ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1153/2022

Ședința publică din data de 24 mai 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 7.09.2017 pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B. și chematul în garanție C., anularea contractului de împrumut nr. x/31.08.2016, modificat prin actul adițional din data de 1.10.2016, obligarea chematului în garanție C. la plata despăgubirilor constând în contravaloarea împrumutului contractat, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea reconvențională depusă la data de 29.11.2017, pârâtul-reclamant B. a solicitat obligarea reclamantei-pârâte A. S.A. la plata sumei de 685.000 RON debit principal, a sumei de 123.300 RON dobândă și a sumei de 109.600 RON penalități de întârziere.

Hotărârile pronunțate în primul ciclu procesual

Prin sentința nr. 699/17.04.2018, Tribunalul Iași, secția I civilă a anulat, ca netimbrată, cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant B., admițând, în prealabil, excepția cu acest obiect; a disjuns judecata cererii principale; a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanție formulată de reclamanta A. S.A.; a dispus administrarea de probatorii în ceea ce privește judecarea cererii principale.

Prin sentința nr. 980/6.06.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Iași, secția I civilă a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul B..

Prin decizia nr. 141/25.03.2019, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins apelul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 980/6.06.2018 a Tribunalului Iași, secția I civilă.

Prin decizia nr. 1800/29.09.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei menționate, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Decizia pronunțată în al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 231/29.04.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins apelul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 980/6.06.2018, pronunțate de Tribunalul Iași, secția I civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru legalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

- potrivit prevederilor art. 143

2

alin. (1)-(4) din Legea nr. 31/1990, republicată, în forma în vigoare la data încheierii contractului de împrumut, în cazul în care consiliul de administrație deleagă directorilor atribuțiile de conducere a societății, în conformitate cu art. 143 din același act normativ, puterea de a reprezenta societatea aparține directorului general, consiliul de administrație păstrându-și însă atribuția de reprezentare a societății în raporturile cu directorii;

- prin decizia civilă nr. 1800/29.09.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a statuat că la încheierea contractului de împrumut, B. a acționat în calitate de persoană fizică păstrându-și integritatea propriei capacități civile de exercițiu, situație ce exclude absolut ipostaza sa profesională, deși aceasta a fost menționată în contract;

- faptul că Președintele Consiliului de Administrație al societății, semnatar al contractului din partea împrumutatei, a acționat în raport cu o terță persoană fizică, B., care la data încheierii actelor avea și calitatea de director general al recurentei-reclamante, lipsește de fundament hotărârea pronunțată în apel, prin care se legitimează ipostaza reprezentativă prezentată în act ca fiind unica posibilă în care acesta putea fi legal încheiat, însă pretenția dedusă judecății a fost aceea a constatării nerespectării limitelor de legalitate a reprezentării societare la data încheierii actelor;

- în procesul de reevaluare a motivelor de anulare, instanța de apel a substituit ipoteza aparentă din conținutul contractului celei indicat a fi (re)analizate, încercând să legifereze o situație apreciată ca legală, care coincide cu cea prezentată în act și pronunțând o hotărâre lipsită de fundament;

- în ipostaza factuală deja stabilită în care Președintele Consiliului de Administrație, C., avea posibilitatea reprezentării societății doar în raport cu directorul general, acesta a acționat la încheierea contractului de împrumut și a actului adițional în lipsa deținerii calității de reprezentant al A. S.A., potrivit art. 12 din Statutul societății, ce coincide cu dispozițiile din Legea nr. 31/1990 privind societățile;

- la data de 29 iulie 2016, prin decizia Consiliului de Administrație, atribuțiile specifice acestui organ de conducere al societății au fost delegate directorului general B., acesta fiind unica persoană legal împuternicită să reprezinte societatea la încheierea contractului de împrumut;

- directorul general B. avea posibilitatea transmiterii atributului său de reprezentare către o altă persoană, evitându-se astfel incidența dublei reprezentări prevăzute de art. 1304 C. civ. ca motiv de anulare a contractului, la cererea reprezentantului;

- în cauză nu a fost dovedită existența unei astfel de delegări a atributului reprezentării, de la B. către C., fapt pentru care lipsa dovezii echivalează cu inexistența operațiunii;

- în condițiile inexistenței unei împuterniciri speciale în persoana lui C., semnarea actelor de către Președintele Consiliului de Administrație nu poate fi reținută ca valabilă, pe de o parte pentru lipsa consimțământului societății, care a fost imposibil de exprimat printr-o persoană neîmputernicită în acest sens, iar pe de altă parte, pentru incapacitatea acestui pretins reprezentant de a angaja consecințe juridice și economice de natură a afecta patrimoniul societar al împrumutatei;

- împrejurarea că mandatul directorului general nu a fost menționat în Registrul Comerțului nu prezintă importanță în cauză, întrucât condiția înregistrării mandatului nu afectează validitatea acestuia, ci privește exclusiv opozabilitatea lui în raportul cu terții;

- cu referire la contractul de împrumut, inopozabilitatea mandatului directorului general față de terți nu este relevantă atâta timp cât semnatarul împrumutului din partea societății (împrumutat) este însuși Președintele Consiliului de Administrație, care i-a delegat atribuțiile prin Decizia CA din data de 29 iulie 2016, delegare pe care împrumutătorul și-a însușit-o, prevalându-se de calitatea profesională chiar în conținutul actului, iar Președintele Consiliului de Administrație nu este terț în raport cu societatea, ci însuși reprezentantul unuia dintre organele de conducere ale recurentei-reclamante;

- lipsa înregistrării mandatului directorului general nu are aptitudinea producerii efectelor specifice inopozabilității față de terți, întrucât inopozabilitatea nu poate fi invocată de persoanele care aveau obligația înregistrării, iar raporturile civile analizate în cauză nu sunt născute în raport cu alte terțe persoane, ci între societate și reprezentantul propriului organ de conducere.

- analiza de identificare a părților contractante îl poziționează pe B. în calitate de împrumutător - persoană fizică, respectiv B., în calitate de director general - ca unic reprezentant al împrumutatei A. S.A.;

- din perspectiva funcției deținute, B. avea îndatorirea legală de a acționa exclusiv în interesul societății reprezentate, în virtutea mandatului special ce-i fusese conferit prin numirea în funcție la data de 15 iulie 2016, completat de delegarea atribuțiilor consiliului de administrație în data de 29 iulie 2016;

- încheierea oricăror acte juridice cu persoana fizică, B., ori cu alte persoane alături de care el ar fi avut un interes, era prohibit de lege, o astfel de expunere îmbrăcând forma dublei reprezentări ce a fost depășită doar în instrumentum probationem, prin expunerea, în calitatea de reprezentant al societății, pe C., ambii nesocotind prevederile art. 215 C. civ., întrucât între semnatarii contractului există o relație de afinitate de grad II;

- prezentându-și calitatea de Președinte al Consiliului de Administrație, C. avea deopotrivă obligația urmăririi interesului A. S.A., interes care se afla în contradicție cu cel al cumnatului său, împrumutătorul B., ipoteză ce cade sub incidența prevederilor art. 1443 din Legea nr. 31/1990.

III. Apărările formulate în cauză

La data de 26 august 2021, în termenul legal, intimatul-pârât B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

IV. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 15.03.2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. S.A. și a fixat termen de judecată la data de 10 mai 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

V. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este fondat, pentru considerentele ce urmează.

În rejudecarea apelului, după casarea deciziei pronunțate în primul ciclu procesual, instanța de apel a reanalizat cauza din perspectiva a două motive de nulitate a contractului de împrumut nr. x/31.08.2016 și a actului adițional din 1.10.2016, dintre cele patru asemenea motive invocate prin cererea de chemare în judecată, preocupându-se exclusiv de lipsa puterii de reprezentare la încheierea actelor juridice atacate a președintelui consiliului de administrație, C. – chematul în garanție din cauză, precum și de motivul dublei reprezentări pretinse a fi fost întrunită în persoana pârâtului B..

Fără a contesta aceste limite ale învestirii instanței de rejudecare a apelului, recurenta – reclamantă A. S.A. a formulat critici referitoare la ambele motive de nulitate a actelor juridice atacate.

Înalta Curte constată caracterul fondat al criticii întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După cum s-a reținut chiar prin decizia recurată, prin decizia Înaltei Curți nr. 1800/29.09.2020, pronunțată în ciclul procesual anterior parcurs în cauză, s-a statuat în sensul că prevederile art. 143

2

alin. (4) teza finală din Legea societăților nr. 31/1990, în forma de la data încheierii actului de împrumut (31.08.2016), nu se aplică raporturilor dintre părți, deoarece pârâtul B. (împrumutătorul) a semnat contractul de împrumut în calitate de persoană fizică, și nu în calitatea de director general al societății împrumutate.

Art. 143

2

din Legea nr. 31/1990, în forma de la data de referință menționată anterior, reglementează reprezentarea oricărei societăți (inclusiv a unei societăți pe acțiuni, precum în speță) în raport cu terții și în justiție.

Regula în materie rezidă în reprezentarea legală a societății prin consiliul de administrație, potrivit alin. (1) al normei.

Alin. (4) din art. 143

2

instituie o excepție de la această regulă, pentru situația în care consiliul de administrație deleagă directorilor atribuțiile de conducere a societății.

O asemenea situație este întrunită în prezenta cauză, astfel cum s-a stabilit încă din ciclul procesual anterior, în condițiile în care Înalta Curte, prin decizia nr. 1800/29.09.2020, a verificat tocmai modul de aplicare a acestei norme de către instanța de apel.

De altfel, prin decizia recurată s-a confirmat atare situație de fapt, atât timp cât instanța de rejudecare a apelului a reținut în mod explicit că "în cazul de față, terțul contractant era chiar directorul general căruia i s-au delegat atribuțiile de conducere a societății și puterea de reprezentare a acesteia".

Prin urmare, în acest caz, atribuțiile de reprezentare a societății aparțin directorului general, astfel cum se prevede în mod expres în prima teză a alin. (4) din art. 143

2

.

Pe de altă parte, teza finală a alin. (4) prevede: "Consiliul de administrație păstrează însă atribuția de reprezentare în raporturile cu directorii (...)".

Dacă este întrunită ipoteza normei, respectiv în raporturile cu directorii (inclusiv cu directorul general), nu operează reprezentarea societății de către director, chiar dacă atribuțiile de conducere a societății și puterea de reprezentare a acesteia fuseseră delegate în favoarea directorului general. Cu toate că soluția legislativă pentru o asemenea situație coincide cu regula din alin. (1) (ambele vizând reprezentarea societății de către consiliul de administrație), întrunirea ipotezei nu atrage aplicarea alin. (1) al art. 143

2

, ci presupune aplicarea soluției din teza finală a alin. (4), prevăzută în mod expres pentru ipoteza în discuție.

Dimpotrivă, dacă teza finală a alin. (4) din art. 143

2

nu este incidentă, dar atribuțiile de conducere a societății și puterea de reprezentare a acesteia au fost delegate în favoarea directorului general, nu există vreun impediment pentru aplicarea primei teze a art. 143

2

, în sensul reprezentării societății de către directorul general, cât timp este întrunită situația de excepție de la regula prevăzută de alin. (1) al art. 143

2

.

Așadar, în niciuna dintre situațiile descrise anterior nu poate fi aplicat art. 143

2

alin. (1), cât timp incidența acestui text este înlăturată de una sau alta dintre tezele alin. (4) al art. 143

2

.

După cum s-a arătat deja, din considerentele deciziei recurate reiese fără echivoc faptul că instanța de apel a reținut în mod corect premisa rejudecării apelului ca fiind aceea a inaplicabilității în cauză a art. 143

2

alin. (4) teza finală, potrivit celor statuate prin decizia de casare nr. 1800/29.09.2020 a Înaltei Curți și, totodată, a reținut în fapt că este întrunită situația de excepție a delegării atribuțiilor de conducere a societății și a puterii de reprezentare a acesteia în favoarea directorului general.

Cu toate acestea, în mod greșit, nu a făcut aplicarea primei teze a art. 143

2

alin. (4) din lege, deși interpretarea logică și sistematică a prevederilor art. 143

2

alin. (1) și (4) din Legea nr. 31/1990 conduce la concluzia că, în speță, atribuțiile de reprezentare a societății la data încheierii actelor juridice atacate aparțineau directorului general, și nu consiliului de administrație, astfel cum a fost formulat în cauză motivul de anulare a actelor juridice fundamentat pe lipsa puterii de reprezentare la încheierea acestora a președintelui consiliului de administrație.

Argumentele referitoare la atribuțiile de administrare ale consiliului de administrație, desprinse din Legea nr. 31/1990 și din actul constitutiv și regăsite în considerentele deciziei recurate, nu sunt relevante în cauză, atât timp cât interesează doar atribuțiile de reprezentare în raport cu terții, respectiv modul de interpretare și de aplicare a prevederilor art. 143

2

din Legea nr. 31/1990.

Dispozițiile actului constitutiv al societății nu derogă de la prevederile art. 143

2

din Legea nr. 31/1990, ci le preia în conținut, chiar dacă reformulate, inclusiv în ceea ce privește posibilitatea delegării de către consiliul de administrație a conducerii societății unuia sau mai multor directori, caz în care directorul general reprezintă societatea în raporturile cu terții și în justiție (art. 12 din actul constitutiv), astfel cum prevede și art. 143

2

alin. (4) din lege.

În acest context, este corectă susținerea recurentei în sensul că raportarea la prevederile actului constitutiv nu poate susține un raționament logico - juridic diferit de cel fundamentat pe dispozițiile art. 143

2

din lege, astfel cum acesta a fost expus în cele ce preced.

În același timp, instanța de apel a apreciat că, în măsura în care terțul contractant (împrumutătorul) ar fi participat la încheierea contractului de împrumut și ca reprezentant al societății, în calitate de director general, acest fapt ar fi creat premisele anulării actului, pe temeiul art. 1304 C. civ. (contractul cu sine însuși și dubla reprezentare) sau al art. 1309 C. civ. (lipsa sau depășirea puterii de reprezentare).

Din succesiunea logică a considerentelor reiese că acest argument a fost expus în legătură cu motivul de nulitate vizând lipsa puterii de reprezentare la încheierea actelor juridice a președintelui consiliului de administrație, pentru a confirma respingerea de către prima instanță a pretenției reclamantei cu acest obiect.

Or, din atare punct de vedere, argumentul reținut de către instanța de apel este străin de natura pricinii, astfel cum, în mod corect, s-a invocat prin motivele de recurs, întrucât analiza pretenției reclamantei presupunea a se stabili dacă președintele consiliului de administrație avea sau nu atribuții de reprezentare a societății din perspectiva prevederilor legale incidente, respectiv cele ale art. 143

2

alin. (4) din Legea nr. 31/1990.

Un răspuns negativ în această chestiune nu poate fi surmontat printr-o eventuală acoperire a nulității intervenite ca urmare a încălcării normei în discuție, întrucât ar fi trebuit să se rețină în acest sens o altă situație de fapt decât cea presupusă de art. 143

2

alin. (4) din lege, anume delegarea atribuțiilor de conducere a societății și a puterii de reprezentare a acesteia în favoarea directorului general. Or, după cum s-a arătat prin prezenta decizie, nu s-a reținut prin hotărârea recurată o situație de fapt contrară, care să excludă, practic, incidența art. 143

2

alin. (4) din lege.

De altfel, nici nu era posibilă stabilirea unei alte situații de fapt decât cea care a condus la verificarea în ciclul procesual anterior a modului de interpretare și aplicare a legii, chestiunile deja dezlegate reprezentând lucru judecat ce nu poate fi contrazis cu ocazia rejudecării apelului, față de prevederile imperative ale art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și, admițând recursul declarat, în aplicarea art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Astfel, prin decizia recurată s-a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 1304 C. civ. (contractul cu sine însuși și dubla reprezentare), întrucât acestea impun ca actul juridic să fie încheiat de o singură persoană, care are concomitent calitatea de reprezentant al unei părți și de cocontractant, iar, în cauză, această premisă nu a fost întrunită.

Prin motivele de recurs, nu s-a făcut nicio referire la argumentele expuse în decizia de apel și, cu atât mai puțin, nu a fost combătut raționamentul juridic pe baza căruia a fost respins motivul de apel, fundamentat, în esență, pe participarea efectivă a pârâtului la încheierea actelor juridice într-o singură ipostază, aceea de împrumutător, nu și în calitate de reprezentant al societății cocontractante.

Or, simpla reluare a cererilor și susținerilor pe aspectul dublei reprezentări nu relevă o critică de nelegalitate a deciziei recurate, atât timp cât partea nu arată în concret în ce constă încălcarea sau aplicarea greșită a legii, în condițiile în care instanța de apel a examinat susținerile părții și a expus motivele de fapt și de drept care au conturat soluția adoptată în cauză.

În consecință, Înalta Curte va înlătura susținerile recurentei ce nu conțin veritabile critici de nelegalitate a deciziei, urmând ca, în rejudecare, instanța de apel să se pronunțe exclusiv în considerarea motivului de nulitate vizând lipsa puterii de reprezentare la încheierea actelor juridice atacate a președintelui consiliului de administrație, C. (chematul în garanție din cauză), în raport de cele expuse la pct. 1 din prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 231 din 29 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 mai 2022.