ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1821/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1821/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor civile de față;

Din examinarea actelor și

lucrărilor dosarului rezultă următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 21 mai 2001, la Tribunalul București, secția a III-a civilă, și precizată

ulterior, reclamanții S.F. și S.K.H. au chemat în judecată Municipiul București

prin Primarul General și SC C. SA pentru constatarea nulității titlului

statului și revendicarea imobilului situat în București, compus din construcție

cu 4 apartamente și teren în suprafață de 645,33 mp.

În cauză au fost introduși

în calitate de pârâți B.A., S.I. și B.L.V., cumpărători a trei apartamente ale

imobilului în litigiu – în temeiul Legii nr. 112/1995.

În motivarea acțiunii

reclamanții au arătat că dețin proprietatea imobilului revendicat, în temeiul

sentinței nr. 757 din 18 mai 1935 a Tribunalului Ilfov, secția a III-a civilă,

prin care reclamantului și fratelui său L.L.S., decedat la data de 29 aprilie

2001 și moștenit de către S.K.H. și cealaltă reclamantă le-a fost atribuită

deplina proprietate și posesie a imobilului, naționalizat ulterior, în temeiul

Decretului nr. 92/1950 – aflat la poziția nr. 7110 din anexă.

Se susține de către

reclamanți că naționalizarea s-a făcut fără titlu, întrucât nu există

identitate între persoana adevăraților proprietari și acela care figura în

anexa la decretul de naționalizare iar adevărații proprietari erau exceptați de

la naționalizare deoarece erau intelectuali (arhitect și student). În afară de

aceasta, Decretul nr. 92/1950 este contrar Constituției din 1948 care

consfințea dreptul de proprietate, astfel că imobilul litigios nu putea face

obiectul de incidență al Legii nr. 112/1995.

Tribunalul București, secția

a III-a civilă, a respins ca nefondată acțiunea reclamanților prin sentința

civilă nr. 1741 din 9 decembrie 2002 – reținând că imobilul a fost preluat cu

titlu, deoarece autorii reclamanților îl dețineau în scopul realizării de

venituri din chirii, iar pârâții cumpărători B.L.V. (moștenitoarea

cumpărătoarei C.P.), B.A. și S.I. (moștenitoarea cumpărătoarei K.E.) dețin

imobilul în temeiul unui titlu care este preferabil în raport de dispozițiunile

art. 46 alin. (2) și art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, aceluia al

reclamanților.

Prin decizia civilă nr. 746

din 13 noiembrie 2007 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins

excepția de inadmisibilitate ale acțiunii reclamanților și aceea a dobândirii

dreptului de proprietate prin uzucapiune, invocată de pârâtul M.R.M.,

succesorul pârâtei B.A., a cărei succesiune s-a deschis în cursul procesului.

Admițând apelul reclamanților S.F. și S.K.H. împotriva sentinței nr. 1741 din 09

decembrie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, Curtea a

schimbat în parte sentința, în sensul admiterii în parte a acțiunii precizate

și constatarea nulității titlului statului.

În consecință, pârâta S.I. a

fost obligată să recunoască dreptul de proprietate al reclamanților asupra

apartamentului nr. 3 din București, și să-l predea acestora în deplină

proprietate și posesie, împreună cu cota indiviză de 15,07 % din părțile aflate

în folosință comună și suprafața de teren de 17,34 mp aferent apartamentului,

astfel cum acesta a fost individualizat prin contractul de vânzare-cumpărare

nr. 41594 din 21 ianuarie 1997 și a planului anexă la acesta.

Pârâta B.L.V. a fost

obligată să recunoască reclamanților dreptul de proprietate și să predea

folosința și posesia apartamentului nr. 2, parter din București, în suprafață

utilă de 61,45 mp și terenul în suprafață de 71,72 mp astfel cum a fost

individualizat în contractul de vânzare-cumpărare nr. 42050/1997 și a planului

anexă la acesta.

Și pârâtul M.R. a fost obligat

să recunoască reclamanților dreptul de proprietate și să le predea folosința și

posesia apartamentului nr. 3, parter – de la aceeași adresă, cota indiviză de

16 % din suprafața aflată în folosința comună – inclusiv terenul în suprafață

de 80,51 mp aflat în indiviziune, achiziționate de B.O. și B.A. în temeiul

contractului de vânzare-cumpărare nr. 7/1975.

Celelalte dispozițiuni ale

sentinței apelate au fost menținute prin decizia pronunțată în apel.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de Apel București a reținut că reclamanții sunt proprietarii

imobilului în litigiu, în calitate de succesori ai lui S.L.L., decedat la data

de 28 aprilie 2001 și care împreună cu reclamantul S.K.H. l-au primit în lot,

în cadrul acțiunii de ieșire din indiviziune, soluționată prin sentința civilă

nr. 757 din 18 mai 1935 a Tribunalului Ilfov, secția a III-a civilă.

De asemenea instanța a

concluzionat că, în temeiul art. 2 din Decretul nr. 92/1950 coproprietarii

imobilului erau exceptați de la naționalizare, S.K.H. fiind arhitect iar

fratele său L.L.S. – celălalt coproprietar, fiind student. În afară de aceasta,

la anexa la decret figurează ca proprietari ai imobilului naționalizat S.L. și S.C.

Aceasta înseamnă că unul din coproprietari nu figurează în listele anexă, iar

celălalt nu figurează cu numele complet, în condițiile în care ambii erau

exceptați de la naționalizare în temeiul art. 2 din Decretul nr. 92/1950.

Făcând aplicarea art. 1 pct.

2 alin. (3) din Hotărârea nr. 11/1997 de modificare și completare a normelor metodologice

de aplicare a Legii nr. 112/1995 precum și a dispozițiunilor art. 6 din Legea

nr. 213/1998 instanța de apel a constatat că preluarea imobilului de la

reclamanți și autorii acestora este nelegală, că titlul statului este afectat

de nulitate și în consecință dreptul de proprietate în privința imobilului în

litigiu nu a ieșit niciodată din patrimoniul reclamanților.

Drept consecință, foștii

chiriași ai apartamentelor din imobil, cumpărători în baza Legii nr. 4/1973 în

cazul A.B. sau a Legii nr. 112/1995 în cazul P.C. moștenită de B.L. și K.E.

moștenită de S.I., le-au dobândit de la un

non dominus

, care este

statul.

În timpul soluționării

apelului, prin dispoziția nr. 6548 din 5 octombrie 2005, Primăria Municipiului

București, a restituit în natură reclamanților apartamentul nr. 1 și garajul

din corpul A, corpul B (spațiu cu altă destinație) precum și terenul de 475,43

mp din suprafața totală de 645 mp și a respins notificarea acelorași reclamanți

pentru restituirea în natură a apartamentelor 3 și 2 precum și a apartamentului

de la parter, aflat în corpul A cu cota de teren aferentă în suprafață de

169,57 mp din același imobil, acordând pentru acestea măsuri reparatorii prin

echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001 – cu motivarea potrivit căreia apartamentele

au fost înstrăinate chiriașilor cu respectarea dispozițiunilor legale.

Instanța, prin acțiunea cu

care a fost învestită, a avut de analizat doar acțiunea în revendicare a

reclamanților, întemeiată pe dispozițiunile art. 480 C. civ. nu și respectarea

dispozițiunilor legale privind înstrăinarea apartamentelor în litigiu către

foștii chiriași, în condițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel a înlăturat

excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, în raport de data

promovării acesteia, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și

caracterul special al acestei legi față de dispozițiunile dreptului comun,

având în vedere dreptul neîngrădit al reclamanților la un proces echitabil,

prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților

Fundamentale ale Omului, art. 18 lit. c) precum și art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Referitor la excepția

dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, invocată de pârâtul M.R.M.

instanța a constatat că autoarea sa B.A., a cumpărat apartamentul nr. 3 din

imobil în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 7/1975, încheiat cu I.C.V.L.

București și că termenul de prescripție de 20 ani prevăzut de art. 1895 C. civ.,

care operează în favoarea dobânditorilor de bună credință nu a curs, deoarece

acesta a fost suspendat în perioada de incidență a Legii nr. 58/1974,

terenurile fiind scoase din circuitul civil, în timp ce adevăratul proprietar

nu poate fi culpabilizat de lipsa de diligență.

În operațiunea de comparare

a titlurilor de proprietate ale reclamanților cu acelea ale pârâților

dobânditori, în baza unor contracte de vânzare-cumpărare de la un

non

dominus

, instanța a acordat preferabilitate titlului reclamanților, statul

fiind un detentor precar.

Împotriva deciziei nr. 746

din 13 noiembrie 2007 au declarat recurs pârâții B.L.V., S.I., M.R.M. invocând

nulitățile prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Toate cele trei recursuri

vizează aceleași aspecte legate de inadmisibilitatea acțiunii în revendicare și

caracterul prioritar al reglementărilor Legii nr. 10/2001 față de dreptul

comun, stabilitatea circuitului civil în condițiile în care contractele de

vânzare-cumpărare sunt în ființă, nefiind anulate, reclamanții renunțând prin declarații

notariale la judecarea nulității actelor subdobânditorilor, precum și la

valabilitatea actului de naționalizare și preluare a imobilului - supus

multiplelor operațiuni de închiriere ca mijloc de realizare a veniturilor.

De asemenea recurenții arată

că reclamanții au recurs concomitent acțiunii în revendicare și la procedura

Legii nr. 10/2001, acordându-li-se despăgubiri prin dispoziția nr. 6548 din 5

octombrie 2006 a Primarului Municipiului București, pentru cele trei

apartamente cu terenurile aferente, vândute pârâților, ceea ce face ca acțiunea

reclamanților să fie inadmisibilă în virtutea principiului „

electa una via

non datur recursus ad alterom

”.

Într-un ultim argument în

sprijinul inadmisibilității acțiunii în revendicare, pârâții arată că nu există

nici un temei de drept, o prevedere legală referitoare la compararea de

titulari – pentru a fi aplicabilă în speță și pe care reclamanții și-au

întemeiat acțiunea.

Recursurile sunt întemeiate.

În contextul legislației

române care guvernează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea

bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun

al altuia unor terți de bună-credință, chiar dacă aceasta este anterioară

confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate a

celuilalt, însoțită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o

privare de bunuri, dacă este combinată cu absența totală a unor despăgubiri,

ori este contrară protocolului nr. 1 a Convenției pentru drepturile omului.

Prin incidența art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 persoanele proprietare ale unor imobile însușite de

stat fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar,

recunoscându-i-se explicit și retroactiv vechiul drept fără a se face vreo

distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și imobilele rămase în

patrimoniul statului.

Instanța Europeană a

stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității

raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât

și în cel al cumpărătorului de bună credință, astfel că, oricare dintre aceștia

nu pot fi lipsiți de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în

condițiile prevăzute de lege precum și de principiile dreptului internațional.

CEDO statuează că prin implementarea

coerentă și rezonabilă a soluției de restituire a bunurilor preluate de stat

trebuie să se evite pe cât posibil – insecuritatea juridică pentru subiecții de

drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Pentru cazul în care nu mai

este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat, cu

sau fără titlu valabil, pentru că, spre exemplu, titlul subdobânditorului nu a

fost anulat, urmează să i se plătească persoanei îndreptățite despăgubiri.

Existența Legii nr. 10/2001

nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în

revendicare, dacă reclamantul într-o atare acțiune se poate prevala la rândul

său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional, asigurându-i-se

accesul la justiție.

Este însă necesar a se

analiza în funcție de circumstanțele concrete în ce măsură legea internă intră

în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea

acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de

asemenea ocrotit ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte trebuie să

se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are la rândul

său, un bun în sensul convenției sau o speranță legitimă dedusă din

dispozițiile legii, pentru ca atenuarea încălcării dreptului de proprietate

cauzată persoanei îndreptățite de regimul comunist să nu creeze noi neajunsuri

disproporționate, astfel încât persoanele care au dobândit cu bună credință

bunuri să fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care în mod

corect aparține statului care cândva a preluat abuziv aceste bunuri.

De asemenea nici consecința

insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată, deoarece principiul

securității raporturilor juridice reprezintă unul din elementele fundamentale

ale preeminenței dreptului.

Nu este exclus ca în cadrul

acțiunii în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun

în sensul Convenției, așa cum este cazul în speță, situație în care instanța va

fi pusă în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu

observarea în același timp a principiului securității raporturilor juridice.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a statuat că acțiunea în revendicare își păstrează

caracterul real cât timp există posibilitatea readucerii lucrului revendicat în

patrimoniul revendicatorului. Dacă lucrul a fost însă transmis de uzurpator, în

speță statul, unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea,

obiectul revendicării se convertește într-o prestație în despăgubiri, caz în

care acțiunea devine personală.

În cauză, reclamanții au

revendicat cele trei apartamente de la pârâții cumpărători, a căror bună

credință se prezumă de vreme ce titlurile acestora de proprietate nu au fost

anulate ci dimpotrivă reclamanții au renunțat prin declarații autentice la

acțiunea având acest obiect.

În cadrul acțiunii în

revendicare, reclamanții nu pot pune în discuție, pe cale incidentală

valabilitatea titlului de proprietate al pârâților, invocând preluarea bunului

lor fără titlu de către stat în contrapondere cu prezumția legală a bunei

credințe a pârâților și aceea a valabilității oricărui act juridic până la

desființarea acestuia prin anulare.

Prin soluția pronunțată de

instanța de apel care a acordat preferabilitate titlului de proprietate al

reclamanților pe considerentul că dreptul acestora s-a păstrat, în sensul art. 2

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a adus atingere securității raporturilor

juridice generate de cele trei contracte de vânzare-cumpărare, iar pârâții au

fost privați de bunurile lor, în condițiile în care prin dispoziția nr. 6548

din 5 octombrie 2006 Primăria Municipiului București a convertit obiectul

revendicării în măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001,

asigurându-se astfel pentru reclamanți respectarea dreptului lor la un bun în

sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Din perspectiva acestor

considerente examinarea celorlalte motive de recurs apare ca fiind de prisos,

motiv pentru care în temeiul art. 314 C. proc. civ. recursurile de față vor fi

admise, casându-se parțial decizia recurată și respingând apelul reclamanților,

vor fi menținute dispozițiunile sentinței nr. 1741 din 9 decembrie 2002.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâții B.L.V.,

S.I. și M.R.M. împotriva deciziei nr. 746 din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează în parte decizia Curții de apel.

Respinge apelul declarat de reclamanții S.F.

și S.K.H. împotriva sentinței nr. 174 din 9 decembrie 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă pe care o menține.

Menține restul dispozițiunilor deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2010.