ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2065/2024

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași – Secția Civilă la 02.10.2020, sub nr. x/245/2020, reclamanta S.C. A S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B S.R.L., solicitând să se constate suspendate efectele contractului de închiriere nr. 25543/30.03.2016, începând cu 13.03.2020 și până la 11.05.2020, să se constate desființat contractul, în temeiul art. 21.1 coroborat cu art. 27 din contract, începând cu 11.05.2020, ca efect al instituirii stării de urgență și ulterior a stării de alertă și să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Pe calea întâmpinării, pârâta a invocat excepțiile inadmisibilității acțiunii, a insuficientei timbrării și a necompetenței materiale, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

A formulat, totodată, cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constate încetarea contractului de închiriere nr. 25543/30.03.2016 prin denunțarea unilaterală a S.C. A S.R.L., cu obligarea reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Instanța a unit cu fondul cauzei excepția inadmisibilității acțiunii și a respins excepția insuficientei timbrării și excepția necompetenței materiale.

Prin sentința civilă nr. 4324/15.04.2021, Judecătoria Iași – Secția Civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii, iar pe fond a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta-pârâtă S.C. A S.R.L. împotriva pârâtei-reclamante S.C. B S.R.L. și a constatat suspendate efectele contractului de închiriere nr. 25543/30.03.2016, începând cu 13.03.2020 și până la 11.05.2020. A respins cel de al doilea capăt de cerere al acțiunii. A respins cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă și a obligat-o la plata către reclamanta-pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.350 lei.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți.

Prin decizia civilă nr. 1771/06.07.2022, Tribunalul Iași – Secția I Civilă a admis apelurile, a anulat sentința, a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Iași, a constatat că Tribunalul Iași – Secția I Civilă este competent a soluționa cauza în primă instanță și a dispus înaintarea dosarului la Registratură în vederea repartizării aleatorii unui complet de cauze civile nespecializat, dosarul fiind astfel înregistrat sub nr. x/99/2022.

Prin sentința civilă nr. 1316/09.06.2023, Tribunalul Iași – Secția I Civilă a respins atât cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă S.C. A S.R.L., cât și cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă S.C. B S.R.L. A admis în parte cererea pârâtei-reclamante de obligare a reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată și a obligat reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma de 6.222 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile menționate au declarat apel ambele părți. Reclamanta S.C. A S.R.L. a solicitat desființarea sentinței și, în rejudecare, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în fond și în apel, iar pârâta S.C. B S.R.L. a solicitat admiterea cererii reconvenționale, menținerea, ca temeinică și legală, a soluției de respingere a cererii principale, precum și acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 118/26.03.2024, Curtea de Apel Iași – Secția Civilă a respins apelurile, a păstrat sentința apelată și a obligat apelanta-reclamantă S.C. A S.R.L. să achite apelantei-intimate S.C. B S.R.L. suma de 458 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamanta S.C. A S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia.

Prin memoriul de recurs, după prezentarea parcursului litigios, criticând raționamentul instanțelor devolutive, a afirmat că acestea au analizat greșit situația de fapt și au aplicat eronat legislația adoptată în perioada pandemiei Covid-19, întrucât atât suspendarea, cât și rezilierea contractului au fost solicitate în temeiul clauzelor contractuale invocate și a căror aplicabilitate a devenit posibilă datorită adoptării și aplicării legislației specifice acelei perioade.

Invocând Decretul nr. 195/16.03.2020 al Președintelui României, prin care s-a instituit starea de urgență pe întreg teritoriul tării pe o durată de 30 de zile, având în vedere evoluția situației epidemiologice internaționale determinată de răspândirea coronavirusului (Covid-19), Decretul nr. 240/14.04.2020 al Președintelui României, de prelungire a stării de urgență cu 30 de zile, precum și Ordonanțele militare nr. 1-8/2020 emise de Ministerul Afacerilor Interne, prin care s-a dispus suspendarea activității de servire și consum a produselor alimentare și a băuturilor în spații destinate acestui scop, realizate în spații închise, recurenta a afirmat că a fost obligată să își înceteze total activitatea, fiind, astfel, în imposibilitate de a realiza venituri, situație notificată intimatei la 13.03.2020, împreună cu solicitarea de suspendare a efectelor contractului până la data la care starea de interzicere a desfășurării activității avea să înceteze.

A învederat că solicitarea a fost respinsă de către intimată, care i-a solicitat să continue activitatea în format „delivery” sau pe terasa restaurantului și i-a propus o reducere a chiriei, respectiv o amânare la plata cheltuielilor comune, în contextul în care amplasamentul excludea în totalitate organizarea unei activități de tipul „delivery” datorită imposibilității organizării accesului unei flote de mijloace de transport în zona extrem de limitată ca spațiu și în lipsa unui flux tehnologic care să permită desfășurarea acestui tip de activitate, iar spațiul destinat terasei nu întrunea niciuna dintre condițiile stabilite de autorități necesare funcționării.

A susținut că, în situația în care imposibilitatea de executare este absolută și privește o obligație contractuală importantă, sub aspectul forței majore sau a cazului fortuit, art. 1.557 C. civ. prevede soluția desființării contractului de plin drept.

Potrivit recurentei, de la regula privind sarcina probei, art. X alin. (3) din O.U.G. nr. 29/2020 privind unele măsuri economice și fiscal-bugetare instituie o excepție, în sensul că „se prezumă a constitui caz de forță majoră în sensul prezentei ordonanțe de urgentă, împrejurarea imprevizibilă, absolut invincibilă și inevitabilă la care se referă art. 1.351 alin. (2) C. civ., care rezultă dintr-o acțiune a autorităților în aplicarea măsurilor impuse de prevenirea și combaterea pandemiei determinate de infecția cu coronavirusul Covid-19, care a afectat activitatea întreprinderii mici și mijlocii, afectare atestată prin certificatul de situație de urgență. Prezumția poate fi răsturnată de partea interesată prin orice mijloc de probă”.

Prin urmare, în cazul obligației imposibil de executat, forța majoră este prezumată, revenind creditorului sarcina de a răsturna prezumția dovedind că nu sunt îndeplinite condițiile forței majore, deși s-a obținut certificat de stare de urgență.

A învederat că instanța de fond, în considerentele sentinței pronunțate, a reținut că O.U.G. nr. 29/2020 nu îi permite să invoce forța majoră, deoarece este debitorul obligației și că, în orice condiții, nu putea solicita rezilierea contractului, ci cel mult o amânare la plata obligațiilor contractuale asumate. Or, în cadrul contractelor de locațiune, potrivit prevederilor generale în materie de forță majoră, aceasta nu poate fi invocată în cazul obligațiilor ce au ca obiect bunuri de gen.

Prin urmare, a susținut că locatarii nu pot invoca forța majoră, însă, având în vedere că prin art. 2 alin. (1) din Ordonanța militară nr. 2/2020 s-a dispus suspendarea temporară a activităților de comercializare cu amănuntul, a produselor și serviciilor, în centrele comerciale în care-și desfășoară activitatea mai mulți operatori economici, cu excepția vânzării produselor alimentare, veterinare sau farmaceutice și a serviciilor de curățătorie, locatarii se pot prevala de aceste măsuri ale statului, generate de pandemia Covid-19, pentru a solicita suspendarea contractului, sau, în cazul în care măsurile se prelungesc pe o durată de timp semnificativă, ce afectează întreaga activitate a operatorului economic, chiar încetarea sa.

În continuare, evocând clauzele contractuale cuprinse la art. 21.1 și art. 27 respectiv art. 1.634 alin. (3) C.civ., a susținut că, deși posibilitatea suspendării contractului a fost prevăzută de legislația specifică perioadei pandemiei și agreată și de părți prin contractul de închiriere, instanțele i-au negat dreptul de a invoca suspendarea efectelor contractului, pe perioada limitată.

A mai arătat că, anterior solicitării de suspendare a contractului, între părți s-au purtat negocieri relativ la identificarea unor modalități de continuare a raporturilor contractuale, care au eșuat, iar ulterior suspendării, contractul a încetat întrucât reluarea activității nu mai era posibilă, astfel că noțiunea de imposibilitate temporară s-a transformat, independent de voința părților, într-o imposibilitate definitivă, astfel încât aplicarea art. 1.634 C. civ. nu mai poate fi negată.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâta a invocat excepția nulității pentru lipsa semnăturii cererii de recurs, respectiv pentru lipsa motivelor, susținând că memoriul reia apărările formulate de recurentă în fazele procesuale anterioare, sub forma unor pretinse motive de nelegalitate, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, soluția de respingere a cererii principale de chemare în judecată fiind temeinică și legală.

În ceea ce privește primul petit al cererii, a învederat că este vădit neîntemeiat, în condițiile în care dispozițiile art. 1 alin. (2) din Ordonanța militară nr. 1/2020, respectiv art. 2 alin. (1) din Ordonanța militară nr. 2/2020 îi permiteau recurentei să desfășoare o activitate restrânsă, însă aceasta în mod voluntar a ales să nu dea curs unor astfel de metode, or, într-o atare situație nu îi poate imputa acesteia sau legiuitorului pretinsa imposibilitate de obținere a veniturilor, fiind singura responsabilă de starea de pasivitate și de neadaptarea afacerii situației de la acel moment, întocmai ca alti operatori economici din domeniul HoReCa. A mai arătat că art. X din O.U.G. nr. 29/2020 a stabilit că raportul juridic nu se suspendă, ci doar plata chiriei este amânată exclusiv pe perioada stării de urgență. Cu referire la cel de-al doilea petit al cererii, a învederat, de asemenea, că este neîntemeiat, în contextul în care dispozițiile O.U.G. nr. 29/2000 nu prevedeau drept soluție întreruperea sau încetarea raporturilor juridice, ci continuarea acestora în anumite condiții, sens în care ambele părți contractante aveau datoria de a face anumite concesii, precum și faptul că, întrucât contractul nu prevede că rezilierea operează de drept sau că poate fi declarată în mod unilateral de către chiriaș, ar fi trebuit ca recurenta să formuleze o acțiune în reziliere, ce ar fi fost oricum respinsă, de vreme ce intimata nu era în culpă contractuală.

Recurenta-reclamantă nu a exercitat dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluția din 01.10.2024 s-a fixat termen la 06.11.2024, în ședință publică, cu citarea părților.

Excepția nulității recursului a fost respinsă de către Înalta Curte de Casație și Justiție la primul termen de judecată din recurs, soluția asupra acestei excepții precum și considerentele care o sprijină fiind cuprinse în partea introductivă a prezentei decizii.

Analizând recursul formulat de recurenta-reclamantă, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Prioritar, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs, recurenta a susținut și critici de netemeinicie, care nu vor fi însă analizate, întrucât sunt incompatibile cu fizionomia juridică a recursului.

Este de precizat că nu pot fi deduse cenzurii instanței de recurs chestiunile privind greșita analiză a situației de fapt, pretinsa imposibilitate absolută de desfășurare a activității de către recurentă sau demersurile întreprinse în raport cu intimata, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare ce poate fi exercitată în termenul prevăzut de lege și pentru motivele expres și limitativ arătate la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanței de recurs revenindu-i exercitarea controlului judiciar exclusiv pentru motive de nelegalitate, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Potrivit motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”. Acest motiv de recurs presupune că instanța a cărei hotărâre se atacă a valorificat texte de lege aplicabile speței, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, sau le-a aplicat greșit.

În opinia recurentei, instanțele devolutive au aplicat eronat actele normative adoptate în perioada pandemiei din anul 2020, determinată de răspândirea coronavirusului (Covid-19), anume Decretele Președintelui României nr. 195/2020 și nr. 240/2020, Ordonanțele militare nr. 1-8/2020, O.U.G. nr. 29/2020, precum și art. 1.557 și art. 1.634 alin. (3) C. civ., afirmând că, atât suspendarea cât și rezilierea contractului de închiriere nr. 25543/30.03.2016 s-au solicitat în temeiul clauzelor contractuale cuprinse la art. 21.1 și art. 27, a căror aplicabilitate a devenit posibilă în condițiile adoptării și aplicării legislației specifice acelei perioade.

Examinarea considerentelor deciziei atacate relevă că instanța devolutivă de control judiciar a examinat susținerile reclamantei și a reținut că, pentru a solicita rezilierea contractului de închiriere în temeiul clauzei contractuale cuprinse la art. 21.1 recurenta - chiriaș, trebuia să invoce și să dovedească o neexecutare culpabilă din partea intimatei - proprietar, observând însă că, în cauză, nu s-a invocat vreo neexecutare culpabilă din partea intimatei; pe cale de consecință, a conchis că instituția rezilierii și textul art. 21.1 din contract nu sunt incidente.

Cu privire la forța majoră, curtea a validat reținerile instanței de fond, potrivit cărora o situație de forță majoră sau un caz fortuit ar putea fi, în contextul pandemic, doar temporare, astfel că sancțiunea nu poate fi încetarea contractului, ci, eventual, suspendarea executării obligației (și nu a contractului) pe un termen rezonabil, iar, în plus, a reținut că art. 1.557 C. civ., invocat de reclamantă, pentru ipoteza situației temporare stabilite, conferă exclusiv creditorului, și nu debitorului aflat în imposibilitate temporară de executare, posibilitatea de a alege între suspendarea propriei obligații și desființarea contractului.

Prin memoriul de recurs, recurenta nu combate aceste argumente ale instanței de apel, ci afirmă doar că, în situația în care imposibilitatea de executare este absolută și privește o obligație contractuală importantă, sub aspectul forței majore sau a cazului fortuit, art. 1.557 C.civ. prevede soluția desființării contractului de plin drept, or partea care face uz de exercitarea recursului, atunci când calea de atac este prevăzută de lege, este ținută să își conformeze conduita procesuală normelor imperative, de ordine publică, circumscrise art. 488 C. proc. civ., în sensul de a arăta modalitatea în care norma legală invocată a fost încălcată, precum și opinia acesteia cu privire la modalitatea în care trebuia interpretată norma de către instanță.

Înalta Curte notează că, în lipsa unor argumente concrete de natură să combată statuările instanței devolutive de control judiciar, aceasta nu se poate substitui părții, în sensul de a completa deductiv argumentația, cât timp art. 486 alin. (1) C. proc. civ. impune în sarcina titularului căii de atac a recursului obligația formulării unei argumentații juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu dispozițiile legale menționate.

Totodată, în acord cu statuările instanței de apel, Înalta Curte reține că, în contextul în care, în speță, recurenta este debitorul aflat în imposibilitatea temporară de executare a obligației de plată a chiriei, iar intimata este creditorul, proprietarul, care și-a îndeplinit obligația de a transmite folosința bunului închiriat, recurenta nu are calitatea prevăzută de legiuitor în art. 1.557 alin. (2) C. civ. pentru a putea invoca rezilierea contractului, care are ca premisă neexecutarea obligațiilor de către cealaltă parte, iar nu de partea care solicită rezilierea.

În plus, din perspectiva dispozițiilor art. 1557 alin. (1) C. civ., pentru a interveni desființarea de plin drept a contractului, este necesar să intervină o imposibilitate totală și definitivă de executare a unei obligații importante a contractului. Din perspectiva unui contract de locațiune, dispozițiile art. 1557 alin. (1) C. civ. ar putea deveni incidente numai dacă ar interveni o imposibilitate totală și definitivă de folosire a bunului dat în locațiune sau de executare a unei alte obligații esențiale prevăzute de părți în contract, datorită unor împrejurări ivite pe parcursul derulării contractului. Dacă obligația contractuală, a cărei pretinsă imposibilitate de executare se invocă, constă însă în plata unei sume de bani sau a altor bunuri de gen, debitorul nu va putea invoca imposibilitatea fortuită de executare întrucât se opun în mod expres dispozițiile art. 1634 alin. (6) C. civ. conform cărora „dacă obligația are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare”.

Din această perspectivă, instanța supremă subliniază că împrejurarea invocată de reclamanta-recurentă drept cauză de forță majoră – deciziile autorităților dispuse prin actele normative sus-menționate privind interzicerea temporară a desfășurării unor activități economice – poate fi calificată ca o cauză care a condus la o imposibilitate absolută și obiectivă de executare doar a obligațiilor asumate în cadrul raporturilor juridice născute în legătură directă cu activitățile economice ce constituie obiectul de activitate al recurentei.

În schimb, toate aceste decizii ale autorităților nu au împiedicat obiectiv și absolut nici folosința bunurilor date în locațiune și nici plata chiriei pentru această folosință, în cadrul raportului juridic de locațiune încheiat între părțile litigante din prezentul proces. Aceasta a fost de altfel și rațiunea pentru care legiuitorul a prevăzut o altă soluție legislativă pentru raporturile juridice născute acele contractele de locațiune care nu se circumscriu obiectului principal de activitate al operatorilor economici, ci reprezintă contracte adiacente ce asigură doar desfășurarea obiectului de activitate, respectiv soluția renegocierii chiriei și a amânării obligațiilor de plată.

În argumentarea acestei concluzii și analizând în continuare susținerile privind excepția instituită de art. X alin. (3) din O.U.G. nr. 29/2020 de la regula privind sarcina probei în cazul forței majore sau a cazului fortuit, instanța de recurs reține caracterul nefondat al acestora.

Articolul X alin. (1) din actul normativ enunțat, reglementează că, pe durata stării de urgență, întreprinderile mici și mijlocii, astfel cum sunt definite de Legea nr. 346/2004, care și-au întrerupt activitatea total sau parțial în baza deciziilor emise de autoritățile publice competente, potrivit legii, pe perioada stării de urgență decretate și care dețin certificatul de situație de urgență emis de Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri, beneficiază de amânarea la plată pentru serviciile de utilități - electricitate, gaze naturale, apă, servicii telefonice și de internet, precum și de amânarea la plata chiriei pentru imobilul cu destinație de sediu social și de sedii secundare.

Potrivit alin. (2) al aceluiași art., prin derogare de la alte dispoziții legale, în contractele în derulare, altele decât cele prevăzute la alin. (1) încheiate de întreprinderile mici sau mijlocii prevăzute la alin. (1) poate fi invocată forța majoră împotriva acestora numai după încercarea, dovedită cu înscrisuri comunicate între părți prin orice mijloc, inclusiv prin mijloace electronice, de renegociere a contractului, pentru adaptarea clauzelor acestora cu luarea în considerare a condițiilor excepționale generate de starea de urgență, în timp ce alin. (3) stabilește că, se prezumă a constitui caz de forță majoră, în sensul prezentei ordonanțe de urgență, împrejurarea imprevizibilă, absolut invincibilă și inevitabilă la care se referă art. 1.351 alin. (2) C.civ., care rezultă dintr-o acțiune a autorităților în aplicarea măsurilor impuse de prevenirea și combaterea pandemiei determinate de infecția cu coronavirusul Covid-19, care a afectat activitatea întreprinderii mici și mijlocii, afectare atestată prin certificatul de situație de urgență. Prezumția poate fi răsturnată de partea interesată prin orice mijloc de probă.

Interpretarea acestor prevederi conduce Înalta Curte la concluzia inexistenței unei dispoziții legale care să permită suspendarea efectelor contractului de închiriere și să exonereze recurenta de la executarea obligației de plată a chiriei, în contextul în care legiuitorul, intervenind în raporturile contractuale în derulare pe perioada stării de urgență și ulterior, pe perioada stării de alertă, a prevăzut ca remediu pentru obligațiile contractuale ce nu mai puteau fi executate, doar amânarea la plată pentru serviciile de utilități, precum și amânarea la plata chiriei pentru imobilul cu destinația de sediu social sau sedii secundare și nu suspendarea efectelor contractului sau încetarea acestora.

Certitudinea acestui aspect rezultă din expunerea de motive a O.U.G. nr. 29/2020, unde se prevede că protecția cea mai bună pentru întreg sistem economic este continuarea producției și a consumului în noile condiții determinate de situația generată de pandemia Covid-19, fiind absolut necesar ca, în contextul modificat substanțial și sever, măsurile excepționale pentru situațiile în care obligațiile contractuale nu mai pot fi executate să vizeze nu abandonarea raporturilor contractuale, ci renegocierea și adaptarea la aceste condiții vitrege, respectiv faptul că sunt imperios necesare măsuri care să protejeze afacerile și sistemul economic, care să încurajeze solidaritatea mediului de afaceri, loialitatea contractuală și disponibilitatea de adaptare a raporturilor de afaceri la provocările ridicate de criza sanitară.

Având în vedere că dispozițiile legale stabilesc că forța majoră poate fi invocată doar în cazul contractelor în derulare, altele decât cele de utilități și locațiune, Înalta Curte, confirmând statuările instanței devolutive de control judiciar potrivit cărora, în speță, fiind vorba despre un tip de contract reglementat de alin. (1) al art. X din O.U.G. nr. 29/2020, nu sunt incidente prevederile alin. (2) impune concluzia că recurenta nu poate invoca forța majoră, întrucât o astfel de abordare ar fi în contradicție cu actul normativ enunțat.

Relativ la argumentele prin care se susține că, deși în cazul contractelor de locațiune, locatarii nu pot invoca forța majoră, aceștia s-ar putea prevala de măsurile instituite de stat prin art. 2 alin. (1) din Ordonanța militară nr. 2/2020 pentru a solicita suspendarea contractului, sau, în cazul în care măsurile se prelungesc pe o durată de timp semnificativă, ce îi afectează întreaga activitate, chiar încetarea sa, Înalta Curte reține, de asemenea, caracterul nefondat al acestora.

Potrivit textului de lege menționat, se suspendă temporar activitățile de comercializare cu amănuntul a produselor și serviciilor în centrele comerciale în care își desfășoară activitatea mai mulți operatori economici, cu excepția vânzării produselor alimentare, veterinare sau farmaceutice și a serviciilor de curățătorie.

Recurenta nu se poate prevala de aceste dispoziții și, astfel, solicita suspendarea sau încetarea contractului de închiriere, având în vedere că legiuitorul permite suspendarea temporară a acelor activități de comercializare expres menționate și nu a contractelor de locațiune/închiriere încheiate de operatorii economici cu proprietarii centrelor comerciale ce dețin spațiile în care aceștia își desfășoară activitatea.

În egală măsură, Înalta Curte reamintește și în acest context, contrar afirmațiilor recurentei, că nici actele normative adoptate în perioada pandemiei determinată de infecția cu coronavirusul Covid-19 și nici contractul de închiriere încheiat între părți nu prevăd posibilitatea suspendării efectelor contractului, respectiv faptul că nici forța majoră, nici cazul fortuit, nu pot fi invocate relativ la obligația de predare a unor bunuri de gen, precum plata chiriei, întrucât în situația acestor bunuri, legiuitorul a prevăzut, la alin. (6) al art. 1.634 C. civ., că imposibilitatea de executare nu este incidentă, deoarece bunurile sunt fungibile și pot fi înlocuite unele cu altele.

Mai notează Înalta Curte că, prin actele normative adoptate în perioada pandemiei din anul 2020, intenția legiuitorului nu a fost aceea de a permite părții aflate în situația în care nu-și mai poate executa obligațiile să se retragă din raporturile contractuale și să solicite suspendarea sau încetarea contractelor, ci renegocierea și adaptarea acestora la situația gravă generată de pandemie. Or, prin demersul procesual, astfel cum judicios au constatat instanțele devolutive, recurenta urmărește să se retragă din raporturile contractuale invocând o imposibilitate absolută de desfășurare a activității dintr-o cauză independentă de voința acesteia, ce ar fi fost generată de adoptarea unor acte normative prin care i-ar fi fost interzisă desfășurarea activității și astfel s-ar aflat în imposibilitatea de a obține venituri din spațiul pe care l-a închiriat, or acest aspect, astfel cum s-a arătat, nu este permis nici de prevederile legale invocate, dar nici de contractul încheiat între părți.

Reținând că niciunul din argumentele critice expuse prin memoriul de recurs nu sunt în măsură să dovedească nelegalitatea deciziei recurate, în considerarea celor evocate, Înalta Curte constată că instanța devolutivă de control judiciar a interpretat și aplicat corect normele de drept material invocate, astfel că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 118/26.03.2024, pronunțată de Curtea de Apel Iași – Secția Civilă.

Referitor la cererea intimatei-pârâte S.C. B S.R.L. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că, potrivit art. 452 C. proc. civ., „partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei”, iar art. 453 din același cod, „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”.

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei dovezi privind cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocat în cuantum de 4.010,45 lei, respectiv factura Seria SSA nr. 194/04.09.2024 emisă de S.P.A.R.L. C și extrasul de cont emis la 01.10.2024 de D ce atestă încasarea onorariului de avocat la 10.09.2024.

În consecință, constatând că recurenta este cea căreia i-a fost respinsă calea extraordinară de atac a recursului și în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, aferentă acestei etape procesuale, urmează să fie admisă cererea accesorie, în sensul obligării recurentei la plata sumei de 4.010,45 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 118/26.03.2024, pronunțată de Curtea de Apel Iași – Secția Civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă S.C. B S.R.L. a sumei de 4.010,45 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 noiembrie 2024.