ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1276/2023

Ședința publică din data de 18 mai 2023

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

A. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la 06 august 2019 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la înlăturarea viciilor bunurilor livrate conform Contractului nr. x/17.04.2018.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1350 alin. (1), art. 1527, art. 1710 alin. (1) lit. a) C. civ.

Pârâta B. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 1319 din 27 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a respins cererea de chemare în judecată a neîntemeiată, fiind obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 7.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a promovat apel reclamanta A. S.R.L.

Reclamanta a solicitat schimbarea în tot a hotărârii atacate și admiterea cererii de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 1727 din 16 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S.R.L., fiind obligată aceasta la plata către intimata pârâtă a sumei de 10.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

B. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs, solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Prin motivele de recurs, recurenta a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit normele de interpretare a contractelor, respectiv art. 1266 C. civ., stabilind că modelul/producătorul stațiilor de încărcare nu ar fi fost esențial pentru parte, respectiv că actele adiționale prin care părțile au modificat contractul nr. x/17.04.2018 nu au modificat și modelul/producătorul stațiilor de încărcare, fără a avea în vedere alte elemente de fapt, reținute în cuprinsul deciziei din apel, elocvente pentru determinarea voinței reale a părților.

Astfel, recurenta a făcut referire la faptul că raportul juridic născut între părți din contractul nr. x/17.04.2018 era grefat pe cel născut din contractul nr. x/07.03.2018, încheiat de recurentă cu Municipiul Cluj-Napoca, vânzarea a privit bunuri dintr-un gen limitat, identificat prin lista caracteristicilor tehnice și a particularităților furnizate de producător, iar voința părților din contractul principal a fost aceea de a privi modelul/producătorul ca un element esențial al contractului.

Pe de altă parte, recurenta a arătat că acordul intimatei pentru înlocuirea producătorului/modelului inițial rezultă din comportamentul acesteia, respectiv din alinierea prețului de vânzare la cel practicat de noul producător, prin încheierea actelor adiționale nr. x și 3 la contract.

În continuare, recurenta a arătat că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, referitoare la conformitatea bunurilor livrate de intimată, respectiv la criteriul de determinare a acestei conformități și la natura raporturilor juridice dintre părți, dar și motive străine de natura cauzei, privind lipsa solicitării beneficiarului final, de modificare a caracteristicilor tehnice ale bunurilor litigioase, și neinvocarea neconformităților la preluarea bunurilor, în condițiile în care acestea erau ascunse.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat și faptul că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1270 alin. (2) C. civ. coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 98/2016, apreciind că în raporturile dintre recurentă și achizitorul Municipiul Cluj Napoca nu ar fi intervenit nicio modificare a contractului de achiziție publică, în privința specificațiilor tehnice ale bunurilor achiziționate.

În realitate, recurenta a susținut că înscrisurile din dosar, respectiv adresa nr. x/14.05.2018, prin care partea a ofertat devansarea termenului inițial și schimbarea modelului stațiilor de încărcare, și răspunsul beneficiarului la aceasta, atestă încheierea unui act adițional la contractul de furnizare inițial, prin care s-a modificat producătorul stațiilor de încărcare și, implicit, caracteristicile tehnice ale acelor stații.

Totodată, recurenta a invocat greșita aplicare a normelor referitoare la forța obligatorie a contractelor, art. 1270 alin. (1) C. civ., arătând că intimata nu putea să își execute valabil propria obligație decât predând bunurile la care s-a obligat prin contract.

S-a mai susținut de către recurentă greșita aplicare a normelor referitoare la garanția de conformitate, respectiv art. 1714 și art. 1707 C. civ., ca urmare a faptului că aprecierea conformității bunurilor s-a efectuat prin raportare la cerințele beneficiarului final, deși acesta era terț față de contractul încheiat între părți.

În plus, recurenta consideră că garanția pentru conformitate poate fi invocată ori de câte ori bunul predat nu întrunește caracteristicile stabilite prin contract, independent de afectarea utilității uzuale sau a valorii bunului, contrar celor reținute de instanța de apel.

Pe de altă parte, recurenta a invocat greșita aplicare a normelor referitoare la puterea de reprezentare, și anume art. 1295 și urm. C. civ., arătând că nu a beneficiat de puteri de reprezentare în legătură cu expedierea ofertei către producătorul C., în baza unui contract de mandat încheiat cu intimata.

În sfârșit, recurenta afirmă că instanța de apel a suprapus în mod nepermis obiectul obligației contractuale și cauza contractului, încălcând normele referitoare la determinarea obiectului obligației contractuale și la sancțiunile asociate neexecutării.

Astfel, în condițiile în care părțile au identificat prin contract bunurile care urmau a fi predate, era exclusă, în opinia recurentei, aplicarea normei supletive de determinare a conformității în executarea obligației.

C. Apărarea intimatei

Legal citată, intimata nu a formulat întâmpinare în cauză.

Cauza a fost înregistrată la 09 februarie 2023 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub același număr, iar prin rezoluția din 23 martie 2023 s-a fixat termen de judecată la 18 mai 2023.

D. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele ce succed.

În prezenta cauză, instanțele au fost învestite cu soluționarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 1707 și art. 1714 C. civ., prin intermediul căreia reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la înlăturarea viciilor bunurilor livrate conform Contractului nr. x/17.04.2018, prin predarea unor bunuri de același fel care să îndeplinească parametrii tehnici conveniți, respectiv să dețină comunicator 3G/4G cu software de monitorizare LAN, iar gradul de protecție să corespundă standardului IP 54.

Reținând că bunurile predate de pârâtă reclamantei respectă întocmai specificațiile tehnice menționate în propunerea tehnică prezentată de reclamantă în procedura de achiziție publică a stațiilor de încărcare, conform art. 2.1 lit. f) din contractul încheiat între părți, precum și faptul că între acestea nu a intervenit niciun acord de voință în sensul modificării clauzelor contractuale, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, de respingere a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin recursul declarat, societatea reclamantă a criticat decizia curții de apel susținând, în esență, că aceasta conține motive contradictorii și motive străine de natura cauzei (pct. 6 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.), precum și faptul că încalcă norme de drept material (pct. 8 al alin. (1) al aceluiași text), cu referire la art. 1266 C. civ., art. 1270 alin. (2) C. civ. coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 98/2016, art. 1270 alin. (1), art. 1714 coroborat cu art. 1707, art. 1295, art. 1225 C. civ.

Motivul prevăzut de pct. 6 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere, printre altele, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, nu este fondat.

Contradicția avută în vedere de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., atunci când privește doar considerentele, trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situații întâlnindu-se atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia, sau atunci când se reține caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.

În cauza de față, recurenta apreciază că hotărârea instanțe de prim control judiciar cuprinde motive contradictorii întrucât, pe de-o parte se apreciază că intimata era ținută prin contractul nr. x/17.04.2018 să livreze bunuri în conformitate cu propunerea tehnică provenită din partea producătorului D., iar pe de altă parte că partea și-a executat în mod corespunzător obligația, livrând produse conform propunerii tehnice provenite de la un alt producător.

Înalta Curte nu va primi această critică, întrucât lecturarea considerentelor deciziei recurate nu relevă nicio contradicție în privința raționamentului instanței de apel.

Dimpotrivă, toate argumentele de fapt și de drept expuse în cuprinsul deciziei converg către concluzia pe care se fundamentează decizia din apel, aceea că pârâta nu și-a asumat în raport cu reclamanta obligația de a-i preda bunuri având specificațiile tehnice pretinse prin cererea de chemare în judecată, ci doar pe acelea menționate explicit în propunerea tehnică prezentată de reclamantă în procedura organizată de către achizitorul final al stațiilor de încărcare electrice.

În ce privește lipsa de identitate între producătorul arătat în propunerea tehnică ce a constituit anexa la contractul de achiziție publică și producătorul stațiilor de încărcare predate efectiv de către pârâtă, instanța de apel a arătat explicit că nu interesează din perspectiva aprecierii conformității executării obligației ce revenea pârâtei, întrucât identitatea producătorului nu constituia o cerință a caietului de sarcini, relevante pentru stabilirea conformității produselor cu cerințele caietului de sarcini fiind caracteristicile tehnice, și nu producătorul.

Prin urmare, contrar celor susținute de recurentă, analiza considerentelor deciziei din apel nu relevă nicio contradicție în privința criteriului de determinare a conformității bunurilor livrate de pârâtă.

În ce privește motivele contradictorii legate de natura raporturilor juridice dintre părți, la care face referire recurenta, Înalta Curte constată că nu se regăsesc în cuprinsul deciziei atacate.

Astfel, instanța de apel a analizat temeinicia și legalitatea soluției primei instanțe exclusiv prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în materia vânzării, și anume art. 1707 și art. 1714 C. civ., arătând explicit că în aceleași coordonate s-a pronunțat și prima instanță, statuarea acesteia din urmă în sensul că reclamanta a fost cea care a comandat stațiile de încărcare de la furnizorul extern, fiind exclusiv un element al situației de fapt menit să evidențieze conduita acesteia în relația cu partenerul contractual, considerat fără relevanță decisivă sau decizorie în ansamblul considerentelor.

Critica întemeiată pe existența în cuprinsul deciziei atacate a unor motive străine de natura cauzei, referitoare la lipsa solicitării beneficiarului final în sensul modificării caracteristicilor tehnice ale produselor livrate, respectiv la atestarea conformității bunurilor cu cerințele caietului de sarcini prin procesele-verbale de recepție a acestora, nu poate fi reținută.

Astfel, Înalta Curte constată că, deși formal se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta nu pretinde că ar fi vorba despre argumente fără legătură cu raportul juridic dedus judecății, ci susține că acestea ar reprezenta aspecte de fapt fără semnificație în procesul de apreciere a conținutului acelui raport juridic, respectiv a obiectului obligațiilor ce reveneau pârâtei.

Cu alte cuvinte, recurenta este nemulțumită de relevanța atribuită acelor împrejurări de fapt de către instanța de apel, considerând că lipsa solicitării beneficiarului final în sensul modificării caracteristicilor tehnice ale produselor livrate, respectiv omisiunea invocării neconformității bunurilor la momentul preluării acestora, nu înlătură dreptul acesteia de a obține înlăturarea viciilor ascunse ale produselor.

Ca atare, dezvoltarea acestui motiv de recurs nu permite încadrarea sa în cazul de casare invocat de recurentă, întrucât împrejurările de fapt în discuție conturează contextul în care s-au derulat raporturile dintre părți, nefiind nicidecum străine de natura cauzei, nemulțumirea părții fiind legată, în realitate, de modalitatea în care instanța de apel a atribuit relevanță juridică, cu prilejul pronunțării hotărârii, acelor împrejurări de fapt.

Or, Înalta Curte arată că, pe de-o parte, instanța de apel are plenitudine de apreciere cu privire la probatoriul administrat, nefiindu-i permis instanței de recurs să procedeze la reinterpretarea probelor administrate și la schimbarea situației de fapt reținute de instanțele de fond, iar pe de altă parte, că aplicarea greșită a legii la situația de fapt rezultată din probe se analizează din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În privința criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte subliniază faptul că, ținând seama de prevederile alin. (3) al art. 483 din cod, potrivit cărora recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, acele critici ale reclamantei care privesc starea de fapt sau reevaluarea unor probe nu vor fi avute în vedere, în considerarea specificului acestei căi extraordinare de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate, și nu de temeinicie, ale hotărârii atacate.

Pe de altă parte, cu referire la motivul de recurs de care se prevalează reclamanta, Înalta Curte arată că încălcarea legii presupune refuzul aplicării normei juridice sau interpretarea greșită unei prevederi legale, în timp ce aplicarea greșită a legii presupune dezacordul dintre norma juridică aplicată și situația de fapt reținută de către instanțele de fond.

În cauză, recurenta invocă greșita aplicare a dispozițiilor art. 1266 C. civ., arătând că instanța de apel a interpretat clauzele contractului nr. x/17.04.2018 și ale actelor adiționale la acesta raportându-se exclusiv la sensul literal al termenilor folosiți, fără a lua în considerare alte elemente de fapt reținute în cuprinsul deciziei, din care ar reieși, în opinia recurentei, că părțile ar fi agreat schimbarea producătorului stațiilor de încărcare și, implicit, a caracteristicilor tehnice ale produselor.

Înalta Curte nu va primi această critică, întrucât concluzia instanței de apel cu privire la conținutul acordului de voință al părților materializat în contractul în discuție, raportat la situația de fapt reținută în cauză, nu denotă nesocotirea regulii de interpretare înscrise în prevederea legală invocată, potrivit căreia "contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor. La stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului".

Astfel, raportat la conținutul contractului încheiat între părți și a celui încheiat de reclamantă cu beneficiarul final al stațiilor de încărcare, precum și la corespondența purtată între toate părțile implicate, inclusiv la comportamentul intimatei pârâte ulterior încheierii contractului, instanța de apel a conchis în mod corect că acordul de voință al părților a privit livrarea de către pârâtă în favoarea reclamantei a unor stații de încărcare având caracteristicile tehnice menționate în cuprinsul propunerii tehnice prezentate în procedura organizată de către achizitorul final al stațiilor de încărcare, iar în privința obiectului obligației intimatei pârâte nu au intervenit modificări ca urmare a actelor adiționale încheiate.

Elementele situației de fapt la care face referire recurenta, respectiv împrejurarea că achizitorul final și-a exprimat acordul pentru livrarea unor stații de încărcare produse de un alt producător și având caracteristici tehnice superioare celor impuse prin caietul de sarcini și menționate în propunerea tehnică prezentată în procedura de achiziție, modificarea prețului de vânzare, respectiv legătura dintre contractul nr. x/17.04.2018 și cel de achiziție publică, nu sunt de natură să conducă la concluzia că părțile ar fi agreat modificarea contractului încheiat de acestea inclusiv cu privire la caracteristicile tehnice ale obiectului vânzării.

Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 1270 alin. (2) C. civ., potrivit cărora "contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege", Înalta Curte arată că nu poate fi reținută, în condițiile în care instanța de apel a stabilit, pe baza probelor administrate, că în raporturile dintre reclamantă și achizitorul Municipiul Cluj Napoca nu a intervenit o modificare a contractului de achiziție publică cu privire la specificațiile tehnice ale bunurilor, iar instanței de recurs nu îi este îngăduit, ținând cont de limitele în care se exercită controlul de legalitate, să reevalueze probatoriul și să stabilească o altă situație de fapt.

În același timp, nu se poate reține încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1270 alin. (1) C. civ., referitoare la forța obligatorie a contractelor, de vreme ce acordul de voință al părților a privit bunuri având anumite caracteristici tehnice, menționate în propunerea tehnică prezentată în procedura de achiziție publică și în caietul de sarcini, iar bunurile predate de intimata pârâtă au corespuns întocmai parametrilor conveniți, aspect confirmat explicit de beneficiarul final.

Pentru același considerent, în absența unui acord de voință al părților în sensul modificării caracteristicilor tehnice al bunurilor vândute în sensul pretins de recurentă, Înalta Curte nu va primi nici critica întemeiată pe încălcarea dispozițiilor art. 1714 coroborat cu art. 1707 C. civ., referitoare la garanția pentru viciile ascunse în ipoteza în care bunul vândut nu corespunde calităților convenite de părți.

Referitor la criteriul utilizat de instanța de apel pentru aprecierea conformității produselor vândute, respectiv pentru verificarea incidenței garanției pentru vicii ascunse, Înalta Curte arată că nu a fost nicidecum cel al utilității pentru întrebuințarea uzuală, cum pretinde recurenta raportându-se probabil la considerentele primei instanțe, ci acela al parametrilor conveniți prin contract.

În ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor care reglementează puterea de reprezentare, și anume art. 1295 și urm. C. civ., Înalta Curte reiterează faptul că ambele instanțe de fond au analizat temeinicia pretențiilor deduse judecății, respectiv conținutul raportului juridic născut din contractul nr. x/17.04.2018, prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în materia vânzării, statuarea în sensul că reclamanta a fost cea care a comandat stațiile de încărcare de la furnizorul extern, fiind un considerent al primei instanțe, apreciat drept indiferent de către instanța de apel și, ca atare, neavut în vedere în soluționarea căii de atac.

În sfârșit, critica întemeiată pe greșita aplicare a normelor privind determinarea obiectului obligației contractuale, respectiv pe confuzia pe care instanța de apel ar fi făcut-o între obiectul obligației și cauza contractului, nu va fi primită, întrucât instanța de apel a identificat în mod corect obiectul obligației ce revenea intimatei pârâte, prin raportare la conținutul acordului de voință al părților, respectiv stații de încărcare având anumite caracteristici tehnice expres prevăzute în propunerea tehnică prezentată în procedura de achiziție publică și în caietul de sarcini - anexă la contractul de achiziție și a conchis tot astfel că intimata pârâtă și-a executat întocmai obligația asumată.

Față de cele anterior expuse, reținând netemeinicia motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

Referitor la cererea intimatei-pârâte B. S.A. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, Înalta Curte constată că intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat, respectiv factura fiscală nr. x din 15.05.2023 emisă de Cabinet de Avocat E. și ordinul de plată nr. x din 16.05.2023 emis de F. S.A.

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în promovarea recursului și în raport de solicitarea intimatei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente procesului, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei la plata sumei de 10.000 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1727A/2022 din 16 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta la plata către intimata-pârâtă B. S.A. a sumei de 10.000 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2023.