Decizia nr. 1164/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 2696/2022 a Tribunalului Iași

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă, la data de 25 noiembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtului la restituirea sumei de 262,614.00 RON (echivalentul a 50.000 mii euro), reprezentând împrumut acordat de către reclamantă la data de 18 februarie 2020, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă Prin sentința civilă nr. 2696 din data de 3 noiembrie 2022, Tribunalul Iași, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B.. A obligat reclamanta să plătească pârâtului suma de 6.570 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. I.

Hotărârile pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă Prin decizia civilă nr. 453 din data de 24 octombrie 2023, Curtea de Apel Iași, secția civilă a admis apelul promovat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 2696 din data de 3 noiembrie 2022 pronunțate de Tribunalul Iași, secția I civilă, sentință pe care a schimbat-o în tot. Rejudecând: a admis acțiunea formulată de A. în contradictoriu cu pârâtul B. și l-a obligat pe pârâtul B. să-i restituie reclamantei A. suma de 262.614 RON (echivalentul în RON a sumei 50.000 euro) reprezentând împrumut ce i-a fost acordat de reclamantă la data de 18 februarie 2020. L-a obligat pe pârâtul B. la plata către reclamanta A. a sumei de 9.232 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând 6.232 RON taxă judiciară de timbru și 3.000 RON onorariu avocat la prima instanță. L-a obligat pe intimatul-pârât B. la plata către apelanta-reclamantă A. a sumei de 10.615,57 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând 3.115,57 RON taxă judiciară de timbru și 7.500 RON onorariu avocat în apel. Prin încheierea de ședință din data de 29 noiembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Iași, secția civilă, din oficiu, a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta și preluată în dispozitivul deciziei civile nr. 453 din data de 24 octombrie 2023 a Curții de Apel Iași, secția civilă, în sensul că echivalentul în RON a sumei de 262.614 RON este 55.000 euro și nu de 50.000 euro, respectiv că hotărârea este dată cu drept de recurs, la Înalta Curte de Casație și Justiție, în termen de 30 de zile de la comunicare, recursul urmând a se depune la Curtea de Apel Iași și nu definitivă, cum din eroare s-a consemnat. A dispus că în minuta și în dispozitivul deciziei civile nr. 453 din data de 24 octombrie 2023 a Curții de Apel Iași, în loc de: "Obligă pârâtul B. să-i restituie reclamantei A. suma de 262.614 RON (echivalentul în RON a sumei 50.000 euro) reprezentând împrumut ce i-a fost acordat de reclamantă la data de 18 februarie 2020" și "Definitivă" cum din eroare s-a trecut, se va trece: "Obligă pârâtul B. să-i restituie reclamantei A. suma de 262.614 RON (echivalentul în RON a sumei 55.000 euro) reprezentând împrumut ce i-a fost acordat de reclamantă la data de 18 februarie 2020" și "Cu drept de recurs, la Înalta Curte de Casație și Justiție, în termen de 30 de zile de la comunicare, recursul urmând a se depune la Curtea de Apel Iași", cum este corect. II. Calea de atac formulată în cauză II.1. Cererea de recurs Împotriva deciziei civile nr. 453 din data de 24 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția I civilă, a declarat recurs, pârâtul B.. II.2. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 17 ianuarie 2024 și a fost repartizat aleatoriu, spre soluționare, completului nr. 2. II.3. Motivele de recurs Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, și 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casare deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, Curții de Apel Iași. Totodată, în temeiul art. 451 alin. (1) C. proc. civ., a solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxa judiciară de timbru și onorariul de avocat. În esență, recurentul-pârât a apreciat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, precum și a normelor de procedură a căror încălcare atrage nulitatea hotărârii. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că, dincolo de greșita interpretare a probatoriului administrat în cele două cicluri procesuale, din care, în opinia sa, rezultă în mod cert faptul că suma nu a fost remisă cu titlu de împrumut, instanța de apel a pronunțat o decizie cu încălcarea dispozițiilor de drept material prevăzute la art. 2158 C. civ., întrucât, din presupusul contract de împrumut, nu a rezultat data la care trebuia restituită suma acordată cu titlu de împrumut, respectiv exigibilitatea obligației de restituire. A arătat că, prin cererea introductivă, instanța nu a fost învestită cu un capăt de cerere privind stabilirea termenului de restituire a presupusului împrumut, astfel că obligarea sa la restituirea sumei de bani încalcă dispozițiile de drept material anterior arătate, dar și pe cele ale art. 2161 și art. 2162 C. civ. Recurentul-pârât a afirmat că, din apărările formulate, nu a rezultat un termen de restituire a presupusului împrumut acordat, iar intimata-reclamantă a arătat, în cererea introductivă, faptul că i-ar fi menționat că îi va restitui banii la sfârșitul verii 2021. În opinia recurentului-pârât această susținere a intimatei-reclamante, în lipsa unei recunoașteri din partea sa sau a unui înscris din care să rezulte faptul că și-ar fi asumat obligația de restituire a sumei de bani la un anumit termen, face ca decizia pronunțată să nu fie legală, obligația de restituire nedevenind exigibilă, iar presupusa obligație de restituire a sumei de bani transferate de intimata-reclamantă ar fi afectată de un termen. Făcând trimitere la dispozițiile art. 1411 C. civ., a subliniat că nu a recunoscut acordarea împrumutului și, cu atât mai mult, nu a recunoscut și nu a menționat că la o anumită dată ar fi trebuit să restituie suma de bani presupus împrumutată. Ca atare, a apreciat că, în lipsa dovedirii aspectelor privind presupusa exigibilitate a obligației de restituire, este dovedită încălcarea dispozițiilor de drept material indicate de instanță, respectiv cele ale art. 2158 C. civ. A subliniat că instanța nu a fost învestită cu o cerere privind stabilirea termenului de restituire a împrumutului, astfel că nu se poate pronunța o hotărâre prin care să fie obligat imediat la restituirea sumei de bani presupus acordate cu titlu de împrumut, chiar în cazul constatării netemeinice a acordării sumei de bani cu acest titlu. A susținut că împlinirea termenului suspensiv nu a fost dovedită de partea adversă, iar, în cauză au fost încălcate atât dispozițiile de drept material din partea generală a obligațiilor, prevăzute la art. 1411 C. civ., cât și cele prevăzute în materia contractului de împrumut de consumație, care prevăd că împrumutatul trebuie să restituie după o anumită perioadă de timp aceeași cantitate de bunuri. Afirmând că, în prezenta cauză, nu rezultă cu certitudine data la care exigibilitatea obligației de restituire s-a împlinit sau urmează să se împlinească, a subliniat că legiuitorul a prevăzut o procedură specială ce trebuie parcursă în cazul în care nu rezultă din contract termenul de restituire, respectiv la art. 2162 C. civ. Totodată, a arătat că termenul, în materia contractului de împrumut de consumație, se prezumă a fi stabilit în favoarea împrumutatului, iar pentru ca acesta s fie obligat la restituire, trebuie analizate de către instanță scopul împrumutului, natura obligației și a bunurilor împrumutate, situația părților și orice altă împrejurare relevantă. Precizează că a menționat faptul că este arestat preventiv încă din luna septembrie 2021, precum și că, în momentul în care a fost arestat, a fost introdusă și cererea de chemare în judecată, considerând intimata-reclamantă că, în lipsa sa, va putea obține o hotărâre prin care să fie obligat de către instanță la plata întregii sume, motivul pentru care partea adversă a invocat că i-ar fi spus că la sfârșitul verii 2021 îi restituie suma de bani fiind tocmai arestarea sa și imposibilitatea de a se apăra în care se afla. Recurentul-pârât a subliniat și că, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, nu a verificat și nu și-a dat consimțământul cu privire la conținutul primei întâmpinări, pe care, de altfel, nu și-a însușit-o, problemele pe care le avea la acel moment făcându-l să-și canalizez energia și atenția pe dosarul penal în care are calitatea de inculpat. Printr-o altă critică, recurentul-pârât a susținut că, atât timp cât s-a constatat existența contractului de împrumut, putea fi obligat la restituire doar în baza răspunderii-civile contractuale, iar instanța de apel nu a făcut o analiză expresă a condițiilor acesteia - acest aspect se desprinde din redarea în considerentele hotărârii atacate a art. 2158 C. civ., care prevede în teza finală că "împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate". Totodată, a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 1350 C. civ., orice persoană are obligația de a executa obligațiile contractuale, în caz contrar ea fiind răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți, precum și că, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat că, în cadrul răspunderii civile contractuale, contractul este singurul care dovedește preexistenta obligației, față de culpa debitorului de a nu o fi executat, astfel că obiectul probei, în cadrul acestei răspunderi, constă în stabilirea culpei contractuale și a întinderii prejudiciului. A menționat și că, în conformitate cu prevederile art. 1516 alin. (1) C. civ., creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației, reunind astfel cele trei dimensiuni ale conformității executării, respectiv cea cantitativă, calitativă și temporală, iar, în temeiul art. 1350 C. civ., orice persoană este ținută să-și execute obligațiile pe care le-a contractat, în caz contrar fiind incidente dispozițiile privind răspunderea civilă contractuală. În același sens, recurentul-pârât a făcut trimitere la art. 1350 alin. (2) C. civ., care prevede că, atunci când, fără justificare, o parte a unui contract nu își îndeplinește această îndatorire (respectiv obligațiile pe care le-a contractat), ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii; totodată, potrivit art. 1548 C. civ., culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării. În opinia recurentului-pârât, în speță, aplicabilitatea acestor dispoziții legale este indisolubil legată de cele anterior arătate cu referire la stabilirea termenului privind exigibilitatea obligației de restituire a presupusului împrumut. A susținut că instanța trebuia să analizele condițiile antrenării răspunderii civile contractuale, reglementate de art. 1350 C. civ., respectiv: existența unei fapte ilicite care constă în nerespectarea obligației (neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a acesteia), existența unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția debitorului. Recurentul-pârât a subliniat că, obligația fiind afectată de un termen necunoscut cu certitudine, până la această dată nefiind încheiat un contract în formă scrisă, acesta trebuia să fie stabilit de către instanță, însă, aceasta nu a fost învestită cu o cerere privind stabilirea termenului de restituire a împrumutului, ci s-a solicitat direct obligarea sa la restituirea sumei de bani. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea principiului disponibilității [art. 9 alin. (2) C. proc. civ..], precum și prevederilor art. 22 alin. (6) și ale art. 478 C. proc. civ. Astfel, a menționat că, prin cererea de chemare în judecată, neaducând niciun fel de precizări/clarificări, intimata-reclamantă a solicitat "obligarea pârâtului la restituirea sumei de 262.614 RON (echivalentul a 50.000 euro) reprezentând împrumut acordat de către reclamantă la data de 18 februarie 2020", împrejurare față de care, în opinia sa, rezultă că suma solicitată este de 262.614 RON, echivalentul a 50.000 euro. Arată că, deși că în transferul bancar din luna februarie 2020 se menționează suma de 55.000 euro, intimata-reclamantă a înțeles să solicite doar echivalentul a 50.000 de euro. Recurentul-pârât a arătat că instanța de apel, prin încheierea de îndreptare a erorii materiale, sesizare făcută din oficiu, a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta și preluată în dispozitivul deciziei civile nr. 453 din data de 24 octombrie 2023 a Curții de Apel Iași, în sensul că echivalentul sumei de 262.614 RON este 55.000 euro și nu de 50.000 euro, respectiv că hotărârea este dată cu drept de recurs, la Înalta Curte de Casație și Justiție, în termen de 30 de zile de la comunicare, recursul urmând a se depune la Curtea de Apel Iași și nu definitivă, cum din eroare s-a consemnat. A susținut recurentul-pârât că suma de 50.000 de euro nu a fost solicitată din eroare, intimata-reclamantă arătând, inclusiv prin cererea de apel, că solicită echivalentul în RON a sumei de 50.000 euro, iar, deși prima instanță a fost învestită cu suma echivalent a 50.000 de euro, atât solicitând intimata-reclamantă, în considerentele deciziei, curtea de apel a dispus obligarea sa la echivalentul a 55.000 euro, fiind încălcat principiul disponibilității. Ca atare, a apreciat că instanța putea dispune obligarea sa doar cu privire la echivalentul în RON a sumei de 50.000 de euro. Printr-o altă critică, recurentul-pârât a afirmat că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care prevăd obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, prin stabilirea în considerente a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă, precum și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. În dezvoltarea acestei critici, a arătat că instanța nu a analizat în niciun fel presupusa exigibilitate a obligației de restituire a sumei de bani, respectiv situația concretă a datei la care presupusul împrumut trebuia restituit, cu toate că a redat art. 2158 C. civ., astfel că nu poate verifica raționamentul judiciar care a condus la admiterea apelului. A precizat că singurele mențiuni care se regăsesc în considerentele deciziei recurate privesc interpretarea probelor și redarea art. 2158 C. civ. care prevede în teza finală "împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate". Prin urmare, în opinia recurentului-pârât, lipsa unei analize concrete a datei la care exigibilitatea obligației de restituire a împrumutului s-a împlinit, precum și obligarea sa la achitarea unei sume mai mari decât s-a cerut, dar și obligarea la achitarea imediată a sumei de bani împrumutate, fără ca instanța să fie învestită cu o cerere privind stabilirea termenului de restituire a împrumutului, încalcă principiile fundamentale ale procesului civil și, implicit, obligația instanței de motivare a hotărârii. A subliniat că instanța de apel, în motivarea soluției, prezintă doar argumente din care ar rezulta existența contractului de împrumut dar nu și condițiile în care acesta a fost acordat, respectiv când ar fi trebuit să restitui suma de bani, iar o astfel de hotărâre devine arbitrară și nu permite exercitarea controlului judiciar. În susținerea celor anterior arătate, recurentul-pârât a făcut referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, arătând că prin aceasta s-a subliniat rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia. Totodată, a arătat că instanța europeană a reținut că, întrucât Convenția nu urmărește să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat drept unul efectiv decât dacă cererile și observațiile părților sunt cu adevărat "reținute", adică analizate corespunzător de către instanța sesizată. Prin urmare, recurentul-pârât a invocat faptul că nemotivarea, în oricare din ipotezele menționate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecința casării acesteia și trimiterea cauzei spre o nouă judecată. II.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului ca nemotivat, iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei recurate ca legală. Invocând excepția nulității recursului, în raport de prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) și ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., intimata-reclamantă, în esență, a susținut că partea adversă nu a formulat critici apte de încadrare în motivele de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ. În opinia intimatei-reclamante, chiar dacă, aparent, recurentul-pârât a invocat încălcarea unor dispoziții de drept material și procedural, din detalierea motivelor de recurs, rezultă că, în realitate, este criticată modalitatea în care instanțele de fond și de control judiciar au apreciat probatoriul și situația de fapt dedusă judecății, urmărindu-se rejudecarea fondului cauzei, care nu poate fi realizată prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului. În subsidiar, intimata-reclamantă a apreciat că recursul este nefondat. Astfel, cu privire la pretinsa încălcare a prevederilor art. 2158 și ale art. 1411 C. civ., a arătat că, din coroborarea dispozițiilor art. 2161-2162 C. civ., rezultă că nu este obligatoriu ca termenul de restituire a împrumutului să fie expres stipulat, iar, din probatoriul administrat, rezultă suficiente elemente care indică faptul că exigibilitatea obligației de restituire fusese depășită, inclusiv din susținerile recurentului-pârât din conversațiile purtate prin intermediul plaformei C. și din declarația autentică a surorii acestuia, în care aceasta a arătat că a asistat la discuția părților cu privire la împrumutul de 55.000 euro primit de pârât și pe care acesta trebuia să-1 returneze până la 1 noiembrie 2021. De asemenea, a susținut că doctrina și jurisprudența au arătat că, atunci când împrumutul este fără termen, cererea de restituire este, în realitate, o expresie a denunțării unilaterale a contractului, care pune capăt raporturilor contractuale dintre părți și face să devină scadentă obligația de restituire a sumei împrumutate, iar instanța sesizată cu cererea de restituire nu este în drept să considere creanța neexigibilă. Prin urmare, contrar susținerilor recurentului-pârât, a apreciat că nu este obligatorie parcurgerea procedurii reglementate de art. 2162 C. civ., prin introducerea a două acțiuni distincte, una pentru stabilirea termenului de restituire, iar alta pentru restituire. În plus, a susținut că partea adversă, plecând în raționamentul juridic de la pretinsa încălcare a unor dispoziții legale, a continuat prin a critica modalitatea de apreciere a probatoriului, invocând aspecte care țin de fondul cauzei, chestiune care, așa cum a arătat anterior, este incompatibilă cu obiectul analizei instanței în calea extraordinară de atac a recursului. În ceea ce privește critica recurentului-pârât prin care se susține încălcarea principiilor procesului civil - principiul rolului activ al judecătorului și principiul disponibilității părților -, intimata-reclamantă a susținut inadmisibilitatea acesteia în contextul în care recurentul-pârât nu a indicat că înțelege să formuleze recurs împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale din 29 noiembrie 2023. Totodată, a afirmat că recurentul-pârât a invocat cu rea-credință că, prin decizia atacată, instanța de apel l-a obligat la restituirea echivalentului în RON al sumei de 55.000 euro, în condițiile în care acesta a fost obligat la restituirea sumei de 262.614 RON, suma fiind certă și identică cu suma indicată în cererea introductivă de instanță. Referitor la critica prin care s-a susținut nemotivarea hotărârii recurate, intimata-reclamantă a arătat, pe de o parte, că, în opinia sa, hotărârea curții de apel respectă exigențele art. 425 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că recurentul-pârât critică modalitatea de interpretare a probatoriului administrat în cauza, aspect incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, impunându-se anularea recursului. Recurentul-pârât B. nu a formulat răspuns la întâmpinare. II.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, prin rezoluția din data de 8 martie 2024, în temeiul art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., a fixat termen de judecată la data de 23 aprilie 2024, când a reținut cauza în pronunțare. II.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Prioritar, în raport de prevederile art. 248 C. proc. civ., analizând excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, Înalta Curte reține că aceasta este neîntemeiată și o va respinge, având în vedere că sancțiunea nulității recursului, reglementată de art. 486 alin. (3) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 489 alin. (2) C. proc. civ., intervine numai în situația în care niciuna dintre criticile formulate nu vizează legalitatea hotărârii recurate și nu este, prin urmare, aptă de încadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., situație care nu se verifică în speța de față, în contextul în care parte din criticile formulate de recurentul-pârât pot fi încadrate în ipotezele de la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., astfel cum se va arăta în analiza pe fond a recursului. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Printr-un prim motiv de recurs, ce presupune o analiză din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în contextul în care se invocă aplicarea greșită a unor norme de drept material, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a art. 2158 C. civ. prin raportare la prevederile art. 2161 și ale art. 2162, precum și a art. 1411 C. civ. Cum potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte nu va proceda la analiza acelor critici formulate de către recurentul-pârât ce susțin netemeinicia concluziilor trase de instanța de apel în urma aprecierii probelor administrate în cauză, probe în baza cărora a fost stabilită situația de fapt dedusă judecății, care nu mai poate fi reevaluată de instanța de recurs. Astfel, Înalta Curte reține că instanța de apel, contrar celor constatate de tribunal, a apreciat că probatoriul administrat a relevat acordarea de către intimata-reclamantă, recurentului-pârât, a unui împrumut de consumație, predarea sumei de bani fiind făcută prin virament bancar. În acest sens a constatat că intenția cu care intimata-reclamantă a transferat suma de bani a fost relevată de mențiunea făcută de împrumutătoare pe dispoziția de transfer adresată D., relevând că este vorba despre un contract de împrumut, iar recunoașterea caracterului contractului, ca fiind un împrumut, a fost făcută și de recurentul-pârât prin întâmpinarea depusă la data de 15 februarie 2022, această recunoaștere fiind ulterior retrasă de către parte, prin susținerile din cea de-a doua întâmpinare, depusă la data de 27 aprilie 2022, recunoscând remiterea sumei de bani, nu însă și titlul cu care s-a făcut această remitere. Susținerile recurentului-pârât în sensul că această sumă i-a fost predată de mătușa sa, intimata-reclamantă, pentru a-i procura materiale de construcție pentru edificarea unei case nu au fost reținute de către instanța de apel, care a arătat că, dacă între intimata-reclamantă și E. S.R.L. s-ar fi încheiat un contract de prestări servicii, transferul sumei de bani ar fi fost efectuat în contul acestei societăți, iar nu în contul personal al recurentului-pârât, cum s-a procedat în fapt. În plus, curtea de apel a constatat că mesajele dintre părți relevă faptul că achiziția materialelor și obținerea de către recurentul-pârât a anumitor documente/avize/studii a avut loc începând cu luna decembrie 2019, acestea fiind anterioare împrumutului din data de 18 februarie 2020. Totodată, a apreciat că nu a fost dovedită susținerea recurentului-pârât în sensul că restul banilor rămași după achiziționarea materialelor de construcție ar fi fost restituit din contul său deschis la F.. Cu privire la natura contractului de împrumut, a mai reținut și faptul că, din probele dosarului - extrase de cont, mesaje C., declarația martorului G. -, rezultă că între părți s-au desfășurat și anterior astfel de relații contractuale, recurentul-pârât împrumutând și sume de bani în RON de la intimata-reclamantă. Ca atare, instanța de apel a concluzionat că între cele două părți a fost încheiat un contract consensual de împrumut de consumație, în cauză fiind probată atât natura contractului, cât și remiterea sumei de bani prin virament bancar. Această situație de fapt este stabilită în mod suveran de ultima instanță devolutivă, iar recursul nu deschide calea unei noi examinări a temeiniciei hotărârii, respectiv a faptelor litigiului. Singura verificare admisibilă constă în aceea de a ști dacă instanța de apel a aplicat corect legea faptelor pe care le-a stabilit în mod definitiv, în urma aprecierii suverane a probelor. Făcând aplicarea art. 2158 C. civ. la situația de fapt stabilită în urma aprecierii probelor administrate, curtea de apel a reținut că împrumutatului îi revine obligația să restituie suma împrumutată, iar, în cauză, obligația de a dovedi restituirea sumei împrumutate revenea recurentului-pârât, care nu a probat acest fapt, a admis apelul promovat de intimata-reclamantă și a schimbat în tot sentința tribunalului și, rejudecând cauza, a admis acțiunea și l-a obligat pe recurentul-pârât să-i restituie intimatei-reclamantei suma de 262.614 RON reprezentând împrumut ce i-a fost acordat de intimata-reclamantă la data de 18 februarie 2020. Înalta Curte reține că, potrivit art. 2158 C. civ., în cazul împrumutului de consumație, împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate, iar, conform art. 2162 alin. (1) C. civ.: "Dacă nu a fost convenit un termen de restituire, acesta va fi stabilit de instanță, ținându-se seama de scopul împrumutului, de natura obligației și a bunurilor împrumutate, de situația părților și de orice altă împrejurare relevantă". Aceeași aptitudine a instanței, de stabilire a termenul, este reglementată, în cazul obligațiilor afectate de termen, de art. 1411 alin. (2) C. civ. Instanța sesizată cu cererea de restituire nu este în drept să considere creanța neexigibilă și, ca atare, să respingă acțiunea, ci este obligată să stabilească un termen de restituire, ținând cont de scopul împrumutului, de natura obligației și a bunurilor împrumutate, de situația părților și de orice altă împrejurare. În speță, recurentul-pârât a afirmat că instanța de apel a încălcat atât norma specială de la art. 2158 C. civ., cât și pe cea generală prevăzută de art. 1411 C. civ., întrucât nu a avut în vedere că, în speță, nu rezultă cu certitudine data la care obligația de restituire a devenit sau urmează să devină exigibilă, că, pentru situația în care, din contract, nu rezultă termenul de restituire, legiuitorul, la art. 2162 C. civ., a prevăzut o procedură specială prin care instanța stabilește această dată, precum și că este vorba despre o obligație afectată de termen. Din verificarea actelor dosarului, Înalta Curte constată că această apărare a fost invocată pentru prima dată în faza recursului, nefiind supusă analizei instanței de apel în condițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora părțile nu se pot folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, instanța de apel putând încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri. În susținerea acestei constatări vin chiar cele arătate de către recurentul-pârât, prin avocat, care, la interpelarea instanței de recurs, a precizat că a ridicat acest aspect în fața curții de apel, verbal, în cadrul dezbaterilor asupra apelului, împrejurare ce este confirmată de încheierea de ședință, pronunțată de curtea de apel la data de 10 octombrie 2023, în care s-a consemnat că: avocatul recurentului-pârât a arătat că: "Mai mult, un aspect pe care nu la precizat în cuprinsul întâmpinării, întrucât se vorbește despre un contract de împrumut astfel cum se arată și prin cererea de apel, supus sub imperiul dispozițiilor art. 2161-2162, acesta ar putea fi un contract de împrumut de consumație iar apelanta i-ar fi remis această sumă de bani cu titlu de împrumut. Or, se prevede foarte clar în dispozițiile legale faptul că atâta timp cât acesta ar fi fost cu titlu gratuit termenul de restituire a împrumutului este acordat în favoarea împrumutatului, în momentul de față se solicită restituirea unui presupus împrumut de care nu știm spre ce dată a fost dat astfel că nu se poate vorbi de o creanță ajunsă la exigibilitate". Însă, neinvocând această apărare în fața tribunalului, recurentul-pârât avea obligația să o formuleze prin întâmpinarea depusă în apel, în contextul în care înțelegea să se folosească de ea în încercarea de a combate susținerile părții adverse potrivit cărora suntem în prezența unui contract de împrumut în temeiul căruia recurentului-pârât îi revine obligația de restituire a sumei împrumutate. Or, așa cum s-a arătat anterior, recurentul-pârât a susținut această apărare pentru prima dată la momentul dezbaterilor asupra apelului, cu nesocotirea prevederilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ. Ca atare, valorificării în recurs a acestei critici, ce a fost formulată omisso medio¸ i se opun prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele de casare reglemente la alin. (1) al aceluiași articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Pentru același motiv, nu pot primi eficiența urmărită de parte nici cele invocate de către recurentul-pârât prin raportare la condițiile răspunderii civile contractuale, cu referire expresă la cea a existenței faptei ilicite care constă în nerespectarea obligației, în condițiile în care aceste critici, așa cum a arătat și recurentul-pârât, sunt legate de cele invocate referitor la stabilirea termenului la care a devenit sau devine exigibilă obligația de restituire a împrumutului, aspect care a fost invocat omisso medio și nu poate fi suspus analizei prezentei instanțe de recurs, prin raportate la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin urmare, nu există în speță cadrul procesual necesar pentru a se analiza, pe fond, dacă cererea reglementată de art. 2.162 C. civ. trebuie să preceadă în mod obligatoriu cererea în restituirea împrumutului, sub sancțiunea respingerii celei din urmă, ori dacă cele două chestiuni - stabilirea termenului și a obligației de restituire la scadență - pot fi judecată împreună. Față de cele anterior arătate, Înalta Curte constată că, în raport de criticile și apărările formulate, instanța de apel a făcut o corectă aplicare în cauză a normelor de drept material, reținând că, în temeiul art. 2158 C. civ., recurentul-pârât este obligat să restituie intimatei-reclamante suma împrumutată, în contextul în care, din probele administrate în cauză, rezultă că ne aflăm în prezența unui contract consensual de împrumut de consumație, iar partea nu a probat restituirea împrumutului. În măsura în care partea invocă lipsa din considerentele deciziei atacate a analizei condițiilor răspunderii civile contractuale, susținere ce presupune o verificare prin raportare la o pretinsă incidență a ipotezei nemotivării, reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., critica apare ca fiind nefondată, în contextul în care aceasta are ca fundament afirmarea faptului că instanța de apel nu a analizat momentul la care obligația de restituire devine exigibilă, iar recurentul-pârât a înțeles să pună această problemă în discuție cu nesocotirea prevederilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., așa cum s-a arătat anterior, iar instanței de apel nu îi revenea obligația de a analiza decât acele aspecte care au fost invocate în cauză cu respectarea cerințelor impuse de lege. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul-pârât a susținut încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 9 alin. (2), ale art. 22 alin. (6), precum și a celor ale art. 478 C. proc. civ., prin aceea că, prin încheierea din data de 29 noiembrie 2023, a dispus îndreptarea, din oficiu, a erorii materiale din minuta și dispozitivul deciziei recurate în sensul că suma la a cărei restiuire este obligat recurentul-pârât este de 262.614 RON (echivalentul în RON a sumei de 55.000 euro) și nu 262.614 RON (echivalentul în RON a sumei de 50.000 euro). Prealabil, față de apărarea intimatei-reclamante, prin care s-a susținut că această critică este inadmisibilă în condițiile în care recurentul-pârât nu a atacat cu recurs și încheierea prin care s-a dispus îndreptarea erorii materiale din cuprinsul minutei și al dispozitivului deciziei recurate, Înalta Curte reține că aceasta nu este fondată, având în vedere că efectul admiterii cererii sau sesizării din oficiu privind îndreptarea erorii materiale dintr-o decizie este acela al modificării respectivei hotărâri, în sensul înlocuirii mențiunii eronate cu cea apreciată a fi cea corectă. Cu alte cuvinte, dispozitivul deciziei cu privire la care s-a dispus îndreptarea erorii materiale se va citi în forma rectificată prin încheierea prin care s-a admis o atare cerere sau sesizare din oficiu, încheierea de îndreptare fiind un accesoriu al hotărârii pe care o îndreptă și cu care face corp comun. În susținerea acestei concluzii, vin și prevederile art. 442 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora: "În cazul hotărârilor, îndreptarea se va face în ambele exemplare ale hotărârii.", precum și cele ale art. 85 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești din data 22 decembrie 2022, publicat în Monitorul Oficial nr. 1.254 bis din data de 27 decembrie 2022, care prevăd că încheierile privind îndreptarea erorilor materiale se atașează la hotărâre, atât în dosarul cauzei, cât și în mapa de hotărâri. Ca atare, Înalta Curte va analiza această critică prin raportare la motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în care este încadrabilă, întrucât se susține încălcarea normelor de procedură ce reglementează principul disponibilității părților, rolul judecătorului în aflarea adevărului (limitele învestirii), precum și limitele efectului devolutiv al apelului. În esență, ceea ce critică recurentul-pârât este împrejurarea că, în urma dispunerii îndreptării erorii materiale din cuprinsul minutei și al dispozitivului deciziei recurate, a fost obligat la restituirea sumei de 262.614 RON, echivalentul a 55.000 euro, deși inițial fusese obligat la restituirea aceleiași sume în RON, dar cu privire la care s-a reținut că reprezintă echivalentul a 50.000 euro, în contextul în care nu s-a susținut de către părți că suma în RON reprezintă 55.000 euro. Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că, prin cererea de chemare în judecată intimata-reclamantă a solicitat obligarea recurentului-pârât la restituirea sumei de 262.614 RON (echivalentul a 50.000 euro), atașând cererii extrasul de cont în care se evidențiază transferul sumei de 55.000 euro, iar, prin cererea de apel, a menționat că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă restituirea sumei de 262.614 RON (echivalentul a 55.000 euro calculat la cursul euro de 4,7748 RON de la data de 18 februarie 2020). Prin încheierea de ședință din data de 29 noiembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Iași, secția civilă, din oficiu, a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta și preluată în dispozitivul deciziei civile nr. 453 din data de 24 octombrie 2023 a Curții de Apel Iași, secția civilă, în sensul că echivalentul în RON a sumei de 262.614 RON este 55.000 euro și nu de 50.000 euro, cum din eroare s-a consemnat. Or, suma la a cărei restituire a fost obligat recurentul-pârât este de 262.614 RON, sumă fixă, stabilită cu certitudine de către instanța de apel, fără ca valoarea în euro a acesteia să aibă vreo relevanță din perspectiva obligației de restituire stabilite în sarcina recurentului-pârât, cum s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi dispus, spre exemplu, restituirea sumei stabilite în euro (de 50.000 euro sau de 55.000 euro) la cursul B.N.R. de la data îndeplinirii obligației. Ca atare, cum ceea ce a stabilit curtea de apel, atât prin decizia pronunțată inițial, cât și prin încheierea de îndreptare a erorii materiale, este obligația recurentului-pârât de restituirea a sumei în RON solicitate de către intimata-pârâtă (262.614 RON), nu se poate reține nici nesocotirea de către instanță a principiului disponibilității procesului civil și nici depășirea limitelor învestirii acesteia prin cererea de apel, motivul de recurs invocat fiind, astfel, nefondat. Recurentul-pârât a criticat decizia recurată susținând și că aceasta nu îndeplinește rigorile stabilite de art. 425 alin. (1) lit. b) C. civ., întrucât instanța de apel nu a analizat în niciun fel exigibilitatea obligație de restituire, respectiv situația concretă a datei la care împrumutul trebuia restituit. Această critică urmează a fi analizată din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., partea susținând, în esență, nemotivarea hotărârii în ceea ce privește aspectul vizând data la care trebuia restituit împrumutul, respectiv momentul la care obligația de restituire devine exigibilă. Or, așa cum s-a arătat în analiza efectuată cu privire la primul motiv de recurs, recurentul-pârât s-a apărat susținând că nu rezultă cu certitudine data la care obligația de restituire a devenit sau urmează să devină exigibilă abia la momentul dezbaterilor asupra apelului, supunând atenției instanței de apel această chestiune cu depășirea momentului reglementat de art. 478 alin. (2) C. proc. civ., astfel că aceasta nu era ținută a face o atare analiză. Prin urmare, față de această împrejurare și de argumentele prezentate sub acest aspect în analiza primului motiv de recurs, Înalta Curte constată caracterul nefondat și a acestei critici. Având în vedere cele anterior reținute, constatând conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 453 din data de 24 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă.