ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5653/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată, la data de 23 mai 2008, pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București, reclamantele L.P. și J.L.D. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin primarul general și Primăria Sectorului 4 București, solicitând constatarea nulității absolute parțiale a Decretului Consiliului de Stat al R.S.R. nr. 10 din 23 ianuarie 1969, privind exproprierea și trecerea în proprietatea statului a unor imobile situate în municipiul București, obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 310 m.p., situat în București, sector 4, expropriat prin Decizia nr. 52 din 05 februarie 1969, emisă în baza decretului sus-menționat (restituirea în natură) și recunoașterea dreptului de proprietate iarîn ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă, prejudiciul suferit să fie reparat prin echivalent bănesc.

În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat că terenul situat în București, sector 4, în suprafață de 580 mp, a aparținut numitelor D.P. și M.V. Constanța (în cotă de V2), astfel cum rezultă din actele emise de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare din 05 martie 1941, ele fiind succesoarele celor două autoare. Prin Decizia nr. 52/1969 a Consiliului Popular al Municipiului București a fost expropriată suprafața de 310 mp, în scopul construirii a 3 ansambluri de locuințe și a unei școli generale, fără a fi însă îndeplinite condițiile legale imperative în vigoare la acel moment. Reclamantele au susținut că în prezent, terenul revendicat este liber, nefiind ocupat de vreun obiectiv de utilitate publică sau alte construcții și, întrucât nu au primit despăgubiri, față de dispozițiile H.G.

nr. 556/1990, Legea nr. 10/2001, Protocolului nr. l adițional la C.E.D.O., rezultă că exproprierea a fost abuzivă. La termenul din 30 iunie 2008, reclamantele au evaluat provizoriu imobilul în litigiu la suma de 500.001 lei și, în raport de această pretenție, cauza a fost declinată, spre competentă soluționare, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ., la Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 3767 din 30 iunie 2008. În fața Tribunalului București, reclamantele și-au precizat acțiunea în sensul că, pe de o parte, solicită să se constate nulitatea absolută a titlului statului, urmare aplicării abuzive a decretului de expropriere și obligarea pârâtului Municipiul București, prin Primarul General să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul de 310 m.p., în raport de dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. l adițional la C.E.D.O., iar, pe de altă parte, că înțeleg să se judece doar în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General. Prin sentința civilă nr. 522 din 8 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă a respins acțiunea, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

În considerentele sentinței, tribunalul a reținut că reclamantele își fundamentează dreptul de proprietate invocat pe procesul verbal încheiat de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în București din data de 05 martie 1941, prin care s-a înscris acest drept în favoarea autorilor D.P. și M.V. Constanța. S-a reținut că, din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 rezultă fără echivoc că restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv și, implicit, exercitarea dreptului de proprietate se face numai în urma constatării dreptului de proprietate fie prin decizia unității deținătoare ori a altei entități administrative ce a fost învestită cu soluționarea notificării, implicată în aplicarea Legii nr. 10/2001, fie prin hotărâre judecătorească de restituire, în cazul în care dispozițiile sau deciziile emise sunt atacate injustiție.

Cum reclamantele nu au formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 nu se poate reține în cadrul acțiunii în revendicare imobiliară că actul de proprietate exhibat de acestea reprezintă titlul în baza căruia poate fi valorificat dreptul de proprietate potrivit art. 480 C. civ., în raport cu actualul deținător al imobilului revendicat, mai ales în situația în care calitatea de proprietar nu a fost recunoscută în urma recurgerii la procedura administrativă obligatorie instituită prin legea specială de reparație. În acest sens au fost citate considerentele Deciziei nr. 53 din 04 iunie 2007 și nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite.

Pentru a exista o protecție a unui drept subiect al persoanei îndreptățite în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenție este necesar, potrivit jurisprudentei C.E.D.O., să fie vorba de un „bun actual" al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând, în patrimoniul părții, existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa. Conchizând, tribunalul a reținut că în cauză nu se regăsește o astfel de situație, iar adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă nici art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus judecății este efectivă.

Împotriva deciziei tribunalului au declarat apel reclamantele, solicitând admiterea apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea aplicării cu prioritate a reglementării normelor europene și nu a concursului între legea specială și legea generală. Prin Decizia civilă nr. 89 din 8 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamante, a desființat sentința apelată și trimis cauza, spre rejudecare, Tribunalului București. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că reclamantele și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ., acestea reglementând o acțiune în revendicare, iar nu o acțiune în despăgubiri, în natură sau prin echivalent, care este o acțiune personală imobiliară, supusă atât prescripției, cât și decăderii, așa cum reglementează Legea nr. 10/2001.

Natura juridică a acestor acțiuni este diferită, chiar dacă obiectul material este același. Deși Legea nr. 10/2001 este o lege specială, aceasta nu derogă de la art. 480 C. civ., sens în care acțiunea în revendicare nu poate să devină inadmisibilă prin apariția unor norme speciale de reparații. Exercitarea acțiunii în revendicare nu poate fi paralizată prin dispoziții speciale contrare dispozițiilor generale în materia apărării dreptului de proprietate, ea decurgând din dreptul de proprietate și sancționând încălcarea acestuia. Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite nu exclude posibilitatea formulării acțiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului.

în motivarea acestei hotărâri, se arată că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată prevala la rândul său de un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Deși tribunalul a respins acțiunea reclamantelor, ca neîntemeiată, nu a soluționat pe fond cererea, nepronunțându-se asupra titlurilor părților, opunând reclamantelor procedura Legii nr. 10/2001. Astfel, tribunalul nu a cercetat dacă reclamantele, în acțiunea în revendicare, se pot prevala de un „bun" în sensul art. 1 din primul Protocol adițional, astfel cum impune decizia pronunțată în recurs în interesul legii, caz în care i s-a încălcat dreptul de acces la instanță.

În rejudecare, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, prin sentința nr. 1170 din 30 iunie 2010, a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând următoarele: Reclamantele au formulat o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile C. civ., la 23 mai 2008, după data de 14 februarie 2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Obiectul acțiunii îl reprezintă un imobil - teren în suprafață de 310 mp, situat în București, sector 4 - care a fost preluat de stat de la autorii reclamantelor, în temeiul Decretului Consiliului de Stat nr. 10/1969. Imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care intra în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, deoarece a fost expropriat de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile C. civ.

este mijlocul juridic de drept comun de protejare a dreptului de proprietate, prin care cel care se pretinde proprietarul unui bun solicită de la cel care are stăpânirea acestuia restituirea bunului. Construcția juridică a acțiunii în revendicare permite formularea acesteia și împotriva unei persoane care se consideră proprietar al imobilului și care chiar exhibă un titlu cu privire la imobilul respectiv. În acest caz, urmează a se compara titlul reclamantului cu cel al pârâtului pentru a se stabili care din ele este preferabil. Tribunalul a procedat la compararea titlurilor părților, pentru a respecta, conform art. 315 C. proc. civ., indicațiile date în acest sens de Curtea de Apel București, pornind de la premisa aplicării în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În privința aplicabilității Legii nr. 10/2001, tribunalul a reținut că incidența acestei legi este cerută de situația imobilului în litigiu preluat în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 - potrivit art. 2 lit. h) - orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare.

Situația de bun preluat de stat a imobilului în litigiu impune raportarea la acest act normativ, care reglementează situația juridică a imobilelor preluate de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Aplicarea Legii nr. 10/2001 este obligatorie, în speță, chiar dacă s-ar reține că statul nu a avut un titlu valabil asupra bunului litigios, deoarece art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede în mod expres că, „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație", iar Legea nr. 10/2001 este tocmai legea specială de reparație.

Formularea acțiunii în revendicare de către reclamante și întemeierea pe dispozițiile art. 480 C. civ. nu exclude, în cadrul acțiunii în revendicare prin care se solicită compararea titlurilor concurente, incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001 deoarece regimul revendicării bunurilor imobile preluate de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este cel prevăzut de legea specială. Incidența Legii nr. 10/2001 în cauză nu poate fi înlăturată prin voința reclamantelor, deoarece regimul juridic al bunurilor imobile preluate de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este stabilit prin această lege specială, care este obligatoriu, iar nu facultativ, fapt ce rezultă din art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 menționat mai sus.

Compararea titlurilor în cadrul acțiunii în revendicare trebuie făcută prin raportarea la dispozițiile Legii nr. 10/2001, deoarece numai în acest fel se poate stabili care dintre cele două titluri este mai caracterizat. Acțiunea în revendicare nu poate face abstracție de situația juridică a imobilului în litigiu de imobil care a fost preluat de stat în anul 1969, de modul de preluare și de dispozițiile legale privind regulile de restituire ale acestei categorii de imobile stabilite prin acte normative edictate după 22 decembrie 1989, or, acest act normativ este Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a constatat că soluția este în acord cu Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, obligatorie pentru instanțele judecătorești, prin care s-a stabilit că „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, dispozițiile art. 480 C. civ." Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, stabilit prin Legea nr. 10/2001, este unul derogatoriu de la dreptul comun în privința condițiilor în care se poate restitui fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia imobilul preluat abuziv.

Prin Legea nr. 10/2001 s-a instituit un regim juridic special față de dreptul comun al acțiunii în revendicare cu privire la posibilitatea restituirii în natură a bunului preluat de stat. Astfel, potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, „nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent." În cauză, reclamantele revendică imobilul teren în suprafață de 310 mp, situat în București, sector 4, de la Municipiul București, în condițiile în care nu au formulat notificare pentru restituirea imobilului preluat de stat, fapt susținut de acestea în cauză. În această situație, față de dispozițiile legale sus-menționate, tribunalul a constatat că reclamantele nu au în patrimoniul lor dreptul de a solicita restituirea bunului în natură și nici dreptul de a solicita despăgubiri reprezentând contravaloarea acestuia.

În egală măsură, reclamantele nu mai au nici posibilitatea de a solicita declararea nulității actului de preluare de către stat, deoarece valorificarea acestei pretenții era posibilă tot numai în cadrul procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001. Acest act normativ reglementează nu numai procedura de restituire, dar și condițiile restituirii, inclusiv condițiile în care titlul statului poate fi apreciat ca fiind abuziv și poate constitui temei al restituirii. Așa cum s-a arătat mai sus, art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede că și imobilele preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare pot fi restituite potrivit procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001.

Or, în speță, titlul statului este un act de expropriere pentru utilitate publică, adică un titlu valabil pentru stat.

Pe cale de consecință, fiind un titlu valabil pentru stat, numai în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001 s-ar fi putut analiza cererea de restituire a reclamantelor, soluția fiind concordantă și cu dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, care prevede în mod expres că „fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat". În fine, tribunalul a mai reținut că soluția respingerii ca neîntemeiate a acțiunii în revendicare în cauza de față nu aduce atingere dreptului reclamantelor garantat de art. 1 din Protocolul nr. l la CEDO.

Acest text al Convenției nu garantează de principiu dreptul la restituirea unor bunuri preluate de stat, indiferent de modul de preluare, la o dată anterioară ratificării de către România a acestei convenții. Pe de altă parte, în ipoteza în care, după ratificarea Convenției, statul roman a adoptat o lege de reparație cu privire la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, art. l din Protocolul nr. l la C.E.D.O. nu garantează dreptul la restituirea în natură de către stat a bunurilor preluate anterior ratificării C.E.D.O. și indiferent dacă acel bun se mai află sau nu la stat. Acest aspect a fost subliniat fără echivoc în jurisprudența sa de către Curtea de la Strasbourg.

Instanța a apreciat că prevederile art. 1 din Protocolul nr. l la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi reținut ca temei juridic al acțiunii de față, întrucât reclamantele nu au justificat existența unui „bun actual" în sensul textului convențional menționat pentru a se ridica problema vreunei atingeri aduse acestuia, care să atragă incidența textului respectiv din Convenție. Aprecierea reclamantelor că dreptul lor de proprietate există și solicitarea ca titlul lor să fie comparat cu cel al pârâtului nu sunt suficiente pentru a reține existența unui „bun actual". Noțiunea autonomă de „bun" care circumscrie domeniul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. l la Convenție presupune ca reclamantele să aibă cel puțin o „speranță legitimă" cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Or, în cauza de față, acestea nu au nici măcar o asemenea speranță. De altfel, în jurisprudența sa în cauzele împotriva României, în situații similare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un „bun actual" și nici o „speranță legitimă" (Cauza Poenaru contra României cererea nr. 51864/99, decizia de inadmisibilitate din 13 noiembrie 2001). Noțiunea autonomă de „bun" în sensul jurisprudenței Curții de la Strasbourg presupune întrunirea în speță a criteriilor consacrate de această jurisprudența, criterii care nu se regăsesc în cauză.

în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că există un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. l din Convenție în măsura în care în mod cumulativ printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie o instanță judecătorească a recunoscut unei persoane calitatea de proprietar al bunului și prin dispozitivul hotărârii a dispus în mod expres restituirea bunului către acea persoană (Păduraru contra României). În egală măsură, tribunalul a reținut că prin respingerea acțiunii în revendicare în cauza de față nu se încalcă principiile jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului consacrate în cauza Faimblat împotriva României. Astfel, în cauză, premisa pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului și-a întemeiat concluzia privind încălcarea art. 6 din C.E.D.O.

a fost declanșarea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 de către reclamanții S.F. și S.F., precum și jurisprudența națională divergentă cu privire la competența instanțelor naționale de a soluționa pe fond notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, anterioară Deciziei I.C.C.J. nr. 53/2007, care a determinat Curtea să aprecieze că reclamanții nu aveau, la data desfășurării procedurii lor administrative, niciun mijloc efectiv de a promova acțiuni în fața unei instanțe judecătorești, cât timp procedura administrativă se afla în curs de desfășurare. Analiza Curții a avut în vedere în mod esențial în cauza menționată modul de desfășurare a procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 și declanșată de reclamanți.

Premisele de la care a pornit Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Faimblat împotriva României nu se regăsesc în speța de față, deoarece reclamantele nu au formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001 și nici vreo altă acțiune anterioară acestei legii pentru restituirea imobilului, acțiunea de față fiind primul demers al acestora în vederea redobândirii bunului în litigiu. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele, solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate, aplicarea cu prioritate a reglementării din normele europene privind dreptul de proprietate și nu a concursului între legea specială și legea generală, constatarea nulității absolute a titlului statului, deoarece prin Decretul Consiliului de Stat nr. 10/1969 s-a efectuat o expropriere abuzivă, titlul statului nefiind unul valabil și obligarea pârâtului la a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 310 mp, liberă de utilități.

În apel s-a administrat proba cu înscrisuri, în acest sens fiind depuse relații cu privire la situația despăgubirilor bănești acordate pentru imobilul în litigiu (sumă neîncasată de persoanele expropriate, prescrisă și virată la bugetul de stat cu dispoziția de plată nr. 42 din 13 ianuarie 1973), precum și acte de stare civilă cu referire la calitatea de succesoare a reclamantei J.L.D. de pe urma defunctului N.C. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 618/ A din 21 iunie 2011, a respins ca nefondat apelul.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele: Conform dispozițiilor deciziei de desființare a sentinței civile nr. 522 din 8 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, respectiv Deciziei civile nr. 89 din 8 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în limitele căreia a fost stabilit obiectul cererii deduse judecății, acțiunea de față trebuia analizată prin prisma Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de fond fiind obligată, să cerceteze dacă reclamantele, în cadrul unei acțiuni în revendicare, se pot prevala de un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, astfel cum impune decizia pronunțată în recurs în interesul legii, caz în care li s-ar încălca dreptul de acces la instanță.

Instanța de control judiciar a reținut că reclamantele și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ., acestea reglementând o acțiune în revendicare, iar nu o acțiune în despăgubiri, în natură sau prin echivalent, care este o acțiune personală imobiliară, supusă atât prescripției, cât și decăderii, așa cum reglementează Legea nr. 10/2001. Natura juridică a acestor acțiuni este diferită, chiar dacă obiectul material este același. Deși Legea nr. 10/2001 este o lege specială, aceasta nu derogă de la art. 480 C. civ., sens în care acțiunea în revendicare nu poate să devină inadmisibilă prin apariția unor norme speciale de reparații. Exercitarea acțiunii în revendicare nu poate fi paralizată prin dispoziții speciale contrare dispozițiilor generale în materia apărării dreptului de proprietate, ea decurgând din dreptul de proprietate și sancționând încălcarea acestuia.

Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secțiile Unite nu exclude posibilitatea formulării acțiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului. Astfel, nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată prevala la rândul său de un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Din această perspectivă, instanța de apel a constatat că tribunalul a reținut că imobilul în litigiu cade sub incidența legii speciale, fiind un bun preluat de stat prin expropriere, că reclamantele nu au făcut dovada existenței în patrimoniul lor a unui „bun actual", în lipsa formulării unei notificării în sensul Legii nr. 10/2001 și că soluția respingerii ca neîntemeiate a acțiunii în revendicare în cauza de față nu aduce atingere dreptului reclamantelor garantat de art. 1 din Protocolul nr. l la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest context, instanța de apel a avut în vedere că, prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale. S-a reținut că în cauză nu se pune o asemenea problemă, deoarece legea internă nu intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului. Potrivit jurisprudenței instanței de contencios european, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorilor reclamantelor nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970: „Speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. l" (decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977). În alte cauze, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire", oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă", de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (C.E.D.O., 28 septembrie 2004, Kopecky contra Slovaciei).

În același sens, în cauza Brezny și Brezny contra Slovaciei din 4 martie 1996, în care reclamanții au susținut că fuseseră lipsiți de proprietatea lor în condiții contrare art. 1 din Protocolul nr. l, întrucât statul refuzase să le restituie proprietățile confiscate în 1973 și 1976 pe motiv că nu îndeplineau una din condițiile impuse de legea națională pentru a putea beneficia de restituire - dovada cetățeniei slovace, Comisia a declarat că procedura contestată de reclamanți nu se referă la „bunuri existente" și că aceștia acționau numai ca solicitanți.

în concluzie „Reclamanții, care fără îndoială au sperat că li se vor restitui bunurile confiscate, nu au demonstrat că sunt titularii vreunui drept de a obține repararea prejudiciului". Reținând că prevederile Legii nr. 10/2001 - pe care se întemeiază „speranța legitimă" în sensul Convenției, condiționează recunoașterea vechiului drept de proprietate al autorilor reclamantelor și al reclamantelor de îndeplinirea procedurii reglementate de acest act normativ - nu sunt contrare art. 1 din Protocolul nr. l și că, în absența unei notificări ce ar fi putut conduce la eliberarea unei decizii în condițiile legii sau la pronunțarea unei hotărâri în cadrul controlului activității entităților învestite cu soluționarea notificărilor exercitat de către instanțele judecătorești, reclamantele nu beneficiază de acest drept, instanța de apel a constatat că în mod corect s-a reținut în cauză incidența tezei a doua a dispozitivului deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Premisele de la care a pornit Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Faimblat împotriva României nu se regăsesc în cauză, deoarece reclamantele nu au formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001 și nici vreo altă acțiune anterioară acestei legi pentru restituirea imobilului, cererea de față fiind primul demers al acestora în vederea redobândirii bunului în litigiu. De altfel, adoptarea unei noi legislații poate genera un nou drept de proprietate, protejată de art. 1 din Protocolul nr. l, numai în condițiile în care se urmează procedura instituită de actul normativ în cauză, în beneficiul persoanelor care satisfac condițiile de restituire, iar nu atunci când se contestă aplicare unei astfel de norme speciale.

Raportat la cele reținute anterior, este lipsit de relevanță dacă actul de expropriere nu a produs efectele juridice pentru care a fost adoptat, întrucât scopul exproprierii, respectiv utilitatea publică, nu a fost atins, precum și împrejurarea că, în urma exproprierii, reclamantele nu ar fi încasat despăgubiri pentru terenul preluat. Împotriva acestei din urmă decizii, reclamantele au declarat recurs, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea atât a dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O., art. 1 Protocolul I adițional la Convenție cât și a dispozițiilor de drept comun privind dreptul de proprietate și cele ale Legii nr. 10/2001.

Recurentele reclamante reproșează instanței de apel că în mod greșit s-a limitat să aplice în cauză Legea speciala nr. 10/2001, analizând materialul probator administrat doar prin raportare la legea menționtă, iară să țină cont de faptul că obiectul dedus judecații este reprezentat de o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun. Susțin că, potrivit art. 12 din Constituția României din 1965 „Terenurile si construcțiile pot fi expropriate numai pentru lucrări de interes obștesc si cu plata unei juste despăgubiri", iar art. 36 prevede că „Dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege." Mai susțin că dispozițiile constituționale trebuie coroborate cu prevederile art. 481 C. civ.

potrivit cărora „Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauza de utilitate publică si primind o dreapta si prealabila despăgubire". Totodată, recurentele reclamante susțin că opinia instanței de fond în sensul că nu s-a parcurs procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 a fost criticată de C.E.D.O. la data aplicării Legii nr. 112/2995, instanța europeană statuând că nimeni nu poate fi obligat să parcurgă procedura administrativă deoarece s-ar incalca art. 6 din Convenție, respectiv, dreptul la un proces echitabil (cauzele Brumărescu și Petrescu contra României). De asemenea. Protocolul nr. I din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede ca o măsură privativă de proprietate trebuie sa păstreze un echilibru just intre exigentele interesului general al comunității si imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.

Recurentele reclamante susțin că, dovedind calitatea de persoane îndreptățite au făcut și dovada încălcării art. 1 din Protocolul nr. I adițional la Convenție. Reținerea de către instanța de apel a incidenței în speță a Deciziei nr. 33/2008 pronunțate de I.C.C.J. încalcă practica C.E.D.O., exemplificând în acest sens cauzele Petrulian loanovici si Faimblat prin care s-a statuat că se aplică prioritar dispozițiile Convenției deoarece chiar dacă s-ar urma procedura prealabilă, aceasta nu are o finalitate concretă în România, restituirea în naturaă nefiind posibilă in fapt. Chiar și în Decizia nr. 33/2008, Înalta Curte recunoaște prioritatea Convenției, în raport de dispozițiile art. 20 din Constituția României, precum și faptul că odată ce a fost adoptată de către stat o soluție, aceasta trebuie implementată cu o claritate și o coerență rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică.

Au mai arătat că actul de expropriere este lipsit de efecte juridice întrucât scopul exproprierii - de utilitate publică - nu a fost atins, pe terenul în cauză nefiind realizate lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, iar pe de altă parte, autorii lor nu au încasat despăgubiri. Drept urmare, constatarea nevalabilității exproprierii terenului în cauză se apreciază de către instanță în funcție de legislația în vigoare la momentul exproprierii.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Așa cum în mod corect a reținut instanța de apel care a confirmat a sentința tribunalului, reclamantele au formulat acțiune în revendicare a unui imobil - teren în suprafață de 310 mp, preluat de stat de la autorii lor în temeiul Decretului Consiliului de Stat nr. 10/1969, întemeiată pe dispozițiile C. civ., după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, deoarece a fost expropriat de stat în perioada de referință a legii.

În consecință, reclamantele aveau obligația de a formula notificare în baza Legii nr. 10/2001 prin care să solicite restituirea imobilului, dar nu au procedat în acest sens. La această situație de fapt, legea a fost corect aplicată, cu referire la dispozițiile Legii nr. 10/2001, cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ale art. 6 din aceeași Convenție, precum și Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite. Așadar, în speță, este necontestat că acțiunea reclamantelor are ca obiect revendicarea unui imobil, care a fost preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În atare situație, chestiunea admisibilității acțiunii a fost corect analizată prin prisma deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite. Prin această decizie s-a stabilit, în primul rând că, în concursul dintre legea specială și dreptul comun are prioritate legea specială, chiar dacă acest lucru nu este prevăzut expres în legea specială. În explicitarea acestei părți din dispozitiv, Înalta Curte a arătat, în considerentele deciziei, că nu poate fi primit punctul de vedere conform căruia acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat o astfel de procedură în termenul legal ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile C. civ., deoarece un asemenea punct de vedere ignoră principiul de drept generalia specialibus derogant.

Reclamantele se află în prima din cele trei situații enumerate, adică nu au urmat procedura Legii nr. 10/2001, în sensul că nu au depus o notificare unității deținătoare a imobilului. Deși nu au urmat procedura Legii nr. 10/2001, reclamantele au formulat acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile C. civ., considerând astfel că au un drept de opțiune între legea specială și dreptul comun, contrar celor statuate cu valoare obligatorie pentru viitor, prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți. Pentru a demonstra admisibilitatea acestei acțiuni, reclamantele nu au invocat în acțiune nicio neconcordanță a dispozițiilor legale privitoare la procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, neconcordanță care să facă aplicabilă direct și prioritar Convenția, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Nici aplicarea art. 1 Protocolul nr. l din C.E.D.O., prin înlăturarea dispozițiilor legii speciale, așa cum solicită reclamantele, nu este posibilă. În primul rând, trebuie precizat că principiul neretroactivității legii civile împiedică analizarea respectării Convenției la momentul preluării imobilului, adică la o dată la care România încă nu ratificase Convenția. Așa fiind, criticile din recurs conform cărora preluarea de către stat a imobilului fără utilitate publică și fără dreaptă și prealabilă despăgubire - nu a respectat prevederile art. 6 și art. 1 Protocolul I din Convenție nu pot fi analizate de Înalta Curte. Nici încălcarea celor două texte din Convenție cu ocazia judecării prezentei cauze nu poate fi reținută.

Astfel, reclamantele nu dețin o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi confirmat în justiție dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, astfel încât nu dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenție și al jurisprudenței Curții pe acest aspect, începând cu cauza Brumărescu contra României. Nedeținând un bun, nu se mai pune problema dacă prin modul de soluționare a cauzei se produce sau nu o ingerință în dreptul de proprietate al reclamatelor. De asemenea, faptul că instanțele au verificat cu prioritate posibilitatea reclamantelor de a acționa în baza dreptului comun, în condițiile în care nu au urmat procedura legii speciale, nu reprezintă o încălcare a accesului la justiție al reclamantelor, garantat prin art. 6 din Convenție.

Acest text nu garantează dreptul unei persoane, care se adresează justiției, de obține analiza pe fond a tuturor pretențiilor sale, așa cum lasă a se înțelege reclamantele. Capătul de cerere principal l-a constituit revendicarea imobilului și, dat fiind că acțiunea a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, problema admisibilității acesteia se cerea dezlegată cu prioritate, conform Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte în interesul legii. În realitate, pentru a beneficia de restituirea în natură a imobilului - despre care reclamantele pretind că se află încă în posesia statului - era necesar și suficient să formuleze o notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost prelungit de mai multe ori, pe care să o înregistreze la Primăria municipiului București, însoțită de actele doveditoare privind calitatea de persoane îndreptățite.

Sub rezerva administrării dovezilor cerute de lege, soluția restituirii în natură a imobilului era posibilă din perspectiva art. 2, 7, 9 și 21 al Legii nr. 10/2001, indiferent că imobilul ar fi fost preluat cu titlu sau tară titlu valabil, deoarece legiuitorul a hotărât să restituie în natură toate imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist, cu condiția să mai existe în materialitatea lor, să fie libere în sensul legii speciale și să nu fi fost înstrăinate; pe de altă parte liberul acces la instanță este asigurat în contextul Legii nr. 10/2001, în termenii art. 26 alin. (3) din legea specială, dar și avându-se în vedere cele statuate prin Decizia nr. 20/2007, pronunțată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Faptul că Statul Român a înțeles să adopte o lege specială de reparație, prin care a stabilit anumite termene și o anumită procedură de urmat, intră în marja sa de apreciere. Așa cum a statuat constant în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului - de exemplu în cauza Păduraru contra României - Convenția nu impune statelor nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția. Art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

Așa fiind, în mod corect instanțele anterioare au reținut că reclamantele, neurmând procedura legii speciale, nu se pot adresa pe calea dreptului comun pentru revendicarea imobilului, ceea ce a făcut inutilă și analiza valabilității titlului statului, deoarece această chestiune putea fi valorificată tot în procedura Legii nr. 10/2001, în cadrul căreia era suficient să demonstreze că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 223/1974 în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Or, neformulând notificare, reclamantele și-au asumat riscul pierderii dreptului de a solicita măsuri reparatorii pentru imobil, așa cum s-a prevăzut expres în art. 21 alin. (5) al Legii nr. 10/2001.

Cum reclamantele nu au drept de opțiune între legea specială și dreptul comun - acțiunea în revendicare fiind respinsă pentru acest motiv - nu mai era necesar a se analiza, pe fond, nici dacă o eventuală admitere a acțiunii ar putea aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice. Faptul că un asemenea efect ar fi exclus în speță nu face acțiunea admisibilă, așa cum rezultă și din Decizia nr. 33/2008, care prevede prioritatea legii speciale inclusiv - sau în primul rând - în situația persoanelor care nu au urmat procedura Legii nr. 10/2001. Pentru considerentele arătate, decizia instanței de apel este legală, iar în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții L.P. și J.L.D. împotriva Deciziei nr. 618/ A din 21 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 septembrie 2012.