ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2405/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 26 noiembrie 2004, sub nr. 2888/2004, reclamanții R.M. și P.R. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General și S.M., solicitând constatarea nulității absolute a titlului statului asupra imobilului situat în București, a inexistenței titlului valabil al statului, cu efect retroactiv de la data preluării, a existenței valabile și neîntrerupte a titlului de proprietate al reclamanților, pe calea transmiterii succesorale de la adevăratul titular al dreptului, P.I.; obligarea pârâtei S.M.

la restituirea în deplină proprietate și posesie a imobilului situat în București, compus din două camere și dependințe în suprafață utilă de 101,38 mp, cota parte indiviză de 36,40 % din părțile de folosință comune ale imobilului și 41,43 mp teren situat sub construcție, urmând a proceda la compararea titlurilor și a se da preferință titlului reclamanților, ca fiind cel mai bine caracterizat, întrucât provine de la adevăratul titular al dreptului de proprietate, pe când al pârâtei provine de la un neproprietar. În motivarea cererii se arată că imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 320 mp și construcție – subsol, parter și etaj, a fost deținut în proprietate de tatăl reclamanților P.I.

conform contractului de vânzare – autentificat sub nr. 27732 din 3 octombrie 1930, transcris sub nr. 12959 din 3 octombrie 1930 la Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, și a autorizației de construcție nr. 198 din 29 octombrie 1930 eliberată de fosta Primărie a Sectorului 3. Imobilul a fost înregistrat în evidențele fiscale pe numele proprietarului P.I. până la data preluării de către stat așa cum rezultă din adresa nr. 80343 din 3 septembrie 2003 emisă de Primăria Municipiului București, Direcția de taxe și impozite locale. Imobilul litigios a fost preluat abuziv de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, iar potrivit certificatului de moștenitor nr. 192 din 27 iunie 1996 sunt moștenitori ai defunctului P.I., R.M.

și P.R. Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 305 din 28 martie 2005, a admis acțiunea, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București. A fost obligată pârâta să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților apartamentul nr. 1 situat în București, sector 5. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că reclamanții sunt moștenitorii fostului proprietar al imobilului (pe nume P.I.), iar prin Decretul nr. 92/1950 poziția 377, s-a procedat la naționalizarea imobilului de la P.I. În anul 1996 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 41030, S.M. dobândește de la SC C. SA dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1 din București.

În urma parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, Primarul General al Municipiului București emite dispoziția nr. 2509 din 17 februarie 2004, prin care modifică art.1 din Dispoziția nr. 1421 din 15 septembrie 2003 a Primarului General al Municipiului București în sensul că se restituie în natură în proprietatea lui P.R. și R.M. imobilul situat în București, compus din teren iar suprafața de 295,87 mp din totalul de 337,00 mp și care reprezintă teren aferent construcției ce se restituie liber de construcții, curte și construcție de tip B (P+1) și anexe, garaj, cu excepția ap. 1, parter vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 41030/1996, cu cota de teren aferentă de 41,13 mp.

Faptul că nu a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare prin care s-a vândut apartamentul nr. 1 în baza Legii nr. 112/1995, motivând instanța că acțiunea supusă analizei este o acțiune în revendicare prin compararea titlurilor reclamanților și pârâtei. Se susține în continuare că la data naționalizării, P.I., fie că era funcționat zilier, fie pensionar, imobilul din sector 5 nu putea fi naționalizat de Statul Român, nefiind respectate chiar dispozițiile legii în vigoare la data preluării imobilului, astfel încât s-a apreciat preluarea abuzivă, iar titlul statului nevalid, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 213/1998 și că în aceste împrejurări, reclamanții își justifică valabil dreptul de proprietate în raport cu statul și cu pârâta S.M.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel atât pârâtul Municipiul București cât și pârâta S.M. Apelantul Municipiul București susține prin motivele de apel că imobilul supus analizei a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poz.377 și că aprecierile instanței în sensul că acest act normativ ar fi contravenit dispozițiilor Constituției din anul 1948 sunt greșite. Apelanta-pârâtă S.M. a susținut prin motivele de apel că acțiunea în revendicare este formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și că potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 – bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Per a contrario, dacă există legi speciale de reparație pentru restituirea în natură a imobilului preluat abuziv de stat, nu mai poate fi exercitată acțiunea în revendicare, „persoana îndreptățită” având numai calea procedurilor speciale. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 595 din 13 decembrie 2006, în opinie majoritară a respins apelurile ca nefondate. În considerentele deciziei s-a reținut că, anterior prezentului proces, intimații-reclamanți P.R. și R.M.

au promovat o cerere de constatarea nulității absolute a acestui contract de vânzare-cumpărare, cerere care a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentința civilă nr. 4366 din 29 septembrie 2003 iar prin decizia civilă nr. 1461 din 13 iulie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe, reținându-se că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, întrucât Decretul nr. 92/1950 venea în contradicție cu dispozițiile Constituției din anul 1948, însă pe de altă parte, părțile contractului au fost de bună credință la încheierea acestuia astfel încât construcția este salvat de la nulitate. Prin decizia civilă nr. 1095 din 11 mai 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat recursul formulat împotriva acestei decizii, prin urmare contractul de vânzare-cumpărare a rămas recunoscut ca fiind perfect valabil.

Drept urmare s-a constatat neîntemeiată susținerea apelantului Municipiul București, în sensul că dispozițiile Decretului nr. 92/1950 nu veneau în contradicție cu Constituția României în vigoare la acea dată. S-a reținut în continuare că preluarea imobilului de către stat fiind făcută fără titlu valabil este cert că imobilul supus discuției nu a ieșit niciodată din patrimoniul legitim anterior naționalizării și s-a transmis prin moștenire către intimații-reclamanți. Atâta timp cât statul nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului, nici nu l-a putut transmite prin act juridic către apelanta-pârâtă cumpărătoare prin contractul de vânzare-cumpărare în discuție în baza Legii nr. 112/1995.

Comparând titlurile de proprietate ale părților, s-a concluzionat că intimații-reclamanți au dobândit în mod valabil proprietate și titlul lor este preferabil celui opus de apelanta S.M. care a contractat cu un neproprietar care nu putea și nu i-a transmis proprietatea. În cadrul acțiunii în revendicare buna credință se analizează doar în situația în care nici una dintre părți nu are titlu de proprietate. Buna credință nu duce prin ea însăși și în lipsa unui titlu provenind de la adevăratul proprietar la dobândirea dreptului de proprietate imobiliară. Pentru a da câștig de cauză chiriașului cumpărător și a constata că el este proprietar, trebuie asumat că aceasta înseamnă concomitent negarea dreptului de proprietate al proprietarului deposedat de statul comunist asupra imobilului.

Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâta S.M. precum și Municipiul București prin Primarul General, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenta S.M. a declarat recurs și împotriva încheierii pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în ședința din Camera de Consiliu din 07 martie 2007 și prin care s-a soluționat îndreptarea erorii materiale strecurate în decizia civilă nr. 595 din 13 decembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, reunită în complet de divergență, urmare a sesizării din oficiu a instanței de apel la data de 1 martie 2007, invocând de asemenea incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., precum și împotriva încheierii din 19 septembrie 2007 tot eroare materială. În motivarea recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a îndreptat eroarea materială strecurată în decizia civilă nr. 595 din 13 decembrie 2007, recurenta susține că această încheiere este nelegală, întrucât îndreptarea unei hotărâri nu poate merge până la completarea ei și cu atât mai mult cu cât considerentele lipsesc cu desăvârșire, deoarece menținerea totală a unei hotărâri nu se înscrie în categoria greșelilor materiale ci reprezintă o omisiune de fond, sancționabilă exclusiv în calea de atac a hotărârii pronunțate. În mod greșit a fost respinsă cererea de îndreptare eroare materială la 19 septembrie 2007. Recurenta S.M.

– referitor la recursul declarat pe fondul cauzei, susține următoarele: - Hotărârea este nemotivată, singura motivare se regăsește în opinia separată. - Acțiunea în revendicare este inadmisibilă, fiind pronunțată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Art. 6 alin. (1) din acest act normativ face referire la bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ipoteză în care se înscrie imobilul revendicat, întrucât a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.

Acțiunea în revendicare este inadmisibilă și pentru faptul că intimații au înțeles să uzeze de dispozițiile legii speciale de reparație, fiindu-le astfel emisă dispoziția Primarului General nr. 1421 din 5 septembrie 2003. - În baza legii speciale, reclamanții au promovat acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, în conformitate cu dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, proces ce s-a finalizat în mod irevocabil, prin respingerea recursului și menținerea ca valabil a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Or, în aceste condiții, potrivit principiului electa uno via , dar mai ales a principiului specialis generalibus derogant , acțiunea reclamanților este inadmisibilă.

- După intrarea în vigoarea Legii nr. 10/2001 regulile aplicabile acțiunii în revendicare prin compensare de titluri nu mai sunt cele clasice. - Întrucât prezumția de bună credință nu a fost răsturnată prin dovedirea relei credințe a subdobânditorului, efectul bunei credințe, determină finalizarea titlului mai nou, a cărui nulitate nu a fost constatată cu putere de lucru judecat. Recurenta S.M. la data de 3 mai 2007, când dosarul se afla deja pe rol pentru soluționarea recursului, a depus la dosar motive de recurs de ordine publică ce vizau: autoritatea de lucru judecat cu privire la existența dreptului și respectiv titlului statului, în raport de decizia nr. 1095 din 11 mai 2006; prescripția extinctivă prevăzută de art. 1890 C. civ.; lipsa calității procesuale active în revendicare în condițiile autorității de lucru judecat și a încălcării dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 213/1998.

Recurentul Municipiul București prin Primarul General critică decizia sub următoarele aspecte: - Titlul Statului nefiind desființat, în consecință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, părțile contractante au fost de bună credință, vânzătorul era proprietarul apartamentului vândut, iar cumpărătorii au apreciat că încheie contractul cu adevăratul proprietar. - În calitate de proprietar al imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a procedat la vânzarea apartamentului cu respectarea dispozițiilor acestei legi, iar potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001 actele de înstrăinare rămân valabile dacă au fost încheiate cu bună credință. Examinând criticile formulate prin intermediul cererilor de recurs, Înalta Curte a constatat: 1. Referitor la recursul declarat de recurenta S.M.

împotriva încheierii de îndreptare eroare materială pronunțată în Camera de consiliu din 7 martie 2007 precum și împotriva încheierii de îndreptare eroare materială pronunțată la 19 septembrie 2007 prin care s-a respins cererea de îndreptare eroare materială prin care s-a respins cererea ca rămasă fără obiect, Înalta Curte a constatat: Prin încheierea pronunțată în Camera de consiliu la 7 martie 2007, în opinia majoritară, s-a dispus din oficiu îndreptarea erorii materiale strecurată în decizia civilă nr. 595 din 13 decembrie 2006 în sensul adăugării considerentele opiniei majoritare în soluționarea apelului. Recurenta susține prin motivele de recurs nelegalitatea acestei încheieri, întrucât îndreptarea unei hotărâri nu poate merge până la completarea ei.

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, prin încheierea de îndreptare eroare materială nu s-a completat hotărârea recurată ci, așa cum a rezultat din verificările făcute, decizia a fost imprimată din eroare cu omiterea considerentelor, aceste considerente fiind redactate de judecător. Drept urmare, încheierea de îndreptare eroare materială, pronunțată în Camera de consiliu la 7 martie 2007 este legală, având în vedere că potrivit art. 281 C. proc. civ., erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere. În speța supusă analizei, îndreptarea erorii materiale strecurată în decizia recurată a fost îndreptată din oficiu de către instanță, iar cererile de îndreptare eroare materială, formulate de petenți pentru aceleași motive (lipsa considerentelor) corect au fost respinse ca rămase fără obiect.

În consecință, este nefondat și recursul declarat de recurent împotriva încheierii pronunțate în Camera de consiliu la 19 septembrie 2007. Referitor la recursul declarat de recurenta S.M. împotriva deciziei civile nr. 595 din 13 decembrie 2006. Motivul de recurs referitor la nemotivarea hotărârii este nefondat având în vedere că lipsa considerentelor hotărârii a fost rezultatul unei erori de imprimare, în realitate considerentele hotărârii erau redactate de judecător. În situația în care recurenta prin acest motiv de recurs a înțeles să aducă critici și în sensul nerespectării dispozițiilor art. 261 C. proc. civ., contrar acestor susțineri, hotărârea este amplu motivată, cuprinde motivarea în fapt și în drept arătând în același timp și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Se mai susține prin motivele de recurs că prezenta acțiune în revendicare este inadmisibilă fiind pronunțată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, invocându-se în acest sens incidența dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 precum și art. 6 alin. (1) din acest act normativ. Aceste susțineri nu au temei legal, întrucât acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar. Art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană consacră garantarea dreptului de proprietate: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale; nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.

Ca urmare, protecția este acordată proprietarului pentru bunurile sale. Acțiunea în revendicare (art. 480 C. civ.) este admisibilă și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, întrucât legea specială disciplinează raporturile juridice dintre proprietarul deposedat de statul comunist și unitățile deținătoare. Prezenta acțiune în revendicare deduce judecății un raport juridic născut între proprietarul deposedat de statul comunist și posesorul actual, cumpărătorul – deci părțile raportului juridic sunt diferite. Mai susține recurenta că acțiunea în revendicare este inadmisibilă și pentru faptul că intimații au uzat de calea legii speciale – Legea nr. 10/2001. Aceste susțineri nu-și găsesc suportul explicit în vreun text, nici un text nu consacră prioritatea vreunui titlu în conflictul dintre fostul proprietar și chiriașul cumpărător, după cum nu există nici un text care să declare inadmisibile cererile de revendicare de drept comun.

În speța supusă analizei este situația clasică a revendicării în cadrul căreia ambele părți produc titluri de proprietate, când instanța acordă preferință numai unuia din titluri. De aceea, menținerea ca fiind valabil a actului de vânzare-cumpărare încheiat între recurenta S.M. și Stat nu impune continuarea raționamentului, în sensul că acest titlu ar fi și preferat celui opus de intimați.

Comparând titlurile de proprietate în mod corect s-a concluzionat că titlul intimaților este preferabil celui opus de către recurentă având în vedere că titlul intimaților provine de la adevăratul proprietar pe nume I.P., iar intimații sunt moștenitorii acestora, aspect necontestat de părți – titlul datează din anul 1930. Titlul de proprietate al recurentei în reprezintă contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, cu un neproprietar, având în vedere că s-a constatat cu autoritate de lucru judecat că Decretul nr. 92/1950 (în baza căruia imobilul în litigiu a fost preluat de Statul vânzător) venea în contradicție cu prevederile Constituției din anul 1948. Drept urmare, chiar și în situația în care nu s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, în analizarea titlurilor de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare, nu poate fi preferabil un titlu de proprietate care provine de la un neproprietar.

În cadrul acțiunii în revendicare imobiliară, buna credință, pe care o susține constant recurenta, se analizează doar în situația în care nici una dintre părți nu are titlu de proprietate, situație în care se dă câștig de cauză părții care are posesia mai bine caracterizată. Buna credință nu duce prin ea însăși și în lipsa unui titlu provenind de la adevăratul proprietar la dobândirea dreptului de proprietate imobiliară. Regulile aplicabile ale acțiunii în revendicare sunt cele prevăzute de art. 480 C. civ., care au fost corect interpretate. În speța supusă analizei, nu se pune problema autorității de lucru judecat și nici a prescripției acțiunii iar intimații au calitate procesuală activă, fiind moștenitorii proprietarului imobilului în litigiu.

2. Cu privire la recursul declarat de Municipiul București prin Primarul General. Motivul de recurs ce vizează buna credință a cumpărătorului, nu va mai fi reluat, fiind deja analizat, așa cum s-a reținut mai sus. Dar, trebuie subliniat că, Statul nu a fost niciodată proprietarul imobilului în litigiu, întrucât Decretul nr. 92/1950, în baza căruia a fost preluat imobilul, contravine Constituției din anul 1948. Drept urmare, Decretul nr. 92/1950 nu constituie în sine un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate de către Stat și ca finalitate imobilul în discuție nu a ieșit niciodată din patrimoniul proprietarului legitim anterior naționalizării și s-a transmis prin moștenire către intimații-reclamanți.

Față de cele sus expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta S.M. și pârâtul Municipiul București prin Primar General, nefiind incidente în cauză motivele nelegalității invocate de părți – art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General împotriva deciziei nr. 595 din 13 decembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, precum și recursul declarat de pârâta S.M. împotriva aceleiași decizii și a încheierii din 7 martie 2007 a aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 aprilie 2010.