Decizia nr. 750/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1768/2019 a Tribunalului Iași

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă sub nr. x/2018, în data de 31 august 2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. a solicitat instanței să dispună anularea declarației de reziliere nr. 133/3.07.2018 ca nelegală și neîntemeiată, declarație prin care a fost reziliat contractul de închiriere x/2.04.2018 precum și somația nr. 141/26.06.2018, cu repunerea părților în situația anterioară. Reclamanta a mai solicitat să se constate că al doilea contract de închiriere nr. x/2.04.2018 este forma consolidată a contractului nr. x/20.12.2012, fiind o prelungire a acestuia, iar actul care produce consecințe juridice este contractul din 2012 care are o durată până în 2027. Reclamanta a solicitat și modificarea tacită a termenului de plată de la 10 zile la 60 zile, plata efectuându-se prin bilet la ordin ca urmare a voinței părților.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1768 din 21 noiembrie 2019, Tribunalul Iași, secția I civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar C. și a obliga-t-o pe aceasta la plata sumei de 1068 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 539 din 10 noiembrie 2020, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins cererea formulată de intimată privind suspendarea judecății apelului, în baza art. 412 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. A respins excepția lipsei calității de reprezentant convențional a doamnei avocat D., invocată de intimată. A respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1768 din 21 noiembrie 2019, pe care a păstrat-o în totalitate.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 539 din 10 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., societate în faliment, prin lichidator judiciar "C.. In cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat în esență, următoarele critici: - hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 1266, art. 1270, art. 1550, art. 1553 și art. 1554 C. civ. - în mod neîntemeiat, instanța a respins apelul, analizând sumar apărările și probatoriul administrat; - pe de o parte, instanța a respins probatoriul solicitat de reclamantă, probatoriu ce viza dovedirea exactă a aspectelor arătate prin acțiunea formulată referitoare la voința reală a părților; pe de altă parte, s-au indicat și s-au reținut aspecte neconforme realității și anume faptul că reclamanta ar fi recunoscut că a efectuat plata cu întârziere; - instanța nu a analizat textele legale indicate în apărare, respectiv art. 1266 C. civ., iar apărările juridice indicate au fost înlăturate fără ca instanța să le analizeze în profunzime sau să le coroboreze cu probatoriul administrat; - nu a fost motivată nicicum respingerea voinței reale sau inaplicabilitatea art. 1266 C. civ. - contractul nr. x/20.12.2012 a încetat nu prin declarație de reziliere, ci prin act adițional în care este menționat, în mod eronat, că a fost la cererea reclamantei, aparent prin acordul părților; - în ceea ce privește termenul de plată, acesta a fost modificat în mod tacit, de către părți și acceptat în mod tacit, și de către pârâtă; niciodată în anii de colaborare, modalitatea de plată nu a fost contestată de către pârâtă sau neacceptată; - prin atitudinea de pasivitate, prin lipsa vreunei contestații din partea pârâtei și acceptarea pe parcursul anilor a plății în termen de 60 zile, prin bilet la ordin, este evident că părțile au convenit modificarea de comun acord a termenului de plată; - instanța de judecată este chemată să verifice temeinicia cererii intitulate declarație de reziliere, prin controlul modului în care pârâta a invocat rezilierea contractului, în contextul încheierii unei promisiuni de vânzare-cumpărare de către pârâtă cu termen de perfectare 31 august 2018; - există o legătură îndoielnică legată de intervenirea în cauză a pactului comisoriu stipulat de părți, ce trebuie analizată, tranșată de către instanța de judecată, care să analizeze întregul context și întreaga situație faptică care a condus și determinat la emiterea declarației de reziliere. In drept, au fost invocate dispozițiile 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 25 ianuarie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., societate în faliment, prin lichidator judiciar C.., împotriva deciziei nr. 539 din 10 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă și a fixat termen de judecată la data de 5 aprilie 2022, ora 9:00, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. 1. Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 1865, "Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: (...) 8. când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia". Noul C. proc. civ. nu mai reglementează în cadrul reglementării art. 488 C. proc. civ., acest motiv de casare, ceea ce determină din punct de vedere al metodelor de interpretare logică, sistematică, gramaticală și teleologică (în referire la reglementarea anterioară enunțată din vechiul cod de procedură) concluzia că greșita calificare a unui act juridic nu mai este reglementată de noul legiuitor ca reprezentând o critică vizând legalitatea hotărârii judecătorești recurate, ci o critică vizând temeinicia sa. Din această perspectivă expusă, se constată de către prezenta instanță de recurs faptul că criticile de acest gen nu pot fi subsumate nici motivului de recurs prevăzut de prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., astfel cum greșit a invocat recurenta, calificarea juridică a unui conținutului concret al act civil nemaireprezentând o problemă de legalitate, ci una de temeinicie, rezolvabilă pe baza analizei probelor administrate cauzei, apanaj al instanțelor devolutive ale fondului cauzei. Aplicând aceste considerente cu caracter teoretic speței prezente deduse judecății, Curtea observă că în cadrul deciziei instanței de apel, s-a stipulat în mod expres faptul că aceste două contracte de închiriere nr. x/2012 și nr. y/2018 reprezintă acte juridice distincte, individuale și că ultimul nu constituie o consolidare a celui dintâi: "Curtea va înlătura și susținerea apelantei ce vizează faptul că contractul nr. x/20.12.2012 poate fi considerat ca fiind cel care produce de fapt efecte între părți, contractul nr. x din 2.04.2018 fiind identic cu primul contract. Astfel, Curtea notează că, în situația în care apelanta ar fi dorit să continue raporturile contractuale în baza contractului nr. x/20.12.2012, nu și-ar fi exprimat acordul de voință în ceea ce privește încheierea contractului nr. x din 2.04.2018". De asemenea, tot în cadrul situației de fapt, curtea de apel a reținut sub aspectul termenului contractual de plată a chiriei, că "În ceea ce privește plata chiriei datorată de reclamanta apelantă locatorului, tribunalul a reținut corect împrejurarea că din răspunsul din data de 10.03.2018, notificarea din 30.05.2014, notificarea din 14.08.2014, solicitarea de renegociere din 8.04.2013, notificarea din 10.05.2013, rezultă că aceasta s-a realizat cu întârziere. Curtea reține că SC "A." S.R.L. a susținut, în apărare, că nu a plătit chiria în termenul stipulat la art. 4.5 din contract, deoarece, în derularea relațiilor contractuale, părțile ar fi convenit tacit ca termenul de plată să fie de 60 de zile, așa cum rezultă din istoricul plăților existent între părți. Curtea nu poate primi această apărare, deoarece acceptarea de către intimată a plății cu întârziere a chiriei de către apelantă nu poate echivala cu modificarea tacită a clauzei contractuale de la art. 4.5 din contract, care prevede în mod expres și clar termenul de plată a chiriei, precum și cu acceptarea tacită a acestei modificări de către locator. Dacă ambele părți ar fi fost de acord cu modificarea termenului de plată a chiriei, nimic nu le-ar fi împiedicat să încheie un act adițional la contractul de închiriere, care să confirme acest aspect". Or, Înalta Curte constată faptul că în cauză, recurenta reclamantă solicită între altele să se constate că termenul contractual convenit de părțile contractuale, părțile procesuale prezente, ar fi fost în realitate 60 zile și nu 10 zile cât era prevăzut în contracte și că actul juridic bilateral de închiriere din 2018 reprezintă forma consolidată a contractului de închiriere încheiat în anul 2012. Aceste critici care repun în discuție clauzele contractuale ale raporturilor juridice dintre părți nu pot fi așadar, primite, întrucât astfel cum s-a expus anterior, greșita calificare a unui act juridic, a conținutului său, nu mai reprezintă un motiv de nelegalitate, ci unul de netemeinicie al cărui control scapă unei instanțe de recurs, date fiind limitele sale procedurale instituite de art. 488 C. proc. civ., în lipsa administrării de noi probe în recurs, precum este cazul în speță. Înalta Curte constată sub acest aspect, faptul că potrivit considerentelor deciziei recurate, instanța de apel s-a grefat în cadrul analizei contractelor civile survenite de-a lungul timpului între părțile procesuale, pe voința concordantă a părților, astfel cum a dedus-o din scopul contractelor încheiate, din negocierile purtate de părți (a se vedea de exemplu, dezbaterea de către Curtea de apel a argumentului apelantei relativ mesajelor trimise de administratorul intimatei către recurenta SC "A." S.R.L. în scris, pe e-mail, raportat la actele adiționale ale contractului de închiriere), din practicile statornicite între acestea (instanța de apel reținând în acest sens, faptul că plata invocată la 60 zile și nu până pe data de 10 a lunii în curs astfel cum era prevăzut scriptic în toate cele trei contracte încheiate în timp între părți, nu reprezenta o uzanță, în sensul de practică agreată și statornicită între acestea, ci doar o întârziere repetată în plata chiriei) pe comportamentul lor ulterior încheierii contractului (precum ar fi, de exemplu, argumentul instanței de apel referitor la plata cu întârziere a chiriei față de cele convenite prin contractele de închiriere încheiate), astfel încât nu se poate afirma în mod fondat că instanța de apel nu ar fi respectat în cauză, prevederile art. 1266 alin. (1), (2) din C. civ. și succesiv, pe cele ale art. 1270 C. civ. 2. Practic, se observă că de fapt, prin ansamblul criticilor din recurs, recurenta dorește ca de fapt, instanța de recurs să reinterpreteze probele administrate cauzei, să reevalueze situația de fapt, pentru a ajunge la concluzia că voința părților contractante a fost alta decât cea înscrisă în cadrul contractelor civile încheiate de-a lungul timpului, fapt prohibit însă, astfel cum am expus anterior, prin nepreluarea în cadrul motivelor de recurs reglementate de art. 488 C. proc. civ. a vechiului motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 1865. În reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunțarea acestui caracter, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 C. proc. civ., din enumerarea limitativă și expresă a motivelor de nelegalitate care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual. Așadar, instanța de recurs, în cadrul controlului de legalitate pe care-l exercită, este ținută de situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanța de fond sau după caz, de apel, dacă în recurs nu sunt administrate noi probe, precum este cazul în speța dedusă judecății. Or, ansamblul vast al aserțiunilor recurentei reclamante din cadrul cererii de recurs, referitoare la voința concordantă reală a părților contractante; la modul concret în care părților au executat obligațiile contractuale de-a lungul timpului; la contextul faptic în care s-a ajuns la emiterea declarației de reziliere; la scopul real al intimatei ce, dorind să vândă spațiul închiriat liber de orice sarcini, a procedat astfel cu recurenta, într-un mod neloial și incorect față de un partener serios contractual vechi; la lipsa de culpă a recurentei în privința modului cum s-a procedat, astfel încât nu putea opera nici pactul comisoriu invocat de intimată; la buna-credință a recurentei; la lipsa de disponibilitate a intimatei în a rezolva situația în mod amiabil pentru ambele părți; la modalitatea concretă incorectă în care s-a procedat de intimată în privința celor 12 bilete la ordin; la inducerea în eroare de către intimată a recurentei în a încheia ultimul contract de închiriere, nr. x/2018, contract care nu a mai fost înscris în cartea funciară a imobilului; la dificultățile financiare întâmpinate în acest context din partea băncilor; la amploarea activității economice pe care recurenta o desfășura în locația respectivă și la imposibilitatea astfel, a relocării afacerii într-un alt amplasament în timp scurt; la contextul concret în care s-a procedat în legătură cu rezilierea contractului de închiriere, respectiv încheierea unei promisiuni de vânzare-cumpărare de către pârâtă cu termen de perfectare 31.08.2018, fapt care ar ilustra lipsa în realitate a vinovăției recurentei, existența acestui antecontract de vânzare-cumpărare ilustrând incorectitudinea declarației de reziliere, a condițiilor în care aceasta a fost luată, a motivelor pentru care a fost luată; toate acestea însoțite de dezbaterea de către recurentă a probelor administrate cauzei, implică aprecierea situației de fapt, instanța de recurs nefiind competentă însă, să reaprecieze situația de fapt, așa cum am arătat, în această cale de atac exclusiv de legalitate, nefiind administrate noi probe. Toate aspectele menționate reprezintă elemente ale situației de fapt care se apreciază potrivit probelor administrate. Astfel, clauzele concrete ale unei convenții juridice, existența vinovăției în neexecutarea unor obligații contractuale, scopul concret urmărit de părți prin conduita lor în executarea unui/unor contracte juridice, toate acestea reprezintă în mod indiscutabil, elemente factuale. Or, instanța de recurs, în exercitarea controlului său exclusiv de legalitate, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., este obligată să se grefeze pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului, în cazul neadministrării de probe noi în recurs, precum este cazul în speță. Așadar, în privința aspectelor anterior reliefate, se observă că instanța devolutivă de apel a stabilit definitiv pe lângă elementele anterior citate, referitoare la clauzele concrete ale convențiilor juridice dintre părți, și următoarele: "Față de situația de fapt expusă, Curtea apreciază că tribunalul a reținut în mod corect împrejurarea că atât timp cât reclamanta apelantă nu a respectat termenul de plată prevăzut în contract, aceasta a fost notificată, la data de 26.06.2018, iar la data de 3.07.2018 a fost emisă declarația de reziliere nr. 133/2018, în deplină concordanță cu prevederile contractuale", precum și că "Raportat la cadrul procesual stabilit de reclamantă, instanța de fond a stabilit în mod complet și detaliat - pe baza probelor administrate în cauză - situația de fapt, aplicând în mod corect prevederile legale relevante", grefat pe statuările tribunalului referitoare la faptul că "Din probele administrate, astfel cum s-a arătat anterior, nu a rezultat că declarația de reziliere ar avea o legătură cu intenția pârâtei de vânzare a imobilului. Mai mult, în cauză nu s-a dovedit că imobilul ar fi fost vândut". Or, instanța de recurs, în exercitarea controlului său exclusiv de legalitate, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., este obligată să se grefeze pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului, în cazul neadministrării de probe noi în recurs, precum este cazul în speță. Deci, întrucât în recurs nu au fost administrate probe noi, potrivit art. 492 C. proc. civ., Înalta Curte constată faptul că este ținută așadar, de situația de fapt anterior expusă, reținută de curtea de apel în mod definitiv. Reaprecierea probelor în recurs, prin prisma aserțiunilor de genul celor menționate de recurenta reclamantă în motivele sale de recurs, pentru a conchide în final, în sensul aplicării greșite în cauză, a dispozițiilor legale ale art. 1266 alin. (1), (2) Cod Civie, ale art. 1270 C. civ. sau ale art. 1550, art. 1553 și art. 1554 C. civ., astfel cum dorește recurenta reclamantă menționată, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunțate, ci echivalează cu reevaluarea situației de fapt și eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale menționate. Or, întrucât curtea de apel a reținut definitiv, aspectele factuale menționate - contrare celor enunțate de recurentă - iar în recurs nu s-au administrat probe noi care să modifice această stare de fapt, astfel cum s-a ilustrat anterior, Înalta Curte nu poate decât să constate corecta aplicare a prevederilor legale incidente, invocate de recurentă, la această situație de fapt. Așadar, grefat pe situația de fapt stabilită definitiv, ilustrată anterior, Înalta Curte apreciază, din perspectiva criticilor formulate de recurenta reclamantă, că în cauză s-a realizat de către instanța de apel o corectă aplicare și interpretare a prevederilor legale invocate ale art. 1266 alin. (1), (2) C. civ., ale art. 1270 C. civ. sau ale art. 1550, art. 1553 și art. 1554 C. civ., motivele de recurs aferente, reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind așadar, fondate. 3. Critica recurentei pârâte relative invocatei eronate respingeri a probelor solicitate în faza procesuală a apelului, este de asemenea, nefondată. Înalta Curte constată în temeiul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., faptul că această critică se subsumează în realitate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., în referire la o incorectă aplicare în cauză de către instanța de apel, a prevederilor art. 255 și urm. C. proc. civ. Într-adevăr, critica privind respingerea probelor cu martorul și expertiza contabilă, aduce în discuție modul de aplicare a dispozițiilor procedurale referitoare la încuviințarea probelor în cadrul procesului civil. Conform art. 175 C. proc. civ.: "(1) Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia. (2) În cazul nulităților expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară". Premisa îndeplinirii actelor cu neobservarea formelor legale are în vedere situațiile în care instanța fie nu recurge la textele de lege aplicabile speței, fie recurge, dar ori le încalcă, în litera sau spiritul lor, ori le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă, ori cu totul eronată. Referitor la înțelesul sintagmei "nerespectarea cerinței legale" trebuie să se țină seama și că există texte de lege care conferă judecătorului o putere de apreciere, dându-i posibilitatea de a lua sau de a nu lua o anumită măsură. În asemenea situații, măsurile nu pot fi însă dispuse în mod discreționar, ci trebuie să fie justificate de motive pertinente și suficiente. Depășirea acestei limite, întrucât nu realizează un bilanț rezonabil al elementelor pertinente ale cauzei în procesul decizional, care este impus întotdeauna, expres sau implicit, de normele juridice incidente, constituie o încălcare a legii și, ca atare, este supusă controlului instanței de recurs. Aceasta înseamnă că, în realitate, instanțele de fond beneficiază în aceste cazuri, numai de o anumită marjă de apreciere. Raportând aceste considerații la motivul de recurs invocat în prezenta cauză, Curtea constată astfel, că la termenul de judecată din 22.09.2020, apelanta reclamantă a solicitat proba cu martora E., care ar fi cunoscut toate detaliile și negocierile reale dintre părți și proba cu expertiză contabilă care să ilustreze că pe întreg parcursul derulării relației contractuale, plățile s-ar fi făcut la 60 zile și nu mai devreme. Curtea de apel a respins la acel termen de judecată, probele ca nefiind utile cauzei pentru aflarea adevărului. Or, raportat la aceste teze probatorii indicate de recurentă în mod expres în apel, Curtea observă că până la momentul respingerii probelor menționate, în cauză fuseseră deja administrate dovezi în direcțiile evocate. Astfel, încă din faza procesuală a fondului, se depuseseră la dosar, înscrisuri relevante sub aspectul raporturilor juridice concrete dintre părți, inclusiv sub aspectul termenului convenit de plată a chiriei: contractul de închiriere nr. x/2012, amplu realizat, actele adiționale la acesta, contractul de închiriere nr. x/2018, contractul de închiriere nr. x/2016 cu actul său adițional, listare de conturi A. . Instanța de apel reține de asemenea, că în privința plății cu întârziere a chiriei, au fost administrate probe în fața instanței de fond: răspunsul din data de 10.03.2018, notificarea din 30.05.2014, notificarea din 14.08.2014, solicitarea de renegociere din 8.04.2013, notificarea din 10.05.2013 . Instanța de apel a apreciat că toate aceste probe care ilustrau plata cu întârziere a chiriei nu au ilustrat o acceptare de către părți a vreunei noi date de plată a chiriei, față de cea stabilită prin contractul scris, întrucât dacă ar fi intenționat astfel, atunci părțile contractuale ar fi încheiat un act adițional la contractul de închiriere. Or, această aserțiune este valabilă general, independent de lungimea concretă (60 zile sau mai puțin) a datei noi invocate de către recurentă ca termen de plată, ceea ce determina între-adevăr, caracterul inutil al probei cu expertiză contabilă sau martor în aceste sensuri evidențiate. Cu alte cuvinte, instanța de apel a apreciat implicit, dar inechivoc, că probele solicitate nu puteau ilustra o eventuală modificare a termenului de plată a chiriei, modificare ce în cazul în care ar fi intervenit, ar fi fost consemnată prin act scris încheiat de părți, modificator al contractelor în derulare. Într-adevăr, Înalta Curte notează că potrivit art. 1266 și urm. C. civ., interpretarea convențiilor operează atunci când ele sunt neclare (a se vedea în acest sens, în mod direct, art. 1269 alin. (1) C. civ.). Or, sub aspectul termenului de plată, clauzele contractuale erau clare, limpezi și lipsite de orice echivoc în sensul plății la data de 10 a fiecărei luni, în avans, fapt reținut de altfel, de instanța de apel în cadrul situației de fapt a cauzei. Înalta Curte mai remarcă faptul că inclusiv prin cererea prezentă de recurs, recurenta pârâtă arată "Din punctul nostru de vedere existenta acestui antecontract de vânzare-cumpărare pune sub semnul intrebarii temeinicia si corectitudinea declarației de reziliere, a condițiilor in care aceasta a fost luata, a motivelor pentru care a fost luata in condițiile in care subscrisa aveam debile restante si înainte de aceasta decizie de reziliere (...)". Pe cale de consecință a tuturor argumentelor expuse, Curtea constată că într-adevăr, probele propuse de recurentă în cadrul apelului, erau inutile cauzei, în raport de prevederile art. 255 C. proc. civ. - "(1) Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului" și urm. C. proc. civ. În consecință, pentru ansamblul tuturor acestor considerente enunțate, Curtea apreciază că instanța de apel a realizat un bilanț rezonabil al elementelor pertinente ale cauzei în procesul decizional, atunci când a respins cererea de admitere a probelor amintite, aplicând în mod corect, criteriile stipulate de art. 255 și urm. C. proc. civ., fiind neîntemeiate așadar, criticile recurentei pârâte referitoare la acest aspect. 4. Sub un alt aspect, instanța prezentă de recurs constată faptul că în cadrul situației de fapt, instanța de apel a reținut existența contractului de închiriere nr. x/2016, astfel încât instanța de recurs nu poate reevalua acest aspect legat de situația de fapt a cauzei. De asemenea, Înalta Curte observă că termenul de 3 zile de plată anterior procedurii rezilierii, acordat de intimată recurentei, contestat de către recurentă ca fiind unul abuziv și nelegal, este cel convenit și prevăzut contractual de către ambele părți, potrivit art. 4.8 din contractul de închiriere în vigoare la data rezilierii (nr. 104/2018), recurenta neindicând vreun text legal care să îl interzică, astfel încât și aceste critici sunt nefondate. În egală măsură, instanța de recurs observă că potrivit aceluiași contract de închiriere, art. 4.8, evacuarea se va realiza fără îndeplinirea vreunei formalități, astfel încât criticile recurentei relative termenului scurt, abuziv de evacuare acordat de intimată recurentei, în raport de amploarea mare a activității concrete a recurentei, nu sunt fondate, termenul de evacuare reprezentând o formalitate a evacuării care potrivit clauzelor contractuale menționate, putea a nu fi acordat. Criticile relative necesității despăgubirii recurentei în condițiile încetării contractului de închiriere nr. x/2018 și ale investițiilor realizate de recurentă, nu pot realiza obiect al analizei judiciare în prezentul litigiu, astfel cum corect a surprins prima instanță de judecată, întrucât nici unul dintre capetele de cerere de chemare în judecată nu are acest obiect. 5. Înalta Curte nu își însușește nici motivul de recurs relativ nemotivării deciziei, reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., decelat potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care curtea de apel a prezentat argumentele sale de fapt și de drept care justificau hotărârea pronunțată. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde intre altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția. Se apreciază totodată, sub aspectul condițiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice. Este important așadar, de reținut, faptul că judecătorul are obligația de a motiva soluția dată cererii, iar nu pe aceea de a răspunde separat, diferitelor argumente ale părților care sprijină această cerere. Or, din analiza considerentelor instanței de apel, rezultă că s-au expus argumentele raționamentului juridic al său grefat pe situația de fapt reținută, ilustrându-se de către instanța de apel atât normele juridice pe care le-a apreciat incidente, dar și elementele cu caracter de judecată de valoare realizate. Astfel, instanța de apel s-a referit la probele administrate în cauză pe baza cărora a configurat definitiv situația de fapt a cauzei, a ilustrat de asemenea faptul că normele juridice invocate de recurentă au fost respectate de tribunal, a ilustrat raționamentul juridic propriu potrivit căruia a apreciat că nu a intervenit o modificare a termenului contractual de plată a chiriei față de cel consemnat în contracte, arătând și de ce consideră că vechiul contract din 2012 nu a subzistat în raporturile dintre părțile contractuale, apreciind totodată legală inclusiv declarația de reziliere operată, răspunzând așadar, în mod argumentat și punctual criticilor invocate de reclamanta apelantă în susținerea căii sale de atac. Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Curtea va respinge ca nefondat, recursul promovat, reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.