ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1821/2010

Asupra recursurilor civile de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 21 mai 2001, la Tribunalul București, secția a III-a civilă, și precizată ulterior, reclamanții S.F. și S.K.H. au chemat în judecată Municipiul București prin Primarul General și SC C. SA pentru constatarea nulității titlului statului și revendicarea imobilului situat în București, compus din construcție cu 4 apartamente și teren în suprafață de 645,33 mp. În cauză au fost introduși în calitate de pârâți B.A., S.I. și B.L.V., cumpărători a trei apartamente ale imobilului în litigiu – în temeiul Legii nr. 112/1995. În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că dețin proprietatea imobilului revendicat, în temeiul sentinței nr. 757 din 18 mai 1935 a Tribunalului Ilfov, secția a III-a civilă, prin care reclamantului și fratelui său L.L.S., decedat la data de 29 aprilie 2001 și moștenit de către S.K.H.

și cealaltă reclamantă le-a fost atribuită deplina proprietate și posesie a imobilului, naționalizat ulterior, în temeiul Decretului nr. 92/1950 – aflat la poziția nr. 7110 din anexă. Se susține de către reclamanți că naționalizarea s-a făcut fără titlu, întrucât nu există identitate între persoana adevăraților proprietari și acela care figura în anexa la decretul de naționalizare iar adevărații proprietari erau exceptați de la naționalizare deoarece erau intelectuali (arhitect și student). În afară de aceasta, Decretul nr. 92/1950 este contrar Constituției din 1948 care consfințea dreptul de proprietate, astfel că imobilul litigios nu putea face obiectul de incidență al Legii nr. 112/1995.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca nefondată acțiunea reclamanților prin sentința civilă nr. 1741 din 9 decembrie 2002 – reținând că imobilul a fost preluat cu titlu, deoarece autorii reclamanților îl dețineau în scopul realizării de venituri din chirii, iar pârâții cumpărători B.L.V. (moștenitoarea cumpărătoarei C.P.), B.A. și S.I. (moștenitoarea cumpărătoarei K.E.) dețin imobilul în temeiul unui titlu care este preferabil în raport de dispozițiunile art. 46 alin. (2) și art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, aceluia al reclamanților. Prin decizia civilă nr. 746 din 13 noiembrie 2007 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins excepția de inadmisibilitate ale acțiunii reclamanților și aceea a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, invocată de pârâtul M.R.M., succesorul pârâtei B.A., a cărei succesiune s-a deschis în cursul procesului.

Admițând apelul reclamanților S.F. și S.K.H. împotriva sentinței nr. 1741 din 09 decembrie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, Curtea a schimbat în parte sentința, în sensul admiterii în parte a acțiunii precizate și constatarea nulității titlului statului. În consecință, pârâta S.I. a fost obligată să recunoască dreptul de proprietate al reclamanților asupra apartamentului nr. 3 din București, și să-l predea acestora în deplină proprietate și posesie, împreună cu cota indiviză de 15,07 % din părțile aflate în folosință comună și suprafața de teren de 17,34 mp aferent apartamentului, astfel cum acesta a fost individualizat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 41594 din 21 ianuarie 1997 și a planului anexă la acesta.

Pârâta B.L.V. a fost obligată să recunoască reclamanților dreptul de proprietate și să predea folosința și posesia apartamentului nr. 2, parter din București, în suprafață utilă de 61,45 mp și terenul în suprafață de 71,72 mp astfel cum a fost individualizat în contractul de vânzare-cumpărare nr. 42050/1997 și a planului anexă la acesta. Și pârâtul M.R. a fost obligat să recunoască reclamanților dreptul de proprietate și să le predea folosința și posesia apartamentului nr. 3, parter – de la aceeași adresă, cota indiviză de 16 % din suprafața aflată în folosința comună – inclusiv terenul în suprafață de 80,51 mp aflat în indiviziune, achiziționate de B.O. și B.A. în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 7/1975.

Celelalte dispozițiuni ale sentinței apelate au fost menținute prin decizia pronunțată în apel. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel București a reținut că reclamanții sunt proprietarii imobilului în litigiu, în calitate de succesori ai lui S.L.L., decedat la data de 28 aprilie 2001 și care împreună cu reclamantul S.K.H. l-au primit în lot, în cadrul acțiunii de ieșire din indiviziune, soluționată prin sentința civilă nr. 757 din 18 mai 1935 a Tribunalului Ilfov, secția a III-a civilă. De asemenea instanța a concluzionat că, în temeiul art. 2 din Decretul nr. 92/1950 coproprietarii imobilului erau exceptați de la naționalizare, S.K.H. fiind arhitect iar fratele său L.L.S. – celălalt coproprietar, fiind student.

În afară de aceasta, la anexa la decret figurează ca proprietari ai imobilului naționalizat S.L. și S.C. Aceasta înseamnă că unul din coproprietari nu figurează în listele anexă, iar celălalt nu figurează cu numele complet, în condițiile în care ambii erau exceptați de la naționalizare în temeiul art. 2 din Decretul nr. 92/1950. Făcând aplicarea art. 1 pct. 2 alin. (3) din Hotărârea nr. 11/1997 de modificare și completare a normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 precum și a dispozițiunilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 instanța de apel a constatat că preluarea imobilului de la reclamanți și autorii acestora este nelegală, că titlul statului este afectat de nulitate și în consecință dreptul de proprietate în privința imobilului în litigiu nu a ieșit niciodată din patrimoniul reclamanților.

Drept consecință, foștii chiriași ai apartamentelor din imobil, cumpărători în baza Legii nr. 4/1973 în cazul A.B. sau a Legii nr. 112/1995 în cazul P.C. moștenită de B.L. și K.E. moștenită de S.I., le-au dobândit de la un non dominus , care este statul. În timpul soluționării apelului, prin dispoziția nr. 6548 din 5 octombrie 2005, Primăria Municipiului București, a restituit în natură reclamanților apartamentul nr. 1 și garajul din corpul A, corpul B (spațiu cu altă destinație) precum și terenul de 475,43 mp din suprafața totală de 645 mp și a respins notificarea acelorași reclamanți pentru restituirea în natură a apartamentelor 3 și 2 precum și a apartamentului de la parter, aflat în corpul A cu cota de teren aferentă în suprafață de 169,57 mp din același imobil, acordând pentru acestea măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001 – cu motivarea potrivit căreia apartamentele au fost înstrăinate chiriașilor cu respectarea dispozițiunilor legale.

Instanța, prin acțiunea cu care a fost învestită, a avut de analizat doar acțiunea în revendicare a reclamanților, întemeiată pe dispozițiunile art. 480 C. civ. nu și respectarea dispozițiunilor legale privind înstrăinarea apartamentelor în litigiu către foștii chiriași, în condițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001. Instanța de apel a înlăturat excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, în raport de data promovării acesteia, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și caracterul special al acestei legi față de dispozițiunile dreptului comun, având în vedere dreptul neîngrădit al reclamanților la un proces echitabil, prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, art. 18 lit. c) precum și art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Referitor la excepția dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, invocată de pârâtul M.R.M. instanța a constatat că autoarea sa B.A., a cumpărat apartamentul nr. 3 din imobil în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 7/1975, încheiat cu I.C.V.L. București și că termenul de prescripție de 20 ani prevăzut de art. 1895 C. civ., care operează în favoarea dobânditorilor de bună credință nu a curs, deoarece acesta a fost suspendat în perioada de incidență a Legii nr. 58/1974, terenurile fiind scoase din circuitul civil, în timp ce adevăratul proprietar nu poate fi culpabilizat de lipsa de diligență. În operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate ale reclamanților cu acelea ale pârâților dobânditori, în baza unor contracte de vânzare-cumpărare de la un non dominus , instanța a acordat preferabilitate titlului reclamanților, statul fiind un detentor precar.

Împotriva deciziei nr. 746 din 13 noiembrie 2007 au declarat recurs pârâții B.L.V., S.I., M.R.M. invocând nulitățile prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Toate cele trei recursuri vizează aceleași aspecte legate de inadmisibilitatea acțiunii în revendicare și caracterul prioritar al reglementărilor Legii nr. 10/2001 față de dreptul comun, stabilitatea circuitului civil în condițiile în care contractele de vânzare-cumpărare sunt în ființă, nefiind anulate, reclamanții renunțând prin declarații notariale la judecarea nulității actelor subdobânditorilor, precum și la valabilitatea actului de naționalizare și preluare a imobilului - supus multiplelor operațiuni de închiriere ca mijloc de realizare a veniturilor.

De asemenea recurenții arată că reclamanții au recurs concomitent acțiunii în revendicare și la procedura Legii nr. 10/2001, acordându-li-se despăgubiri prin dispoziția nr. 6548 din 5 octombrie 2006 a Primarului Municipiului București, pentru cele trei apartamente cu terenurile aferente, vândute pârâților, ceea ce face ca acțiunea reclamanților să fie inadmisibilă în virtutea principiului „ electa una via non datur recursus ad alterom ”. Într-un ultim argument în sprijinul inadmisibilității acțiunii în revendicare, pârâții arată că nu există nici un temei de drept, o prevedere legală referitoare la compararea de titulari – pentru a fi aplicabilă în speță și pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunea.

Recursurile sunt întemeiate. În contextul legislației române care guvernează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate a celuilalt, însoțită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri, dacă este combinată cu absența totală a unor despăgubiri, ori este contrară protocolului nr. 1 a Convenției pentru drepturile omului. Prin incidența art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 persoanele proprietare ale unor imobile însușite de stat fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar, recunoscându-i-se explicit și retroactiv vechiul drept fără a se face vreo distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și imobilele rămase în patrimoniul statului.

Instanța Europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună credință, astfel că, oricare dintre aceștia nu pot fi lipsiți de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege precum și de principiile dreptului internațional. CEDO statuează că prin implementarea coerentă și rezonabilă a soluției de restituire a bunurilor preluate de stat trebuie să se evite pe cât posibil – insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. Pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat, cu sau fără titlu valabil, pentru că, spre exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează să i se plătească persoanei îndreptățite despăgubiri.

Existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, dacă reclamantul într-o atare acțiune se poate prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional, asigurându-i-se accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza în funcție de circumstanțele concrete în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are la rândul său, un bun în sensul convenției sau o speranță legitimă dedusă din dispozițiile legii, pentru ca atenuarea încălcării dreptului de proprietate cauzată persoanei îndreptățite de regimul comunist să nu creeze noi neajunsuri disproporționate, astfel încât persoanele care au dobândit cu bună credință bunuri să fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care în mod corect aparține statului care cândva a preluat abuziv aceste bunuri. De asemenea nici consecința insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată, deoarece principiul securității raporturilor juridice reprezintă unul din elementele fundamentale ale preeminenței dreptului.

Nu este exclus ca în cadrul acțiunii în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, așa cum este cazul în speță, situație în care instanța va fi pusă în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea în același timp a principiului securității raporturilor juridice. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acțiunea în revendicare își păstrează caracterul real cât timp există posibilitatea readucerii lucrului revendicat în patrimoniul revendicatorului. Dacă lucrul a fost însă transmis de uzurpator, în speță statul, unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea, obiectul revendicării se convertește într-o prestație în despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.

În cauză, reclamanții au revendicat cele trei apartamente de la pârâții cumpărători, a căror bună credință se prezumă de vreme ce titlurile acestora de proprietate nu au fost anulate ci dimpotrivă reclamanții au renunțat prin declarații autentice la acțiunea având acest obiect. În cadrul acțiunii în revendicare, reclamanții nu pot pune în discuție, pe cale incidentală valabilitatea titlului de proprietate al pârâților, invocând preluarea bunului lor fără titlu de către stat în contrapondere cu prezumția legală a bunei credințe a pârâților și aceea a valabilității oricărui act juridic până la desființarea acestuia prin anulare.

Prin soluția pronunțată de instanța de apel care a acordat preferabilitate titlului de proprietate al reclamanților pe considerentul că dreptul acestora s-a păstrat, în sensul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a adus atingere securității raporturilor juridice generate de cele trei contracte de vânzare-cumpărare, iar pârâții au fost privați de bunurile lor, în condițiile în care prin dispoziția nr. 6548 din 5 octombrie 2006 Primăria Municipiului București a convertit obiectul revendicării în măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001, asigurându-se astfel pentru reclamanți respectarea dreptului lor la un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Din perspectiva acestor considerente examinarea celorlalte motive de recurs apare ca fiind de prisos, motiv pentru care în temeiul art. 314 C. proc. civ. recursurile de față vor fi admise, casându-se parțial decizia recurată și respingând apelul reclamanților, vor fi menținute dispozițiunile sentinței nr. 1741 din 9 decembrie 2002.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții B.L.V., S.I. și M.R.M. împotriva deciziei nr. 746 din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează în parte decizia Curții de apel. Respinge apelul declarat de reclamanții S.F. și S.K.H. împotriva sentinței nr. 174 din 9 decembrie 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă pe care o menține. Menține restul dispozițiunilor deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2010.