ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5653/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5653/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată, la data de 23 mai 2008, pe rolul Judecătoriei sectorului 4

București,

reclamantele L.P.

și J.L.D. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin primarul

general și Primăria Sectorului 4 București, solicitând constatarea nulității

absolute parțiale a Decretului Consiliului de Stat al R.S.R. nr. 10 din 23

ianuarie 1969, privind exproprierea și trecerea în proprietatea statului a unor

imobile situate în municipiul București, obligarea pârâților să le lase în

deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 310 m.p.,

situat în București, sector 4, expropriat prin Decizia nr. 52 din 05 februarie 1969,

emisă în baza decretului sus-menționat (restituirea în natură) și recunoașterea

dreptului de proprietate iarîn ipoteza în care restituirea în natură nu este

posibilă, prejudiciul suferit să fie reparat prin echivalent bănesc.

În

motivarea acțiunii, reclamantele au arătat că terenul situat în București, sector

4, în suprafață de 580 mp, a aparținut numitelor D.P. și M.V. Constanța (în

cotă de V2), astfel cum rezultă din actele emise de Comisiunea pentru

înființarea Cărților Funciare din 05 martie 1941, ele fiind succesoarele celor

două autoare.

Prin Decizia nr.

52/1969 a Consiliului Popular al Municipiului București a fost expropriată

suprafața de 310 mp, în scopul construirii a 3 ansambluri de locuințe și a unei

școli generale, fără a fi însă îndeplinite condițiile legale imperative în

vigoare la acel moment.

Reclamantele

au susținut că în prezent, terenul revendicat este liber, nefiind ocupat de

vreun obiectiv de utilitate publică sau alte construcții și, întrucât nu au

primit despăgubiri, față de dispozițiile H.G. nr. 556/1990, Legea nr. 10/2001,

Protocolului nr. l adițional la C.E.D.O., rezultă că exproprierea a fost

abuzivă.

La

termenul din 30 iunie 2008, reclamantele au evaluat provizoriu imobilul în

litigiu la suma de 500.001 lei și, în raport de această pretenție, cauza a fost

declinată, spre competentă soluționare, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) C.

proc. civ., la Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 3767 din 30 iunie

2008.

În fața

Tribunalului București, reclamantele și-au precizat acțiunea în sensul că, pe

de o parte, solicită să se constate nulitatea absolută a titlului statului,

urmare aplicării abuzive a decretului de expropriere și obligarea pârâtului

Municipiul București, prin Primarul General să le lase în deplină proprietate

și liniștită posesie terenul de 310 m.p., în raport de dispozițiile art. 480 -

481 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. l adițional la C.E.D.O., iar, pe de altă

parte, că înțeleg să se judece doar în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

București, prin Primarul General.

Prin sentința

civilă nr. 522 din 8 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă

a respins acțiunea, astfel cum a fost

precizată, ca neîntemeiată.

În

considerentele sentinței, tribunalul a reținut că reclamantele își

fundamentează dreptul de proprietate invocat pe procesul verbal încheiat de

Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în București din data de 05

martie 1941, prin care s-a înscris acest drept în favoarea autorilor D.P. și M.V.

Constanța.

S-a reținut

că, din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 rezultă fără echivoc că

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv și, implicit, exercitarea

dreptului de proprietate se face numai în urma constatării dreptului de

proprietate fie prin decizia unității deținătoare ori a altei entități

administrative ce a fost învestită cu soluționarea notificării, implicată în

aplicarea Legii nr. 10/2001, fie prin hotărâre judecătorească de restituire, în

cazul în care dispozițiile sau deciziile emise sunt atacate injustiție.

Cum

reclamantele nu au formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001

nu se poate reține în cadrul acțiunii în revendicare imobiliară că actul de

proprietate exhibat de acestea reprezintă titlul în baza căruia poate fi

valorificat dreptul de proprietate potrivit art. 480 C. civ., în raport cu

actualul deținător al imobilului revendicat, mai ales în situația în care

calitatea de proprietar nu a fost recunoscută în urma recurgerii la procedura

administrativă obligatorie instituită prin legea specială de reparație.

În acest

sens au fost citate considerentele Deciziei nr. 53 din 04 iunie 2007 și nr. 33

din 09 iunie 2008, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile

Unite.

Pentru a

exista o protecție a unui drept subiect al persoanei îndreptățite în sensul art.

1 din Protocolul nr. l adițional la Convenție este necesar, potrivit

jurisprudentei C.E.D.O., să fie vorba de un „bun actual" al acesteia,

aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i

recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri

legislative de restituire, concretizând, în patrimoniul părții, existența unei

speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

Conchizând,

tribunalul a reținut că în cauză nu se regăsește o astfel de situație, iar

adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu

consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă

nici art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială

pentru valorificarea dreptului dedus judecății este efectivă.

Împotriva

deciziei tribunalului au declarat apel reclamantele, solicitând admiterea

apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea aplicării cu

prioritate a reglementării normelor europene și nu a concursului între legea

specială și legea generală.

Prin

Decizia civilă nr. 89 din 8 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă,

a admis

apelul declarat de reclamante, a desființat sentința apelată și trimis cauza,

spre rejudecare, Tribunalului București.

Pentru a

hotărî astfel, instanța de apel a reținut că reclamantele și-au întemeiat

acțiunea pe dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ., acestea reglementând

o acțiune în revendicare, iar nu o acțiune în despăgubiri, în natură sau prin

echivalent, care este o acțiune personală imobiliară, supusă atât prescripției,

cât și decăderii, așa cum reglementează Legea nr. 10/2001. Natura juridică a

acestor acțiuni este diferită, chiar dacă obiectul material este același.

Deși

Legea nr. 10/2001 este o lege specială, aceasta nu derogă de la art. 480 C.

civ., sens în care acțiunea în revendicare nu poate să devină inadmisibilă prin

apariția unor norme speciale de reparații. Exercitarea acțiunii în revendicare

nu poate fi paralizată prin dispoziții speciale contrare dispozițiilor generale

în materia apărării dreptului de proprietate, ea decurgând din dreptul de

proprietate și sancționând încălcarea acestuia.

Decizia nr.

33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite nu

exclude posibilitatea formulării acțiunii în revendicare, ci arată că trebuie

acordată prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului. în motivarea acestei

hotărâri, se arată că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001

exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în

revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se

poată prevala la rândul său de un „bun" în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Deși

tribunalul a respins acțiunea reclamantelor, ca neîntemeiată, nu a soluționat

pe fond cererea, nepronunțându-se asupra titlurilor părților, opunând

reclamantelor procedura Legii nr. 10/2001.

Astfel,

tribunalul nu a cercetat dacă reclamantele, în acțiunea în revendicare, se pot

prevala de un „bun" în sensul art. 1 din primul Protocol adițional, astfel

cum impune decizia pronunțată în recurs în interesul legii, caz în care i s-a

încălcat dreptul de acces la instanță.

În rejudecare,

Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, prin sentința nr. 1170 din 30

iunie 2010,

a respins

acțiunea ca neîntemeiată, reținând următoarele:

Reclamantele

au formulat o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile C. civ., la 23

mai 2008, după data de 14 februarie 2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Obiectul

acțiunii îl reprezintă un imobil - teren în suprafață de 310 mp, situat în

București, sector 4 - care a fost preluat de stat de la autorii reclamantelor,

în temeiul Decretului Consiliului de Stat nr. 10/1969.

Imobilul

în litigiu face parte din categoria imobilelor care intra în domeniul de

aplicare al Legii nr. 10/2001, deoarece a fost expropriat de stat în perioada

06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Acțiunea

în revendicare întemeiată pe dispozițiile C. civ. este mijlocul juridic de

drept comun de protejare a dreptului de proprietate, prin care cel care se

pretinde proprietarul unui bun solicită de la cel care are stăpânirea acestuia restituirea

bunului. Construcția juridică a acțiunii în revendicare permite formularea

acesteia și împotriva unei persoane care se consideră proprietar al imobilului

și care chiar exhibă un titlu cu privire la imobilul respectiv. În acest caz,

urmează a se compara titlul reclamantului cu cel al pârâtului pentru a se

stabili care din ele este preferabil.

Tribunalul

a procedat la compararea titlurilor părților, pentru a respecta, conform art. 315

C. proc. civ., indicațiile date în acest sens de Curtea de Apel București,

pornind de la premisa aplicării în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În privința

aplicabilității Legii nr. 10/2001, tribunalul a reținut că incidența acestei

legi este cerută de situația imobilului în litigiu preluat în mod abuziv în

perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 - potrivit art. 2 lit. h) - orice

alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art.

6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul

juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare.

Situația de

bun preluat de stat a imobilului în litigiu impune raportarea la acest act

normativ, care reglementează situația juridică a imobilelor preluate de stat,

de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Aplicarea

Legii nr. 10/2001 este obligatorie, în speță, chiar dacă s-ar reține că statul

nu a avut un titlu valabil asupra bunului litigios, deoarece art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998 prevede în mod expres că, „bunurile preluate de stat

fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului,

pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu

fac obiectul unor legi speciale de reparație", iar Legea nr. 10/2001 este

tocmai legea specială de reparație.

Formularea

acțiunii în revendicare de către reclamante și întemeierea pe dispozițiile art.

480 C. civ. nu exclude, în cadrul acțiunii în revendicare prin care se solicită

compararea titlurilor concurente, incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001

deoarece regimul revendicării bunurilor imobile preluate de stat în perioada 06

martie 1945 - 22 decembrie 1989 este cel prevăzut de legea specială.

Incidența

Legii nr. 10/2001 în cauză nu poate fi înlăturată prin voința reclamantelor,

deoarece regimul juridic al bunurilor imobile preluate de stat în perioada 06 martie

1945 - 22 decembrie 1989 este stabilit prin această lege specială, care este

obligatoriu, iar nu facultativ, fapt ce rezultă din art. 6 alin. (2) din Legea nr.

213/1998 menționat mai sus. Compararea titlurilor în cadrul acțiunii în

revendicare trebuie făcută prin raportarea la dispozițiile Legii nr. 10/2001,

deoarece numai în acest fel se poate stabili care dintre cele două titluri este

mai caracterizat. Acțiunea în revendicare nu poate face abstracție de situația

juridică a imobilului în litigiu de imobil care a fost preluat de stat în anul

1969, de modul de preluare și de dispozițiile legale privind regulile de

restituire ale acestei categorii

de

imobile stabilite prin acte normative edictate după 22 decembrie 1989, or,

acest act normativ este Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a constatat că soluția este în acord cu

Decizia nr. 33/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secțiile Unite, obligatorie pentru instanțele judecătorești, prin care s-a

stabilit că „de principiu, persoanele cărora le

sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.

10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea

prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, dispozițiile art.

480 C. civ."

Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat în

perioada 06 martie 1945 -

22 decembrie 1989, stabilit prin Legea nr. 10/2001, este

unul derogatoriu de la dreptul

comun în privința condițiilor în care se poate restitui

fostului proprietar sau

moștenitorilor

acestuia imobilul preluat abuziv.

Prin Legea nr. 10/2001 s-a instituit un regim juridic

special față de dreptul

comun al acțiunii în revendicare cu privire la

posibilitatea restituirii în natură a

bunului

preluat de stat.

Astfel,

potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată,

„nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut

pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în

justiție măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent."

În cauză, reclamantele revendică imobilul teren în

suprafață de 310 mp,

situat în București, sector 4, de la Municipiul

București, în condițiile în care nu au formulat notificare pentru restituirea

imobilului preluat de

stat,

fapt susținut de acestea în cauză.

În această situație, față de dispozițiile legale

sus-menționate, tribunalul a

constatat că reclamantele nu au în patrimoniul lor

dreptul de a solicita restituirea

bunului

în natură și nici dreptul de a solicita despăgubiri reprezentând contravaloarea

acestuia.

În egală măsură, reclamantele nu mai au nici posibilitatea

de a solicita

declararea nulității actului de preluare de către stat, deoarece

valorificarea acestei

pretenții era posibilă tot numai în cadrul procedurii

speciale prevăzute de Legea

nr.

10/2001.

Acest act normativ reglementează nu numai procedura de restituire, dar

și

condițiile

restituirii, inclusiv condițiile în care titlul statului poate fi apreciat ca

fiind abuziv și

poate constitui temei al restituirii. Așa cum s-a arătat mai sus, art. 2

lit. h) din Legea

nr. 10/2001, republicată, prevede că și imobilele preluate de stat cu

titlu valabil,

astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind

proprietatea

publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările

ulterioare pot

fi restituite potrivit procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001.

Or, în speță, titlul statului este un act de expropriere

pentru utilitate publică,

adică

un titlu valabil pentru stat.

Pe cale de consecință, fiind un titlu valabil pentru stat, numai în

cadrul

procedurii Legii nr. 10/2001 s-ar fi putut analiza cererea de restituire

a

reclamantelor,

soluția fiind concordantă și cu dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea

nr. 213/1998,

care prevede în mod expres că „fac parte din domeniul public sau privat al

statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de

stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în

proprietatea

statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a

tratatelor

internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la

data preluării lor

de

către stat".

În fine, tribunalul a mai reținut că soluția respingerii

ca neîntemeiate a

acțiunii în revendicare în cauza de față nu aduce

atingere dreptului reclamantelor

garantat

de art. 1 din Protocolul nr. l la CEDO.

Acest text al Convenției nu garantează de principiu dreptul la

restituirea unor

bunuri preluate de stat, indiferent de modul de

preluare, la o dată anterioară

ratificării de către România a acestei convenții. Pe de

altă parte, în ipoteza în care,

după ratificarea Convenției, statul roman a adoptat o

lege de reparație cu privire la

imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, art. l din Protocolul

nr. l la C.E.D.O. nu garantează dreptul la restituirea

în natură de către stat a bunurilor preluate anterior ratificării C.E.D.O. și

indiferent dacă acel bun se mai află sau nu la

stat. Acest aspect a fost subliniat

fără echivoc în jurisprudența sa de către Curtea de

la Strasbourg.

Instanța a apreciat că prevederile art. 1 din Protocolul nr.

l la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi reținut ca temei juridic al

acțiunii de față, întrucât reclamantele nu au justificat existența unui „bun

actual" în sensul

textului convențional menționat pentru a se ridica

problema vreunei atingeri aduse acestuia, care să atragă incidența textului

respectiv din Convenție.

Aprecierea reclamantelor că dreptul lor de proprietate

există și solicitarea ca

titlul lor să fie comparat cu cel al pârâtului nu sunt

suficiente pentru a reține

existența

unui „bun actual". Noțiunea autonomă de „bun" care circumscrie

domeniul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr.

l la Convenție presupune ca

reclamantele să aibă cel puțin o „speranță

legitimă" cu privire la valoarea

patrimonială

respectivă. Or, în cauza de față, acestea nu au nici măcar o asemenea

speranță. De altfel, în jurisprudența sa în

cauzele împotriva României, în situații

similare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că

solicitarea de a

obține un bun

preluat de stat nu reprezintă nici un „bun actual" și nici o „speranță

legitimă" (Cauza Poenaru contra României

cererea nr. 51864/99, decizia de

inadmisibilitate din 13 noiembrie 2001).

Noțiunea autonomă de „bun" în sensul jurisprudenței

Curții de la Strasbourg

presupune întrunirea în speță a criteriilor consacrate de

această jurisprudența,

criterii care nu se regăsesc în cauză. în jurisprudența

sa, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a stabilit că există un „bun" în

sensul art. 1 din Protocolul nr. l

din Convenție în măsura în care în mod cumulativ printr-o

hotărâre judecătorească

definitivă

și executorie o instanță judecătorească a recunoscut unei persoane

calitatea de proprietar al bunului și

prin dispozitivul hotărârii a dispus în mod expres restituirea bunului către

acea persoană (Păduraru contra României).

În egală

măsură, tribunalul a reținut că prin respingerea acțiunii în revendicare în

cauza de față nu se încalcă principiile jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului consacrate în cauza Faimblat împotriva României.

Astfel,

în cauză, premisa pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului și-a întemeiat

concluzia privind încălcarea art. 6 din C.E.D.O. a fost declanșarea procedurii

administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 de către reclamanții S.F. și S.F.,

precum și jurisprudența națională divergentă cu privire la competența

instanțelor naționale de a soluționa pe fond notificarea formulată în baza

Legii nr. 10/2001, anterioară Deciziei I.C.C.J. nr. 53/2007, care a determinat

Curtea să aprecieze că reclamanții nu aveau, la data desfășurării procedurii

lor administrative, niciun mijloc efectiv de a promova acțiuni în fața unei

instanțe judecătorești, cât timp procedura administrativă se afla în curs de

desfășurare. Analiza Curții a avut în vedere în mod esențial în cauza menționată

modul de desfășurare a procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001

și declanșată de reclamanți.

Premisele de

la care a pornit Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Faimblat

împotriva României nu se regăsesc în speța de față, deoarece reclamantele nu au

formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001 și nici vreo altă acțiune

anterioară acestei legii pentru restituirea imobilului, acțiunea de față fiind

primul demers al acestora în vederea redobândirii bunului în litigiu.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat apel reclamantele, solicitând admiterea apelului

și schimbarea în tot a sentinței apelate, aplicarea cu prioritate a

reglementării din normele europene privind dreptul de proprietate și nu a

concursului între legea specială și legea generală, constatarea nulității

absolute a titlului statului, deoarece prin Decretul Consiliului de Stat nr. 10/1969

s-a efectuat o expropriere abuzivă, titlul statului nefiind unul valabil și

obligarea pârâtului la a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie

suprafața de 310 mp, liberă de utilități.

În apel

s-a administrat proba cu înscrisuri, în acest sens fiind depuse relații cu

privire la situația despăgubirilor bănești acordate pentru imobilul în litigiu

(sumă neîncasată de persoanele expropriate, prescrisă și virată la bugetul de

stat cu dispoziția de plată nr. 42 din 13 ianuarie 1973), precum și acte de

stare civilă cu referire la calitatea de succesoare a reclamantei J.L.D. de pe

urma defunctului N.C.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia

nr. 618/ A din 21 iunie 2011,

a

respins ca nefondat apelul.

Pentru a

pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele:

Conform

dispozițiilor deciziei de desființare a sentinței civile nr. 522 din 8 aprilie 2009,

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, respectiv Deciziei civile

nr. 89 din 8 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, în limitele căreia a fost stabilit obiectul cererii deduse

judecății, acțiunea de față trebuia analizată prin prisma Deciziei nr. 33/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de fond fiind

obligată, să cerceteze dacă reclamantele, în cadrul unei acțiuni în

revendicare, se pot prevala de un „bun" în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, astfel cum impune decizia pronunțată în recurs

în interesul legii, caz în care li s-ar încălca dreptul de acces la instanță.

Instanța de

control judiciar a reținut că reclamantele și-au întemeiat acțiunea pe

dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ., acestea reglementând o acțiune în

revendicare, iar nu o acțiune în despăgubiri, în natură sau prin echivalent,

care este o acțiune personală imobiliară, supusă atât prescripției, cât și

decăderii, așa cum reglementează Legea nr. 10/2001. Natura juridică a acestor

acțiuni este diferită, chiar dacă obiectul material este același.

Deși Legea nr.

10/2001 este o lege specială, aceasta nu derogă de la art. 480 C. civ., sens în

care acțiunea în revendicare nu poate să devină inadmisibilă prin apariția unor

norme speciale de reparații. Exercitarea acțiunii în revendicare nu poate fi

paralizată prin dispoziții speciale contrare dispozițiilor generale în materia

apărării dreptului de proprietate, ea decurgând din dreptul de proprietate și

sancționând încălcarea acestuia.

Decizia nr.

33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secțiile Unite nu

exclude posibilitatea formulării acțiunii în revendicare, ci arată că trebuie

acordată prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Astfel,

nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate

situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este

posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată prevala la rândul său

de un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i

se asigure accesul la justiție.

Din această

perspectivă, instanța de apel a constatat că tribunalul a reținut că imobilul

în litigiu cade sub incidența legii speciale, fiind un bun preluat de stat prin

expropriere, că reclamantele nu au făcut dovada existenței în patrimoniul lor a

unui „bun actual", în lipsa formulării unei notificării în sensul Legii nr.

10/2001 și că soluția respingerii ca neîntemeiate a acțiunii în revendicare în

cauza de față nu aduce atingere dreptului reclamantelor garantat de art. 1 din

Protocolul nr. l la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest

context, instanța de apel a avut în vedere că, prin decizia în interesul legii nr.

33/2008, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema

dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în

cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă

o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până

la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții

ale legii speciale.

S-a

reținut că în cauză nu se pune o asemenea problemă, deoarece legea internă nu

intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului.

Potrivit

jurisprudenței instanței de contencios european, dreptul de proprietate care

s-a aflat inițial în patrimoniul autorilor reclamantelor nu este garantat de

prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a

Drepturilor Omului. Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană

încă din anii 1970: „Speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi

drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod

efectiv nu poate fi considerată ca un „bun" în sensul art. 1 din

Protocolul nr. l" (decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie

1977).

În alte

cauze, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu

îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în

proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă

între „simpla speranță de restituire", oricât ar fi ea de îndreptățită din

punct de vedere moral, și o „speranță legitimă", de natură mult mai

concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (C.E.D.O.,

28 septembrie 2004, Kopecky contra Slovaciei).

În același

sens, în cauza Brezny și Brezny contra Slovaciei din 4 martie 1996, în care

reclamanții au susținut că fuseseră lipsiți de proprietatea lor în condiții

contrare art. 1 din Protocolul nr. l, întrucât statul refuzase să le restituie

proprietățile confiscate în 1973 și 1976 pe motiv că nu îndeplineau una din

condițiile impuse de legea națională pentru a putea beneficia de restituire -

dovada cetățeniei slovace, Comisia a declarat că procedura contestată de

reclamanți nu se referă la „bunuri existente" și că aceștia acționau numai

ca solicitanți. în concluzie „Reclamanții, care fără îndoială au sperat că li

se vor restitui bunurile confiscate, nu au demonstrat că sunt titularii vreunui

drept de a obține repararea prejudiciului".

Reținând

că prevederile Legii nr. 10/2001 - pe care se întemeiază „speranța

legitimă" în sensul Convenției, condiționează recunoașterea vechiului

drept de proprietate al autorilor reclamantelor și al reclamantelor de

îndeplinirea procedurii reglementate de acest act normativ - nu sunt contrare art.

1 din Protocolul nr. l și că, în absența unei notificări ce ar fi putut conduce

la eliberarea unei decizii în condițiile legii sau la pronunțarea unei hotărâri

în cadrul controlului activității entităților învestite cu soluționarea

notificărilor exercitat de către instanțele judecătorești, reclamantele nu

beneficiază de acest drept, instanța de apel a constatat că în mod corect s-a

reținut în cauză incidența tezei a doua a dispozitivului deciziei în interesul Legii

nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Premisele de

la care a pornit Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Faimblat

împotriva României nu se regăsesc în cauză, deoarece reclamantele nu au

formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001 și nici vreo altă acțiune

anterioară acestei legi pentru restituirea imobilului, cererea de față fiind

primul demers al acestora în vederea redobândirii bunului în litigiu.

De altfel,

adoptarea unei noi legislații poate genera un nou drept de proprietate,

protejată de art. 1 din Protocolul nr. l, numai în condițiile în care se urmează

procedura instituită de actul normativ în cauză, în beneficiul persoanelor care

satisfac condițiile de restituire, iar nu atunci când se contestă aplicare unei

astfel de norme speciale.

Raportat la

cele reținute anterior, este lipsit de relevanță dacă actul de expropriere nu a

produs efectele juridice pentru care a fost adoptat, întrucât scopul

exproprierii, respectiv utilitatea publică, nu a fost atins, precum și

împrejurarea că, în urma exproprierii, reclamantele nu ar fi încasat

despăgubiri pentru terenul preluat.

Împotriva

acestei din urmă decizii, reclamantele au declarat recurs, în temeiul art. 304 pct.

9 C. proc. civ.,

susținând

că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea atât a dispozițiilor art. 6

din C.E.D.O., art. 1 Protocolul I adițional la Convenție cât și a dispozițiilor

de drept comun privind dreptul de proprietate și cele ale Legii nr. 10/2001.

Recurentele

reclamante reproșează instanței de apel că în mod greșit s-a limitat să aplice

în cauză Legea speciala nr. 10/2001, analizând materialul probator administrat

doar prin raportare la legea menționtă, iară să țină cont de faptul că obiectul

dedus judecații este reprezentat de o acțiune în revendicare pe calea dreptului

comun. Susțin că, potrivit art. 12 din Constituția României din 1965

„Terenurile si construcțiile pot fi expropriate numai pentru lucrări de interes

obștesc si cu plata unei juste despăgubiri", iar art. 36 prevede că

„Dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege." Mai susțin că

dispozițiile constituționale trebuie coroborate cu prevederile art. 481 C. civ.

potrivit cărora „Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai

pentru cauza de utilitate publică si primind o dreapta si prealabila

despăgubire".

Totodată,

recurentele reclamante susțin că opinia instanței de fond în sensul că nu s-a

parcurs procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 a fost criticată de C.E.D.O.

la data aplicării Legii nr. 112/2995, instanța europeană statuând că nimeni nu

poate fi obligat să parcurgă procedura administrativă deoarece s-ar incalca art.

6 din Convenție, respectiv, dreptul la un proces echitabil (cauzele Brumărescu

și Petrescu contra României).

De

asemenea. Protocolul nr. I din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede

ca o măsură privativă de proprietate trebuie sa păstreze un echilibru just

intre exigentele interesului general al comunității si imperativele apărării

drepturilor fundamentale ale individului.

Recurentele reclamante susțin că, dovedind calitatea de

persoane îndreptățite au făcut

și

dovada încălcării art. 1 din Protocolul nr. I adițional la Convenție.

Reținerea

de către instanța de apel a incidenței în speță a Deciziei nr. 33/2008 pronunțate

de I.C.C.J. încalcă practica C.E.D.O., exemplificând în acest sens cauzele

Petrulian loanovici si Faimblat prin care s-a statuat că se aplică prioritar

dispozițiile Convenției deoarece chiar dacă s-ar urma procedura prealabilă,

aceasta nu are o finalitate concretă în România, restituirea în naturaă nefiind

posibilă in fapt.

Chiar și

în Decizia nr. 33/2008, Înalta Curte recunoaște prioritatea Convenției, în

raport de dispozițiile art. 20 din Constituția României, precum și faptul că

odată ce a fost adoptată de către stat o soluție, aceasta trebuie implementată

cu o claritate și o coerență rezonabile pentru a evita pe cât posibil

insecuritatea juridică.

Au mai

arătat că actul de expropriere este lipsit de efecte juridice întrucât scopul

exproprierii - de utilitate publică - nu a fost atins, pe terenul în cauză

nefiind realizate lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, iar pe de altă

parte, autorii lor nu au încasat despăgubiri.

Drept

urmare, constatarea nevalabilității exproprierii terenului în cauză se

apreciază de către instanță în funcție de legislația în vigoare la momentul

exproprierii.

Analizând

decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Așa cum

în mod corect a reținut instanța de apel care a confirmat a sentința

tribunalului, reclamantele au formulat acțiune în revendicare a unui imobil -

teren în suprafață de 310 mp, preluat de stat de la autorii lor în temeiul

Decretului Consiliului de Stat nr. 10/1969, întemeiată pe dispozițiile C. civ.,

după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al

unor imobile preluate in mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989.

Imobilul

în litigiu face parte din categoria imobilelor care intră în domeniul de

aplicare al Legii nr. 10/2001, deoarece a fost expropriat de stat în perioada

de referință a legii.

În

consecință, reclamantele aveau obligația de a formula notificare în baza Legii nr.

10/2001 prin care să solicite restituirea imobilului, dar nu au procedat în

acest sens.

La

această situație de fapt, legea a fost corect aplicată, cu referire la

dispozițiile Legii nr. 10/2001, cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ale art. 6 din aceeași Convenție,

precum și Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile

Unite.

Așadar,

în speță, este necontestat că acțiunea reclamantelor are ca obiect revendicarea

unui imobil, care a fost preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, fiind introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În atare

situație, chestiunea admisibilității acțiunii a fost corect analizată prin

prisma deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte

de Casație și Justiție, Secțiile Unite.

Prin această

decizie s-a stabilit, în primul rând că, în concursul dintre legea specială și

dreptul comun are prioritate legea specială, chiar dacă acest lucru nu este

prevăzut expres în legea specială.

În

explicitarea acestei părți din dispozitiv, Înalta Curte a arătat, în

considerentele deciziei, că nu poate fi primit punctul de vedere conform căruia

acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau

care nu au declanșat o astfel de procedură în termenul legal ori care, deși au

urmat-o, nu

au obținut restituirea în natură a imobilului au deschisă calea

acțiunii în

revendicare, întemeiată pe dispozițiile C. civ., deoarece un asemenea

punct

de

vedere ignoră principiul de drept generalia specialibus derogant.

Reclamantele se află în prima din cele trei situații

enumerate, adică nu au

urmat procedura Legii nr. 10/2001, în sensul că nu au

depus o notificare unității

deținătoare

a imobilului.

Deși nu au urmat procedura Legii nr. 10/2001, reclamantele au formulat

acțiune în

revendicare, întemeiată pe dispozițiile C. civ., considerând astfel

că au un drept

de opțiune între legea specială și dreptul comun, contrar celor

statuate cu

valoare obligatorie pentru viitor, prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Pentru a

demonstra admisibilitatea acestei acțiuni, reclamantele nu au

invocat în acțiune nicio neconcordanță a

dispozițiilor legale privitoare la procedura

prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a

Drepturilor

Omului, neconcordanță

care să facă aplicabilă direct și prioritar Convenția, în

temeiul art. 20

alin. (2) din Constituția României.

Nici aplicarea art. 1 Protocolul nr. l din C.E.D.O., prin

înlăturarea dispozițiilor

legii speciale, așa cum solicită reclamantele, nu este posibilă.

În primul rând, trebuie precizat că principiul

neretroactivității legii civile

împiedică analizarea respectării Convenției la momentul

preluării imobilului, adică

la

o dată la care România încă nu ratificase Convenția.

Așa fiind, criticile din recurs conform cărora preluarea

de către stat a

imobilului fără utilitate publică și fără dreaptă și

prealabilă despăgubire - nu a respectat prevederile art. 6 și art. 1 Protocolul

I din Convenție nu pot fi analizate

de

Înalta Curte.

Nici încălcarea celor două texte din Convenție cu ocazia judecării

prezentei

cauze nu poate

fi reținută.

Astfel, reclamantele nu dețin o hotărâre judecătorească

anterioară prin care să li se fi confirmat în justiție dreptul de proprietate

asupra imobilului în litigiu,

astfel

încât nu dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adițional la

Convenție și al jurisprudenței Curții pe acest aspect, începând cu cauza

Brumărescu contra României.

Nedeținând un bun, nu se mai pune problema dacă prin

modul de soluționare

a cauzei se produce sau nu o ingerință în dreptul de

proprietate al reclamatelor.

De asemenea, faptul că instanțele au verificat cu

prioritate posibilitatea

reclamantelor de a acționa în baza dreptului comun, în

condițiile în care nu au

urmat procedura legii speciale, nu reprezintă o

încălcare a accesului la justiție al reclamantelor, garantat prin art. 6 din

Convenție. Acest text nu garantează dreptul

unei persoane, care se adresează

justiției, de obține analiza pe fond a tuturor

pretențiilor sale, așa cum lasă a se înțelege

reclamantele.

Capătul de cerere principal l-a constituit revendicarea

imobilului și, dat fiind

că acțiunea a fost introdusă după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, problema

admisibilității

acesteia se cerea dezlegată cu prioritate, conform Deciziei nr. 33/2008,

pronunțată de Înalta Curte în interesul legii.

În realitate,

pentru a beneficia de restituirea în natură a imobilului - despre care

reclamantele pretind că se află încă în posesia statului - era necesar și

suficient să formuleze o notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost prelungit de mai multe ori, pe care să o înregistreze la

Primăria municipiului București, însoțită de actele doveditoare privind

calitatea de persoane îndreptățite.

Sub

rezerva administrării dovezilor cerute de lege, soluția restituirii în natură a

imobilului era posibilă din perspectiva art. 2, 7, 9 și 21 al Legii nr. 10/2001,

indiferent că imobilul ar fi fost preluat cu titlu sau tară titlu valabil,

deoarece legiuitorul a hotărât să restituie în natură toate imobilele preluate

abuziv în perioada regimului comunist, cu condiția să mai existe în

materialitatea lor, să fie libere în sensul legii speciale și să nu fi fost

înstrăinate; pe de altă parte liberul acces la instanță este asigurat în contextul

Legii nr. 10/2001, în termenii art. 26 alin. (3) din legea specială, dar și

avându-se în vedere cele statuate prin Decizia nr. 20/2007, pronunțată în

recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Faptul

că Statul Român a înțeles să adopte o lege specială de reparație, prin care a

stabilit anumite termene și o anumită procedură de urmat, intră în marja sa de

apreciere.

Așa cum a

statuat constant în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului -

de exemplu în cauza Păduraru contra României - Convenția nu impune statelor

nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate

înainte ca ele să fi ratificat Convenția.

Art. 1

din Protocolul nr. l adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca

restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care

acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să

ratifice Convenția.

Așa

fiind, în mod corect instanțele anterioare au reținut că reclamantele, neurmând

procedura legii speciale, nu se pot adresa pe calea dreptului comun pentru

revendicarea imobilului, ceea ce a făcut inutilă și analiza valabilității

titlului statului, deoarece această chestiune putea fi valorificată tot în

procedura Legii nr. 10/2001, în cadrul căreia era suficient să demonstreze că

imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 223/1974 în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Or,

neformulând notificare, reclamantele și-au asumat riscul pierderii dreptului de

a solicita măsuri reparatorii pentru imobil, așa cum s-a prevăzut expres în art.

21 alin. (5) al Legii nr. 10/2001.

Cum

reclamantele nu au drept de opțiune între legea specială și dreptul comun -

acțiunea în revendicare fiind respinsă pentru acest motiv - nu mai era necesar

a se analiza, pe fond, nici dacă o eventuală admitere a acțiunii ar putea aduce

atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Faptul

că un asemenea efect ar fi exclus în speță nu face acțiunea

admisibilă, așa cum rezultă și din Decizia nr. 33/2008,

care prevede prioritatea legii

speciale

inclusiv - sau în primul rând - în situația persoanelor care nu au urmat

procedura

Legii nr. 10/2001.

Pentru considerentele arătate, decizia instanței de apel

este legală, iar în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții L.P.

și

J.L.D.

împotriva Deciziei nr. 618/ A din 21 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția

a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 septembrie

2012.