei a intrat în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poz.377 și că aprecierile

instanței în sensul că acest act normativ ar fi contravenit dispozițiilor

Constituției din anul 1948 sunt greșite.

Apelanta-pârâtă S.M. a susținut prin

motivele de apel că acțiunea în revendicare este formulată după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001 și că potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998

– bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii

proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale

de reparație. Per a contrario, dacă există legi speciale de reparație pentru

restituirea în natură a imobilului preluat abuziv de stat, nu mai poate fi

exercitată acțiunea în revendicare, „persoana îndreptățită” având numai calea

procedurilor speciale.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 595 din 13 decembrie 2006, în opinie

majoritară a respins apelurile ca nefondate.

În considerentele deciziei s-a

reținut că, anterior prezentului proces, intimații-reclamanți P.R. și R.M. au

promovat o cerere de constatarea nulității absolute a acestui contract de

vânzare-cumpărare, cerere care a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentința

civilă nr. 4366 din 29 septembrie 2003 iar prin decizia civilă nr. 1461 din 13

iulie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost

respins apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe, reținându-se

că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, întrucât

Decretul nr. 92/1950 venea în contradicție cu dispozițiile Constituției din

anul 1948, însă pe de altă parte, părțile contractului au fost de bună credință

la încheierea acestuia astfel încât construcția este salvat de la nulitate.

Prin decizia civilă nr. 1095 din 11 mai 2006 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat recursul formulat

împotriva acestei decizii, prin urmare contractul de vânzare-cumpărare a rămas

recunoscut ca fiind perfect valabil.

Drept urmare s-a constatat

neîntemeiată susținerea apelantului Municipiul București, în sensul că

dispozițiile Decretului nr. 92/1950 nu veneau în contradicție cu Constituția

României în vigoare la acea dată.

S-a reținut în continuare că

preluarea imobilului de către stat fiind făcută fără titlu valabil este cert că

imobilul supus discuției nu a ieșit niciodată din patrimoniul legitim anterior

naționalizării și s-a transmis prin moștenire către intimații-reclamanți. Atâta

timp cât statul nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate asupra

imobilului, nici nu l-a putut transmite prin act juridic către apelanta-pârâtă

cumpărătoare prin contractul de vânzare-cumpărare în discuție în baza Legii nr.

112/1995.

Comparând titlurile de proprietate

ale părților, s-a concluzionat că intimații-reclamanți au dobândit în mod

valabil proprietate și titlul lor este preferabil celui opus de apelanta S.M.

care a contractat cu un neproprietar care nu putea și nu i-a transmis

proprietatea. În cadrul acțiunii în revendicare buna credință se analizează

doar în situația în care nici una dintre părți nu are titlu de proprietate.

Buna credință nu duce prin ea însăși și în lipsa unui titlu provenind de la

adevăratul proprietar la dobândirea dreptului de proprietate imobiliară.

Pentru a da câștig de cauză

chiriașului cumpărător și a constata că el este proprietar, trebuie asumat că

aceasta înseamnă concomitent negarea dreptului de proprietate al proprietarului

deposedat de statul comunist asupra imobilului.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

a declarat recurs pârâta S.M. precum și Municipiul București prin Primarul

General, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta S.M. a declarat recurs și împotriva

încheierii pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în

ședința din Camera de Consiliu din 07 martie 2007 și prin care s-a soluționat

îndreptarea erorii materiale strecurate în decizia civilă nr. 595 din 13

decembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

reunită în complet de divergență, urmare a sesizării din oficiu a instanței de

apel la data de 1 martie 2007, invocând de asemenea incidența dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum și împotriva încheierii din 19 septembrie

2007 tot eroare materială.

În motivarea recursului declarat

împotriva încheierii prin care s-a îndreptat eroarea materială strecurată în

decizia civilă nr. 595 din 13 decembrie 2007, recurenta susține că această

încheiere este nelegală, întrucât îndreptarea unei hotărâri nu poate merge până

la completarea ei și cu atât mai mult cu cât considerentele lipsesc cu

desăvârșire, deoarece menținerea totală a unei hotărâri nu se înscrie în

categoria greșelilor materiale ci reprezintă o omisiune de fond, sancționabilă

exclusiv în calea de atac a hotărârii pronunțate.

În mod greșit a fost respinsă

cererea de îndreptare eroare materială la 19 septembrie 2007.

Recurenta S.M. – referitor la

recursul declarat pe fondul cauzei, susține următoarele:

- Hotărârea este nemotivată, singura

motivare se regăsește în opinia separată.

- Acțiunea în revendicare este

inadmisibilă, fiind pronunțată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

iar potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat

fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii

acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Art. 6 alin. (1)

din acest act normativ face referire la bunurile dobândite de stat în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989, ipoteză în care se înscrie imobilul

revendicat, întrucât a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.

Acțiunea în revendicare este inadmisibilă și pentru faptul că intimații au

înțeles să uzeze de dispozițiile legii speciale de reparație, fiindu-le astfel

emisă dispoziția Primarului General nr. 1421 din 5 septembrie 2003.

- În baza legii speciale,

reclamanții au promovat acțiune în constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare, în conformitate cu dispozițiile art. 46 din

Legea nr. 10/2001, proces ce s-a finalizat în mod irevocabil, prin respingerea

recursului și menținerea ca valabil a contractului de vânzare-cumpărare

încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Or, în aceste condiții, potrivit

principiului

electa uno via

, dar mai ales a principiului

specialis

generalibus derogant

, acțiunea reclamanților este inadmisibilă.

- După intrarea în vigoarea Legii

nr. 10/2001 regulile aplicabile acțiunii în revendicare prin compensare de

titluri nu mai sunt cele clasice.

- Întrucât prezumția de bună

credință nu a fost răsturnată prin dovedirea relei credințe a

subdobânditorului, efectul bunei credințe, determină finalizarea titlului mai

nou, a cărui nulitate nu a fost constatată cu putere de lucru judecat.

Recurenta S.M. la data de 3 mai

2007, când dosarul se afla deja pe rol pentru soluționarea recursului, a depus

la dosar motive de recurs de ordine publică ce vizau: autoritatea de lucru

judecat cu privire la existența dreptului și respectiv titlului statului, în

raport de decizia nr. 1095 din 11 mai 2006; prescripția extinctivă prevăzută de

art. 1890 C. civ.; lipsa calității procesuale active în revendicare în

condițiile autorității de lucru judecat și a încălcării dispozițiilor art. 12

din Legea nr. 213/1998.

Recurentul Municipiul București prin

Primarul General critică decizia sub următoarele aspecte:

- Titlul Statului nefiind

desființat, în consecință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

părțile contractante au fost de bună credință, vânzătorul era proprietarul

apartamentului vândut, iar cumpărătorii au apreciat că încheie contractul cu

adevăratul proprietar.

- În calitate de proprietar al

imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a procedat la vânzarea

apartamentului cu respectarea dispozițiilor acestei legi, iar potrivit art. 46

din Legea nr. 10/2001 actele de înstrăinare rămân valabile dacă au fost

încheiate cu bună credință.

Examinând criticile formulate prin

intermediul cererilor de recurs, Înalta Curte a constatat:

recurenta S.M. împotriva încheierii de îndreptare eroare materială pronunțată

în Camera de consiliu din 7 martie 2007 precum și împotriva încheierii de

îndreptare eroare materială pronunțată la 19 septembrie 2007 prin care s-a

respins cererea de îndreptare eroare materială prin care s-a respins cererea ca

rămasă fără obiect, Înalta Curte a constatat:

Prin încheierea pronunțată în Camera

de consiliu la 7 martie 2007, în opinia majoritară, s-a dispus din oficiu

îndreptarea erorii materiale strecurată în decizia civilă nr. 595 din 13

decembrie 2006 în sensul adăugării considerentele opiniei majoritare în

soluționarea apelului.

Recurenta susține prin motivele de

recurs nelegalitatea acestei încheieri, întrucât îndreptarea unei hotărâri nu

poate merge până la completarea ei.

Contrar celor susținute prin

motivele de recurs, prin încheierea de îndreptare eroare materială nu s-a completat

hotărârea recurată ci, așa cum a rezultat din verificările făcute, decizia a fost

imprimată din eroare cu omiterea considerentelor, aceste considerente fiind

redactate de judecător.

Drept urmare, încheierea de

îndreptare eroare materială, pronunțată în Camera de consiliu la 7 martie 2007

este legală, având în vedere că potrivit art. 281 C. proc. civ., erorile sau

omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de

calcul, precum și orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi

îndreptate din oficiu sau la cerere.

În speța supusă analizei,

îndreptarea erorii materiale strecurată în decizia recurată a fost îndreptată

din oficiu de către instanță, iar cererile de îndreptare eroare materială,

formulate de petenți pentru aceleași motive (lipsa considerentelor) corect au

fost respinse ca rămase fără obiect.

În consecință, este nefondat și

recursul declarat de recurent împotriva încheierii pronunțate în Camera de

consiliu la 19 septembrie 2007.

Referitor la recursul declarat de

recurenta S.M. împotriva deciziei civile nr. 595 din 13 decembrie 2006.

Motivul de recurs referitor la

nemotivarea hotărârii este nefondat având în vedere că lipsa considerentelor

hotărârii a fost rezultatul unei erori de imprimare, în realitate considerentele

hotărârii erau redactate de judecător.

În situația în care recurenta prin

acest motiv de recurs a înțeles să aducă critici și în sensul nerespectării

dispozițiilor art. 261 C. proc. civ., contrar acestor susțineri, hotărârea este

amplu motivată, cuprinde motivarea în fapt și în drept arătând în același timp

și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Se mai susține prin motivele de

recurs că prezenta acțiune în revendicare este inadmisibilă fiind pronunțată

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, invocându-se în acest sens

incidența dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 precum și art. 6

alin. (1) din acest act normativ. Aceste susțineri nu au temei legal, întrucât

acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor împotriva

posesorului neproprietar.

Art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană consacră garantarea dreptului de proprietate:

„orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale;

nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate

publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale

dreptului internațional”.

Ca urmare, protecția este acordată

proprietarului pentru bunurile sale.

Acțiunea în revendicare (art. 480 C.

civ.) este admisibilă și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, întrucât

legea specială disciplinează raporturile juridice dintre proprietarul deposedat

de statul comunist și unitățile deținătoare.

Prezenta acțiune în revendicare deduce

judecății un raport juridic născut între proprietarul deposedat de statul

comunist și posesorul actual, cumpărătorul – deci părțile raportului juridic

sunt diferite.

Mai susține recurenta că acțiunea în

revendicare este inadmisibilă și pentru faptul că intimații au uzat de calea

legii speciale – Legea nr. 10/2001.

Aceste susțineri nu-și găsesc

suportul explicit în vreun text, nici un text nu consacră prioritatea vreunui

titlu în conflictul dintre fostul proprietar și chiriașul cumpărător, după cum

nu există nici un text care să declare inadmisibile cererile de revendicare de

drept comun.

În speța supusă analizei este

situația clasică a revendicării în cadrul căreia ambele părți produc titluri de

proprietate, când instanța acordă preferință numai unuia din titluri.

De aceea, menținerea ca fiind

valabil a actului de vânzare-cumpărare încheiat între recurenta S.M. și Stat nu

impune continuarea raționamentului, în sensul că acest titlu ar fi și preferat

celui opus de intimați.

Comparând titlurile de proprietate

în mod corect s-a concluzionat că titlul intimaților este preferabil celui opus

de către recurentă având în vedere că titlul intimaților provine de la

adevăratul proprietar pe nume I.P., iar intimații sunt moștenitorii acestora,

aspect necontestat de părți – titlul datează din anul 1930.

Titlul de proprietate al recurentei

în reprezintă contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995,

cu un neproprietar, având în vedere că s-a constatat cu autoritate de lucru

judecat că Decretul nr. 92/1950 (în baza căruia imobilul în litigiu a fost

preluat de Statul vânzător) venea în contradicție cu prevederile Constituției

din anul 1948.

Drept urmare, chiar și în situația

în care nu s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, în analizarea

titlurilor de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare, nu poate fi

preferabil un titlu de proprietate care provine de la un neproprietar.

În cadrul acțiunii în revendicare

imobiliară, buna credință, pe care o susține constant recurenta, se analizează

doar în situația în care nici una dintre părți nu are titlu de proprietate,

situație în care se dă câștig de cauză părții care are posesia mai bine

caracterizată.

Buna credință nu duce prin ea însăși

și în lipsa unui titlu provenind de la adevăratul proprietar la dobândirea

dreptului de proprietate imobiliară.

Regulile aplicabile ale acțiunii în

revendicare sunt cele prevăzute de art. 480 C. civ., care au fost corect

interpretate.

În speța supusă analizei, nu se pune

problema autorității de lucru judecat și nici a prescripției acțiunii iar

intimații au calitate procesuală activă, fiind moștenitorii proprietarului imobilului

în litigiu.

de Municipiul București prin Primarul General.

Motivul de recurs ce vizează buna credință

a cumpărătorului, nu va mai fi reluat, fiind deja analizat, așa cum s-a reținut

mai sus.

Dar, trebuie subliniat că, Statul nu

a fost niciodată proprietarul imobilului în litigiu, întrucât Decretul nr. 92/1950,

în baza căruia a fost preluat imobilul, contravine Constituției din anul 1948.

Drept urmare, Decretul nr. 92/1950

nu constituie în sine un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate

de către Stat și ca finalitate imobilul în discuție nu a ieșit niciodată din

patrimoniul proprietarului legitim anterior naționalizării și s-a transmis prin

moștenire către intimații-reclamanți.

Față de cele sus expuse, Înalta

Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate

recursurile declarate de pârâta S.M. și pârâtul Municipiul București prin

Primar General, nefiind incidente în cauză motivele nelegalității invocate de

părți – art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul declarat

de pârâtul Municipiul București prin Primar General împotriva deciziei nr. 595

din 13 decembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, precum

și recursul declarat de pârâta S.M. împotriva aceleiași decizii și a încheierii

din 7 martie 2007 a aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22

aprilie 2010.