ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 549/2021

Ședința publică din data de 18 martie 2021

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 29.06.2016 pe rolul Tribunalului Iași, secția II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și intervenienții forțați D. și E., a solicitat instanței să dispună: constatarea nulității absolute a contractului de credit bancar pentru investiții imobiliare nr. x/12.03.2008 cu actele adiționale ulterioare; obligarea pârâtului C. la restituirea către pârâta B. a sumei de 70.700 euro, reprezentând creditul ce a fost acordat reclamantei; obligarea pârâtei B. la restituirea ratelor de credit, comisioanelor, dobânzilor și penalităților achitate; obligarea pârâților, în solidar, la plata daunelor morale de 100.000 euro, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Pe calea cererii reconvenționale, pârâtul C. a solicitat obligarea reclamantei la radierea ipotecii de gradul I instituită asupra terenului menționat în contractul de vânzare cumpărare anulat, precum și restituirea de către reclamantă și intervenientul D., în solidar, a bunului imobil sau, prin echivalent, la restituirea prețului bunului în momentul încheierii actului și compensarea celor două datorii reprezentând prestații reciproce.

Prin încheierea de ședință din 19 aprilie 2017, instanța de contencios administrativ a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I civile a Tribunalului Iași.

Prin sentința civilă nr. 1067 din 21 iunie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta-pârâtă A. în contradictoriu cu pârâta B., pârâtul-reclamant C. și intervenienții D. și E.. A admis excepția lipsei de interes a reclamantei-pârâte privind constatarea nulității clauzelor menționate la pct. 6, 7, 8 c) din contractul de credit nr. x/12.03.2008. A obligat pe pârâtul-reclamant C. la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale. A respins capetele de cerere având ca obiect: constatarea nulității contractului de credit nr. x/12.03.2008 încheiat cu pârâta B. și a actelor adiționale ulterioare; obligarea pârâtului-reclamant C. la restituirea sumei de 70.700 euro; obligarea pârâtei B. la restituirea ratelor de credit, dobânzi, comisioane, penalități și daune morale. A respins cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant C. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A.. A obligat pârâtul-reclamant la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 2.003 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru).

Prin decizia civilă nr. 566 din 16 octombrie 2019, Curtea de Apel Iași, secția I civilă a respins apelul formulat de reclamanta-pârâtă A. împotriva sentinței civile nr. 1067 din 21 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă. A admis apelul formulat de pârâtul-reclamant împotriva aceleiași sentințe, pe care a anulat-o, în parte. Rejudecând capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului-reclamant la plata daunelor morale, a respins, ca neîntemeiate, pretențiile reclamantei-pârâtă. A înlăturat din dispozitivul sentinței apelate mențiunea vizând obligarea pârâtului-reclamant C. la plata cheltuielilor de judecată în primă instanță. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția I a civilă, reclamanta-pârâtă A. a declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate prin raportare la dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 21 mai 2020 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 8.

După expunerea situației de fapt, recurenta a arătat, cu privire la modalitatea de soluționare a capătului de cerere ce vizează constatarea nulității absolute a contractului de credit bancar pentru investiții imobiliare nr. x/12.03.2008 și a actelor adiționale ulterioare, că instanța de apel, dacă ar fi analizat obiectul contractului de vânzare-cumpărare și cel din contractul de ipotecă, dar și prevederile pct. 9 din actul adițional la contractul de credit, unde este individualizat bunul ce urma să fie cumpărat și constituit garanție ipotecară în favoarea băncii, precum și pct. 1 din același act adițional, care modifică valoarea creditului acordat diminuându-l față de cel prevăzut în contractul de credit inițial, tocmai pentru că trebuia corelată valoarea creditării cu valoare rezultată din evaluarea expertului BCR, ar fi constatat evidența identității de bunuri și nu ar mai fi motivat atât de străin obiectului pricinii.

A apreciat ca fiind contrară și străină cauzei și probatorului administrat motivarea instanței de apel în sensul că nu există un antecontract încheiat între recurentă și C. din cuprinsul căruia să rezulte că bunul ce se va achiziționa este acest terenul din actul de vânzare-cumpărare anulat, astfel încât să se poată proba indubitabil că împrumutul acordat de BCR a fost utilizat pentru achiziționarea bunului ce formează obiectul antecontractului, în condițiile în care acest antecontract există și era obligatoriu a fi depus potrivit pct. 23 din contractul de credit. În opinia recurentei, motivarea hotărârii este incompletă și străină naturii juridice a contractului de credit când se reține că nemenționarea antecontractului în actul adițional dovedește lipsa cauzei investiției, deși aceasta rezultă implicit din prevederile contractuale și din identificarea terenului de la pct. 9 din actul adițional.

Recurenta a susținut, totodată, că instanța de apel a dat o interpretare greșită clauzelor contractuale prevăzute la pct. 1 și 3 din Condițiile generale de creditare, coroborate cu pct. 1 din contractul de credit în discuție, când a reținut că suma rezultată din contractul de împrumut poate fi utilizată exclusiv în vederea cumpărării unui bun imobil și nu a altui obiect, cum ar fi bunuri mobile. În acest fel, curtea a adăugat la prevederile contractuale apreciind astfel, în mod eronat, că se poate cumpăra cu banii obținuți din contractul de credit orice imobil și nu un anumit imobil pe care împrumutatul îl dorește ca investiție și care trebuie să îndeplinească condițiile verificate și acceptate de bancă.

Cu referire la natura specială a creditului de investiții imobiliare acordat, recurenta a arătat că, în speță, dacă avea neclarități sub acest aspect, instanța de apel avea posibilitatea să verifice prevederile art. 1 din Legea nr. 190/1999, modificată prin Legea nr. 34/2006 și nu să facă interpretări străine de obiectul dedus judecății.

A învederat că banca nu a impus ce imobil poate cumpăra împrumutatul, ci a condiționat limitele creditării de bunul achiziționat prin credit și pentru care împrumutatul a făcut opțiunea, sens în care hotărârea recurată cuprinde o motivare străină de cauza/scopul determinat al contractului de credit pentru investiții imobiliare. Cauza dorită, pentru care și-a dat acordul în contractul de credit, nu s-a realizat, a fost fictivă în privința investiției obținute prin creditare, o investiție mult mai mică, supraevaluată, pentru care s-a împovărat cu un credit mult prea mare. Altfel spus, împrumutul nu a servit investiției imobiliare pe care și-a dorit-o împrumutatul și pentru care împrumutătorul și-a dat acordul, ci s-a obținut o altă investiție imobiliară, de o valoare mult mai mică, pe care recurenta nu a dorit-o și pe care banca a considerat-o că satisface condițiile de valoare care acoperă 100 % din credit și 75% din preț, în mod greșit evaluând alt teren decât cel care a fost cumpărat în mod real și trecut în acte.

Așadar, concluzia la care trebuia să ajungă în mod logic curtea era aceea că nerealizarea cauzei pentru care s-a încheiat contractul de credit trebuie sancționată cu nulitatea acestui contract, conform dispozițiilor art. 966 C. civ.

Cu privire la criticile referitoare la cauza falsă, ilicită și imorală, recurenta a învederat că instanța de apel a motivat în mod global toate aspectele invocate, limitându-se însă la cauza ilicită și imorală, conchizând că BCR nu a avut cunoștință de inducerea în eroare cât privește cumpărarea terenului și că nu i s-ar putea imputa nimic de moment ce a acordat un credit, iar împrumutatul avea deplină libertate să-și aleagă terenul și să-l identifice, fiind obligat față de bancă doar să constituie o ipotecă asupra imobilului achiziționat din credit. Or, astfel, curtea nu motivează apărările legate de cauza falsă/fictivă pe care recurenta le-a dezvoltat în apel.

De altfel, simplificarea raționamentului juridic al instanței, rezumându-se că prin evaluarea greșită s-ar afecta doar contractul de ipotecă și că instanța de fond ar fi reținut în mod judicios că acest contract de credit s-a încheiat în scopul general de a achiziționa un imobil, fără a-l identifica, nu poate fi primită, căci este fundamental greșită și împotriva dovezilor.

Recurenta a mai precizat că există contradicție în motivarea hotărârii, căci deși instanța de apel reține că falsa prezentare a terenului către evaluatorul băncii a avut drept scop și a constata îndeplinite condițiile de creditare, imediat conchide în aceeași propoziție a hotărârii că aceasta nu constituie motiv de nulitate a contractului de credit. Sigur că nu se poate prezuma o înțelegere între reprezentanții vânzătorului și expertul evaluator pentru identificarea unui alt teren care să asigure condițiile de creditare și de garantare, dar rezultă fără îndoială că o lipsă de diligentă a expertului evaluator a existat, coroborată cu o procedură deficitară a băncii care nu i-a asigurat acestuia și un suport topocadastral printr-un eventual alt colaborator al băncii.

A mai arătat că instanța de apel nu a reținut incidența dispozițiilor art. 966 C. civ., respectiv nulitatea contractului de credit pentru nerealizarea cauzei pentru care s-a încheiat contractul de credit, precum și cele ale art. 1235 din noul C. civ.. Ambele instanțe nu au făcut aplicarea acestor dispoziții legale de drept material, deoarece au înfrânt interpretarea ce trebuia dată atât dispozițiilor contractuale, cât și situației de fapt rezultată din probe, rezumându-se să ducă raționamentul juridic până la jumătate, oprindu-se la o motivare contradictorie și incompletă, depărtându-se de sensul și esența unui astfel de contract de credit pentru investiție imobiliară.

Recurenta a menționat că nu a solicitat prin cererea sa să se constate vicierea consimțământului la încheierea contractului de credit, ci lipsa cauzei sau cauza fictivă la acel moment. Sigur că la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare a fost vorba despre consimțământ, dar nu o viciere de consimțământ, ci chiar o lipsă de consimțământ, așa cum a statuat doctrina și jurisprudența în mod unanim, datorită erorii obstacol asupra bunului. La încheierea contractului de credit pentru investiție imobiliară, și în mod esențial a actului adițional la contract, s-a identificat un bun care nu constituia investiția imobiliară dorită de recurentă și care nu satisfăcea condițiile de creditare impuse chiar de bancă, fiind vorba despre o altă investiție în materialitatea ei.

Or, instanța de apel pierde din vedere faptul că, prin efectul sentinței care a constatat nulitatea absolută a vânzării, deci considerarea ca inexistentă a acesteia, nu mai poate fi menținută nici identificarea bunului în pct. 9 din actul adițional la contractul de credit, care se referă la investiția imobiliară creditată. Prin urmare, nulitatea actului de vânzare-cumpărare trebuie să se răsfrângă în mod necesar și asupra contractului de credit pentru investiții imobiliare, investiția finanțată reprezentând altceva decât ceea ce era dorit de părți și contrar condițiilor de creditare, adică chiar obiectul investiției care a fost anulat definitiv și retroactiv. Ca atare, cauza contractului de credit este fictivă în mod evident și acest lucru este imputabil și băncii, iar sancțiunea nu poate fi decât nulitatea contractului.

În speță, instanța de apel a reținut, în mod greșit, că motivele de nulitate ale contractului vizând încălcarea condițiilor generale de creditare au fost evocate pentru prima oară direct în apel, făcând trimitere la dispozițiile art. 478 C. proc. civ.. În acest sens, recurenta a susținut că aceste motive de nulitate (cu referire la lipsa asigurării bunului ce a constituit investiția imobiliară creditată și cesionarea asigurării în favoarea băncii prevăzute în mod obligatoriu în pct. 3.1 lit. h) din condițiile generale de creditare cu trimitere la dispozițiile pct. 17 și 18 din contractul de credit) au fost invocate atât în concluziile orale, cât și în concluziile scrise la instanța de fond, iar hotărârea acestei instanțe nu face vreo referire din care să rezulte că ar fi analizat și aceste motive, ceea ce a determinat criticarea sentinței și sub acest aspect. Or, dacă instanța de fond considera că este o modificare de acțiune cu schimbarea cadrului procesual prin aceste motive invocate în concluziile scrise, după repunerea pe rol ar fi pus în discuția părților respectiva motivare.

Prin urmare, susținerile instanței de apel sunt eronate cu privire la schimbarea cadrului procesual și efectul devolutiv al apelului, curtea având obligația să analizeze și aceste motive de apel aduse sentinței de fond.

În legătură cu cererea privind obligarea BCR la restituirea sumelor încasate, recurenta a învederat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile de drept material motivat de faptul că nu există niciun motiv de nulitate a contractului de credit și, în consecință, repunerea părților în situația anterioară nu ar avea temei. Însă, nulitatea contractului de vânzare cumpărare, deci a investiției creditate, are drept finalitate nulitatea contractului de credit pentru acea investiție având în vedere că respectiva investiție nu a mai existat, lipsind astfel creditarea pentru care a fost solicitată, iar, odată cu constatarea nulității contractului de credit, trebuia dispusă și obligarea BCR la restituirea sumelor încasate de la recurentă, în cuantumul precizat prin acțiune.

Cu referire la soluția asupra petitului din acțiune legat de acordarea daunelor morale, recurenta a arătat că motivele de apel au fost formulate în considerarea faptului că trebuia obligată și intimata BCR la plata acestora, nu doar intimatul C., dar și a faptului că este o compensație materială insuficientă raportat la consecințele dramatice prin care aceasta a trecut și se află în continuare din culpa celor doi intimați.

În ce privește primul aspect, recurenta a precizat că, printr-o motivare sumară, curtea de apel reține că nu există dovezi privind implicarea BCR în producerea prejudiciului moral pretins. Or, faptele demonstrează abuzul în serviciu și atitudinea culpabilă a intimatei BCR și atrag aplicarea dispozițiilor art. 998-999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală. Astfel, nerespectarea normelor de creditare pentru investiții imobiliare, prin identificarea și evaluarea greșită a terenului pentru achiziționarea căruia solicitase creditul, a determinat-o pe recurentă să semneze actul adițional la contractul de credit prin care a fost precizată incorect valoarea împrumutului efectiv. De asemenea, constituirea unei garanții imobiliare ipotecare sub valoarea creditului acordat a supus-o pe recurentă unor riscuri majore care i-au afectat veniturile proprii și sănătatea.

În opinia recurentei, constituie aspecte de natură a o prejudicia și faptul că BCR nu a dorit să valorifice ipoteca constituită în favoarea sa tocmai pentru că a realizat că nu acoperea decât foarte puțin din valoarea creditului, eludând astfel procedurile bancare de recuperare a creditului, prevăzute de art. 20-23' din Legea nr. 190/1999, precum și faptul că banca, ulterior constatării prin hotărâri definitive, a cinci clauze abuzive din contractul de credit, nu a corectat soldul creditului, deși îi incumba obligația de a scădea dobânzile și comisioanele considerate nelegale.

Toate faptele arătate, pornind de la procedura de acordare a creditului pentru investiții imobiliare și până la momentul prezent, nu sunt altceva decât culpe civile ale BCR, care au cauzat prejudicierea recurentei, materială și morală.

În legătură cu cel de-al doilea aspect, recurenta a arătat că nu va insista asupra acestuia deoarece soluția instanței de recurs nu implică rejudecarea fondului cauzei, ci va duce, în opinia sa, la o casare cu trimitere spre rejudecare la instanța de apel, care va proceda la o reanaliză în fond, fiind vorba de o cale devolutivă de atac.

Recurenta a considerat, de asemenea, că hotărârea atacată este nelegală și sub aspectul admiterii apelului formulat de intimatul C. în ceea ce privește obligarea acestuia la plata daunelor morale. Astfel, instanța de apel a reținut greșit încălcarea principiului disponibilității și nelegal a făcut abstracție de temeiul juridic al petitului privind daunele morale (care nu este accesoriu capătului principal privind nulitatea contractului de credit, ci de sine stătător), și anume dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.

În opinia recurentei, instanța de fond în motivarea hotărârii sale a valorificat ca probatoriu atât sentința civilă nr. 2148/12.02.2014, prin care s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare, cât și sentința penală nr. 555/2011, care a confirmat situația de fapt expusă în acțiunea pendinte, tocmai pentru a sublinia că vânzătorul știa de lipsa identității celor două terenuri atunci când s-a făcut vânzarea, fără însă să mai accentueze că acest fapt a generat și o evaluare greșită a terenului de către colaboratorul băncii și, prin lipsa sa de diligentă, o culpă delictuală.

Prin întâmpinarea formulată, intimata B. S.A. a invocat, în principal, excepția nulității recursului pentru neîncadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta a solicitat respingerea excepției nulității recursului, precum și înlăturarea tuturor apărărilor formulate de intimata B. S.A..

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 4 februarie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 566 din 16 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, și a fixat termen de judecată la data de 18 martie 2021.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor invocate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Printr-o primă critică formulată, recurenta a arătat că în mod greșit instanța de apel nu a constatat identitatea cu privire la imobilul prevăzut în cele trei contracte, de vânzare-cumpărare (anulat), de credit și de ipotecă, caz în care ar fi dezvoltat în considerentele deciziei recurate argumente străine de obiectul pricinii, cu consecința menținerii soluției de respingere a cererii de constatare a nulității absolute a contractului de credit bancar pentru investiții imobiliare nr. x/12.03.2008 și a actelor adiționale ulterioare.

Potrivit art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta "nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Pentru a fi incidentă această normă de drept în situația de față, Înalta Curte apreciază că era necesar a se proba existența unor motive străine de natura pricinii, de obiectul dedus judecății, iar nu cât privește identificarea elementului material comun al actelor juridice invocate de recurentă în susținerea cererii de constatare a nulității absolute, în considerarea imobilului achiziționat în urma obținerii împrumutului.

Or, în speță recurenta trebuia să dovedească legătura de cauzalitate între raportul juridic derivat din contractul de împrumut încheiat cu intimata BCR și raportul juridic dintre aceeași recurentă și intimatul C. ce rezultă din contractul de vânzare-cumpărare anulat în condițiile în care a invocat drept cauză de nulitate absolută a contractului de credit bancar pentru investiții imobiliare constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/11.04.2008 și, implicit, lipsa cauzei ori existența unei cauze false, ilicite ori imorale la încheierea contractului de împrumut.

Înalta Curte reține, conform situației de fapt stabilite de instanța de apel, că prin contractul de credit nr. x/12.03.2008 intimata BCR a acordat recurentei un credit în cuantum de 73.170,73 euro pentru cumpărarea unui imobil, în convenție stipulându-se expres faptul că împrumutul este destinat pentru achiziționarea unui imobil, fără a fi identificat, în concret, bunul care urma a se cumpăra. La pct. 9 din contract s-a prevăzut obligația constituirii unei garanții ipotecare de rang I asupra imobilului "care va fi achiziționat prin credit", iar la art. 10 faptul că valoarea garanțiilor nu va fi mai mică de 100% din valoarea creditului, banca fiind singura în măsură să stabilească valoarea acestora fără niciun drept de opoziție din partea împrumutatului. Conform pct. 23 c, în termen de 10 zile de la comunicarea acceptării garanției creditului se va încheia un act adițional la contract, în care se vor preciza obiectul creditului, bunurile aduse în garanție, suma creditului, în situația în care se impune diminuarea acesteia urmare a faptului că valoarea creditului de la pct. 1 reprezintă mai mult de 75% din valoarea imobilului din antecontractul de vânzare-cumpărare.

La data de 09.04.2008, s-a perfectat actul adițional nr. x, în care s-a menționat că intimata BCR va acorda recurentei un credit pentru cumpărarea unui imobil în cuantum de 70.700 euro, de asemenea fără a se individualiza bunul ce urma a se cumpăra. Prin acest act adițional, prevederile pct. 9 din contractul de credit inițial au fost modificate, făcându-se precizarea că împrumutatul se obligă să garanteze creditul și cheltuielile aferente acestuia cu ipoteca de rang I constituită asupra imobilului proprietatea lui A. și D..

Contractul de ipotecă nr. x a fost autentificat la data de 11.04.2008, împrumutatul arătând că este proprietarul imobilului asupra căruia s-a instituit garanția potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. x/11.04.2008.

Înalta Curte constată că recurenta, în calitate de împrumutat, s-a obligat să garanteze creditul obținut, dobânzile și comisioanele prin constituirea unei ipoteci de rang I în favoarea băncii asupra imobilului care va fi achiziționat prin credit, însă obligația principală din contractul de împrumut, asumată de aceasta, este cea de restituire a sumei împrumutate. Așadar, obiectul contractului este reprezentat de o sumă de bani pe care împrumutătorul a acordat-o împrumutatului, acesta având obligația de restituire, garanția fiind instituită în subsidiar.

Dispozițiile art. 1 din Condițiile generale de creditare prevăd că "creditul se va utiliza conform destinației prevăzute la pct. 1 din contractul de credit pentru investiții imobiliare și numai după îndeplinirea condițiilor prevăzute la pct. 3 din prezentele condiții generale de creditare", ceea ce înseamnă că suma obținută urma a fi utilizată exclusiv în vederea cumpărării unui bun imobil, împrejurare reținută în mod corect și de instanța de apel.

Rezultă astfel că intimata BCR nu a impus prin contractul de credit recurentei achiziționarea unui anumit imobil, ci doar a condiționat limitele creditării de valoarea bunului ce urma a fi achiziționat cu banii obținuți din credit și pentru care împrumutatul a făcut opțiunea.

În speță, faptul că instanța de apel a considerat că nu există nicio mențiune în contract din care să rezulte expres că terenul situat în extravilanul comunei Aroneanu, județul Iași cu privire la care se va constitui o ipotecă de rang I reprezintă terenul care urma a se cumpăra cu suma de bani obținută prin contractul de împrumut, că în cauză nu există un antecontract încheiat între A. și C. din cuprinsul căruia să rezulte că bunul ce se va achiziționa este acest teren ori că suma rezultată din contractul de împrumut poate fi utilizată exclusiv în vederea cumpărării unui bun imobil, și nu a altui obiect, cum ar fi, de exemplu, bunuri mobile, toate aceste considerente reținute de instanța de apel în analiza criticilor formulate în legătură cu primul petit al acțiunii, nu conduc, în opinia instanței de recurs, la concluzia existenței unei motivări străine de cauza dedusă judecății din perspectiva art. 488 pct. 6 C. proc. civ., ci constituie argumente care susțin solutia de respingere a solicitarii privind constatarea existenței unei erori obstacol la încheierea contractului de credit asupra substanței acestuia.

Pe de altă parte, cum recurenta a sustinut constatarea nulității unui contract de credit pentru lipsa cauzei, cauză falsă, ilicită ori imorală, Înalta Curte are a examina în concret criticile de nelegalitate invocate în raport de fiecare cauză de nulitate, iar nu aspectele de netemeinicie a hotărârii recurate, generate de interpretarea probatoriului administrat.

În opinia recurentei, împrumutul nu a servit investiției imobiliare pe care și-a dorit-o împrumutatul și pentru care împrumutătorul și-a dat acordul, ci s-a obținut o altă investiție imobiliară, de o valoare mult mai mică, pe care recurenta nu a dorit-o și pe care banca a considerat-o că satisface condițiile de valoare care acoperă 100 % din credit și 75% din preț, în mod greșit evaluând alt teren decât cel care a fost cumpărat în mod real și trecut în acte; cauza dorită, pentru care și-a dat acordul în contractul de credit, nu s-a realizat, a fost fictivă în privința investiției obținute prin creditare, o investiție mult mai mică, pentru care recurenta s-a împovărat cu un credit mult prea mare, iar această concluzie, la care trebuia să ajungă curtea, care vizează nerealizarea cauzei pentru care s-a încheiat contractul de credit, trebuia sancționată cu nulitatea, conform dispozițiilor art. 966 C. civ.

În privința acestui motiv de nulitate, instanța de apel a reținut că destinația sumei de bani împrumutate a fost stabilită de recurentă, care a decis achiziționarea imobilului la data de 11.04.2008 de la intimatul C., sens în care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/11.04.2008. A înlăturat susținerea potrivit cu care cele două contracte, respectiv cel de vânzare-cumpărare imobil și cel de împrumut ar avea o cauză comună, ceea ce ar face ca, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare constatată prin sentința civilă nr. 2148/12.02.2014 să reprezinte un motiv de nulitate a contractului de împrumut. A concluzionat în sensul că această cauză de nulitate a actului de vânzare nu se poate răsfrânge asupra contractului de împrumut, neavând nicio legătură cu acest act.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 966 C. civ., obligația fără cauză nu poate avea niciun efect. În rezolvarea problemei lipsei cauzei trebuie să se facă distincție între scopul mediat și scopul imediat, și, de asemenea, trebuie deosebite "cauzele lipsei cauzei".

În speță, scopul actului juridic, respectiv motivul determinant al încheierii contractului de credit bancar pentru investiții imobiliare nr. x/12.03.2008 a fost cel al obținerii unui împrumut în vederea achiziționării unui imobil, ceea ce s-a și realizat ulterior, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/11.04.2008. Scopul obligației constă, în cauză, în prefigurarea contraprestației, recurenta cunoscând faptul că urma a restitui suma de bani împrumutată cu scopul de a dobândi un imobil, pe care urma a-l valorifica ulterior, conform susținerilor acestei părți.

Or, faptul că, prin sentința civilă nr. 2148/12.02.2014 pronunțată de Judecătoria Iași s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare și s-a dispus repunerea părților în situația anterioară, astfel cum rezultă și din încheierea pronunțată la 12.10.2016 referitoare la lămurirea dispozitivului sentinței, nu constituie un element de natură a înlătura lipsa cauzei la încheierea contractului de credit, condiție care trebuie verificată la data perfectării convenției contestate, iar nu la un moment ulterior.

Cauza contractului de vânzare-cumpărare a constat în transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului, ea fiind diferită de cauza contractului de credit, respectiv cea de furnizare de către instituția de credit persoanei fizice împrumutătoare a unei sume de bani, ce urma a fi restituită într-o anumită perioadă de timp, cu plata corespunzătoare a unor dobânzi și care, în speța de față, și-a dovedit existența la data întocmirii contractului a cărui nulitate se solicită.

Ca atare, Înalta Curte apreciază că motivul de nulitate constând în lipsa cauzei a fost în mod corect înlăturat de instanțele de fond, astfel că nu sunt incidente, cu referire la art. 966 C. civ., dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Cât privește celelalte cauze de nulitate invocate, recurenta a susținut că instanța de apel a motivat în mod global toate aspectele referitoare la cauza falsă, ilicită și imorală, limitându-se însă la cauza ilicită și imorală, fără a răspunde argumentelor legate de cauza falsă/fictivă, pe care aceasta le-a dezvoltat în apel.

Această critică nu este fondată și urmează a fi respinsă prin raportare la dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată, astfel, că instanța de apel a reținut în considerente că este falsă cauza atunci când nu este reală, când debitorul s-a obligat în credința greșită a existenței cauzei (de o eroare asupra existenței cauzei). De asemenea, cauza este falsă când există eroare asupra motivului determinant (scopul mediat). Această condiție a cauzei evidențiază strânsa legătură dintre eroarea-viciu de consimțământ (error in substantiam ori error in personam) și admisibilitatea motivului determinat ca scop mediat. A apreciat că aceste argumente nu au legătură cu modalitatea de încheiere a contractului de împrumut, în cauză neprobându-se participarea intimatei BCR la inducerea în eroare a împrumutatului.

Recurenta a precizat, în acest context, că simplificarea raționamentului juridic al instanței de apel, în sensul că prin evaluarea greșită a imobilului de către evaluatorul intimatei BCR ar fi afectat doar contractul de ipotecă și că în mod judicios s-a constatat că acest contract de credit s-a încheiat în scopul general de a achiziționa un imobil, fără a-l identifica, este greșită, fiind împotriva dovezilor administrate.

Înalta Curte observă că, din această perspectivă, recurenta este nemulțumită atât de concluzia instanței de apel cât privește efectele unei evaluări greșite a imobilului de către intimata BCR, cât și de interpretarea probelor, sub acest ultim aspect nefiind legal învestită instanța de recurs în configurarea actuală a dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., ce reglementează limitativ motivele de nelegalitate ce pot fi invocate în recurs.

În aplicarea art. 966 și 968 C. civ., curtea a apreciat că prezentarea unui alt teren decât cel ce urma a fi achiziționat evaluatorului băncii în scopul de a stabili o valoare mai mare decât cea reală pentru a întocmi contractul de ipotecă și a de constata îndeplinite condițiile de creditare, după cum nici stabilirea ulterioară a unei valori inferioare a imobilului nu constituie un motiv de nulitate a contractului de credit sau al contractului de ipotecă.

Nu există, în acest sens, cum susține recurenta, nici o contradicție în termeni care ar justifica existența cauzei fictive la încheierea contractului de credit, pentru a face aplicabile dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În speță, recurenta a invocat faptul că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a fost vorba chiar de o lipsă de consimțământ, datorită erorii obstacol asupra bunului, întrucât s-a identificat un bun care nu constituia investiția imobiliară dorită de parte și care nu satisfăcea condițiile de creditare impuse chiar de bancă, fiind vorba despre o altă investiție în materialitatea ei. Or, conform acestei susțineri, nulitatea actului de vânzare-cumpărare trebuie să se răsfrângă în mod necesar și asupra contractului de credit pentru investiții imobiliare, investiția finanțată reprezentând altceva decât ceea ce era dorit de părți și contrar condițiilor de creditare, adică chiar obiectul investiției care a fost anulat definitiv și retroactiv, sancțiunea neputând fi decât nulitatea contractului.

Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată, recurenta a învederat că a fost înșelată asupra substanței contractului de vânzare-cumpărare", cumpărând un alt teren decât cel pe care îl văzuse la vizionare ori cel ipotecat în favoarea băncii, și, prin urmare, i-a fost viciat consimțământul la cumpărare prin eroare, ceea ce, implicit, conduce la lipsa cauzei contractului de credit.

În speță, se constată că potrivit art. 966 C. civ., obligația fondată pe o cauză falsă nu poate avea niciun efect. Rezultă că este falsă cauza atunci când există eroare asupra scopului actului juridic, respectiv asupra motivului determinant pe care părțile l-au urmărit la data încheierii convenției.

În situația contractului de împrumut, în discuție nu poate fi decât obținerea unei sume de bani, iar nu a unui teren, chiar identificat prin actul adițional la contractul de credit, în sensul arătat de recurentă. Prin urmare, eroarea trebuie să vizeze chiar împrumutul și persoana împrumutată în raport de obiectul convenției, iar nu ceea ce se poate obține cu suma de bani asupra căreia părțile au convenit în sensul clauzelor din contract.

Faptul că s-a constatat vicierea consimțământului recurentei la data încheierii contractului autentificat sub nr. x/11.04.2008, nu are nicio relevanță în speță, cât timp cauza contractului de credit este diferită de cea a contractului de vânzare-cumpărare.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că această condiție de valabilitate a actului juridic este un mijloc de exprimare juridică a unui interes al părții ori părților actului juridic, fiind prezumată până la proba contrarie (cauza nu trebuie dovedită, existența ei fiind prezumată de lege). Astfel, cel care invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei actului juridic trebuie să și dovedească aceasta, să răstoarne prezumția.

În cauză, o asemenea dovadă nu a fost produsă, în sensul participării intimatei BCR la inducerea în eroare a recurentei pentru obținerea unui anumit teren, obiectul contractului fiind, așa cum s-a arătat deja, acordarea unui împrumut pentru achiziționarea unui imobil dorit de către partea reclamantă.

Ca atare, constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nu poate justifica falsitatea cauzei în ceea ce privește încheierea contractului de credit.

Recurenta a criticat și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 478 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel eronat a constatat că motivele de nulitate a contractului de credit vizând încălcarea condițiilor generale de creditare au fost evocate direct în apel (cu referire la lipsa asigurării bunului ce a constituit investiția imobiliară creditată și cesionarea asigurării în favoarea băncii).

Critica nu este fondată, în cauză nefiind încălcate prevederile art. 478 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că, prin decizia recurată, instanța de apel a considerat că introducerea unor temeiuri noi pentru constatarea nulității contractului de credit direct în calea de atac a apelului este prohibită de alin. (3) al art. 478 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte observă că prin cererea de apel recurenta de față nu a formulat critici în sensul nepronunțării instanței de fond asupra unor motive de nulitate a contractului de credit formulate prin cererea de chemare în judecată, așadar cu privire la neanalizarea pricinii pe fond sub toate aspectele, ci a susținut că nulitatea contractului de împrumut mai poate fi dispusă ca sancțiune și pentru alte motive, respectiv pentru lipsa contractului de asigurare imobiliară pentru bunul achiziționat din credit și tragerea creditului înainte de a se fi născut acest drept.

În acest context, era firesc ca instanța de apel să analizeze motivele de apel în limitele devoluțiunii, determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță și de ceea ce s-a apelat.

Cum procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, instanța de apel nu putea proceda la o nouă judecată de fond decât în limitele stabilite expres sau implicit de apelanta A. prin cererea de chemare în judecată.

Însă, în cauză, recurenta a înfățișat pentru prima data în apel existența unor alte cauze de nulitate a contractului de credit și a susținut că instanța de fond, în cazul în care nu ar fi constatat nulitatea actului juridic contestat pe motive legate de cauza contractului, ar fi avut posibilitatea subsidiară să constate că acest contract de împrumut este desființat de drept.

În ceea ce privește cererea de obligare a intimatei BCR la restituirea sumelor încasate în temeiul contractului de credit, Înalta Curte notează că în apel s-a susținut de către partea reclamantă că acest petit trebuia admis ca o consecință a admiterii cererii de nulitate a contractului de împrumut.

Or, instanța de apel în mod corect reține că acest capăt de cerere este unul subsecvent, a cărui admisibilitate este condiționată de admiterea primului petit al acțiunii, ceea ce nu s-a întâmplat.

Prin motivele de recurs, recurenta invocă o aplicare greșită în cauză a normelor de drept material, datorită unor considerente străine și contradictorii naturii cauzei.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt invocate în mod formal, fără o dezvoltare care să poată face posibil un control al deciziei recurate, sub aspectul legalității, de către instanța de recurs.

Recurenta a considerat că nici petitul din acțiune privind acordarea daunelor morale nu a fost examinat în mod corect de către instanța de apel, în condițiile în care cererea de apel a vizat, pe de o parte, obligarea în solidar a celor doi pârâți chemați în judecată, iar pe de altă parte, valoarea sumei acordate cu acest titlu de către instanța de fond.

Prin cererea de recurs, recurenta a invocat, sub primul aspect, o motivare sumară a hotărârii recurate, învederând că faptele prezentate în dovedirea culpei intimatei BCR atrag aplicarea dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ.

Înalta Curte reține că instanța de apel, respectând dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., a argumentat soluția pronunțată, concluzionând că nu există dovezi privind implicarea acestei intimate în producerea prejudiciului moral pretins de către recurentă, caz în care nu sunt incidente dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Pe de altă parte, făcând trimitere la încălcarea normelor de drept material, în realitate recurenta se referă la situația de fapt, care, în opinia acesteia, nu face decât să certifice culpa intimatei BCR în ceea ce privește prejudicierea sa, or toate argumentele dezvoltate din această perspectivă nu pot fi analizate de instanța de recurs în prezenta cale de atac, reprezentând chestiuni legate de netemeinicia hotărârii atacate, iar nu de nelegalitate.

Sub cel de-al doilea motiv invocat, raportat la cuantumul prejudiciului, recurenta a arătat că nu va insista în soluționarea sa la acest moment procedural, instanța de control judiciar fiind ținută doar de examinarea unor chestiuni de drept, ce nu implică rejudecarea fondului cauzei.

Recurenta a apreciat, de asemenea, că hotărârea instanței de apel este nelegală și sub aspectul admiterii apelului declarat de C.. A învederat că s-a reținut greșit încălcarea principiului disponibilității și că s-a făcut abstracție de temeiul juridic invocat, art. 998-999 C. civ., în soluționarea acestui capăt de cerere, care nu este unul accesoriu, ci de sine stătător.

În raport de criticile formulate, Înalta Curte observă că instanța de apel a considerat că instanța de fond a încălcat principiul disponibilității reglementat de art. 9 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., soluționând cererea cu depășirea limitelor învestirii.

Analizând conținutul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reține că solicitarea de acordare a daunelor morale a fost formulată ca o consecință a anulării contractului de credit, iar nu prin raportare la situația de fapt expusă în hotărârea ce a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Or, în raport de limitele deduse judecății de către recurentă, instanța de fond era ținută a stabili o obligație de plată a unor daune morale în sarcina intimatului C. numai în măsura în care cererea de constatare a nulității contractului de credit era admisă și se constata existența unor manopere dolozive la încheierea acestuia.

Procedând în sens contrar, în mod corect instanța de apel a constatat că prima instanță a depășit cadrul procesual trasat de reclamantă și a nesocotit prevederile ce reglementează principiul disponibilității.

În rejudecare, s-a reținut că cererea privind repararea prejudiciului nepatrimonial, are caracter accesoriu, urmând soarta acțiunii principale, care a fost respinsă, sens în care Înalta Curte consideră că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a principiului accesorium sequitur principale, caz în care nu sunt incidente dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, conform art. 496 C. proc. civ., ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 566 din 16 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 566 din 16 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 martie 2021.