ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 595/2025

Ședința publică din data de 5 martie 2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași, secția civilă, la data de 13.12.2021, sub nr. x/2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Cabinet de Avocat B., solicitând obligarea pârâtului la anularea clauzelor contractuale prevăzute la art. 2 pct. 2, pct. 3, pct. 5 și pct. 7 din Contractul de asistență juridică nr. x/02.01.2021, anularea actului adițional nr. x/15.09.2021 la Contractul de asistență juridică nr. x/02.01.2021 având în vedere că nu este semnat de părțile semnatare inițiale, iar semnătura aplicată din partea societății nu aparține administratorului S.C. A. S.R.L., precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în prezentul dosar.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 194 C. proc. civ., precum și pe cele ale Legii nr. 51/1995.

La data de 07.01.2022, reclamanta a depus precizări, prin care a indicat valoarea obiectului cererii, respectiv pentru petitul 1 suma de 71.000 euro, pentru petitul 2 suma de 8.000 euro.

Prin sentința civilă nr. 5684/27.05.2022, Judecătoria Iași, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale a judecătoriei și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă, la data de 08.06.2022, sub nr. x/2022.

Prin sentința civilă nr. 521 din 14.03.2023, Tribunalul Iași, secția I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Cabinet de Avocat B., ca neîntemeiată.

A respins cererea martorului C. de obligarea a pârâtului la plata cheltuielilor de deplasare.

Prin decizia civilă nr. 270/2024 din 10.07.2024, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins apelul declarat de apelanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 521 din 14.03.2023 a Tribunalului Iași, secția I civilă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare unei alte curți de apel având în vedere că, în speță, Curtea de Apel Iași a pronunțat deja o soluție cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea căii de atac, recurenta a făcut referire la art. 108 alin. (1) și (2) din Statutul profesiei de avocat (potrivit cărora avocatul desfășoară activitate juridică), art. 122 lit. d) și art. 128 alin. (2) din Statut (în sensul că onorariile se prevăd și determină în contractul de asistență juridică la data încheierii sale), art. 3 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 cu privire la activitatea profesională a avocatului pentru care are dreptul l0 un onorariu, art. 130 alin. (1) și (2) din Statut ce reglementează pactul de quota litis.

În raport cu cele expuse, recurenta a susținut că, în speță, clauzele contractuale prevăzute la pct. 2, pct. 3, pct. 4 și pct. 7 reprezintă un pact de quota litis, în sensul dispozițiilor normative invocate, având în vedere că onorariile solicitate sunt prevăzute exclusiv în raport cu rezultatul cauzei privind vânzarea imobilelor, fiind stabilită în raport de prețul vânzării, fără a se stabili inițial un onorariu fix la care eventual se adăugă un onorariu de succes cu titlu complementar raportat la atingerea de către avocat a unui anumit rezultat, reiterând în acest sens o decizie de speță (al cărei număr nu l-a indicat) a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a hotărât că, în conformitate cu prevederile art. 135 din Statutul profesiei de avocat, este interzis avocatului să-și fixeze onorariile în baza unui pact de quota litis, care este o convenție încheiată între avocat și clientul său, înainte de soluționarea definitivă a unei cauze, prin care se fixează exclusiv totalitatea onorariilor avocatului, în funcție de rezultatul cauzei, indiferent dacă aceste onorarii constau într-o sumă de bani, un bun sau orice altă valoare.

În ceea ce privește pct. 5 al art. 2 din contract, recurenta a arătat, contrar celor reținute de instanța de apel, că această clauză nu își mai produce efecte motivat de rezilierea contractului de asistență juridică seria x nr. x/02.01.2021, încetarea contractului de asistență juridică fiind recunoscută de intimatul- pârât prin e-mail-ul din data de 08.11.2021 depus la dosar, de unde se poate despinde concluzia că pct. 5 al art. 2 din Contract nu mai poate produce niciun fel de efecte de la data rezilierii acestuia. Atât timp cât pct. 5 al art. 2 stabilea un onorariu referitor la "redactarea acțiunii judiciare și reprezentarea în instanță a S.C. A. S.R.L., activitate ce nu a mai fost exercitată de intimatul-pârât motivat de rezilierea contractului de asistență juridică, nu se putea încasa un onorariu pentru o activitate neprestată.

A mai reținut eronat instanța de apel că nici adresa emisă de Poșta Română nu este în măsură să probeze comunicarea notificării (din 05.04.2021 prin care recurenta a adus la cunoștința intimatului că nu va putea efectua niciun act sau demers în numele sau pentru societate, fără informarea scrisă și acordul implicit, scris, al reprezentantului legal și al asociatului unic al societății), câtă vreme, deși se referă la faptul că aceasta a fost distribuită la data de 14.04.2021, nu face dovada că a fost primită prin confirmare de către destinatar.

În opinia recurentei, această adresă distribuită echivalează cu primirea corespondenței de către intimatul-pârât care la data primirii corespondenței nu mai putea efectua niciun act și/sau fapt în numele și pentru societate fără acordul celor doi reprezentanți ai societății, astfel că orice demers contrar contravine art. 134-142 din Statutul profesiei de avocat referitoare la respectarea obligațiilor profesionale.

Recurenta a mai susținut că singura motivare a instanței referitoare la notificarea din 05.04.2021 s-a bazat pe faptul că nu a fost dovedită comunicarea acesteia, complinirea acestui aspect evidențiind că de la data comunicării, respectiv 14.04.2021 acest înscris produce efecte juridice, orice demers efectuat ulterior fiind lovit de nulitate absolută.

Concluzionând, recurenta a susținut că de la data rezilierii contractului de asistență juridică, 04.11.2021, intimatul-pârât nu a mai prestat nicio activitate juridică în numele și pentru societate, acesta acceptând încetarea raporturilor contractuale, sens în care niciuna din clauzele contractului de asistență juridică și implicit a actului adițional nu mai pot produce efecte, fiind ilegală încasarea onorariului fără îndeplinirea obiectului contractului.

În data de 29 octombrie 2024, intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru lipsa criticilor de nelegalitate, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În data de 10 februarie 2025, recurenta a formulat note scrise, prin care a solicitat suspendarea cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., având în vedere că în 17 iunie 2024, pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov, a fost înregistrat dosarul nr. x/2024.

În data de 12 februarie 2025, recurenta a depus la dosar adresa emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov din care reiese că dosarul penal este în curs de soluționare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată de intimatul-reclamant, Înalta Curte constată că recursul este nul, având în vedere că niciuna dintre susținerile expuse în cadrul memoriului de recurs nu pune în discuție aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate.

Pretinzând nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține o greșită aplicare a normelor de drept material, în ceea ce privește statuarea instanței de apel cu privire la clauzele contractului de asistență juridică încheiat între părțile litigiului, făcând trimitere la dispoziții legale din cuprinsul Statului profesiei de avocat și aducând, însă, în mod inadecvat procedural, raportat la faza judecății aflate în calea extraordinară de atac a recursului, elemente de fapt și de apreciere pe care s-a fundamentat judecata devolutivă din apel ca efect al cercetării conținutului convenției intervenite între părți.

Astfel, deși sub aparența unei critici de nelegalitate relative la încălcarea dispozițiilor de drept material din cuprinsul Statului profesiei de avocat, se observă că recurenta s-a limitat la a indica textele legale cuprinse în art. 108 alin. (1) și (2) din Statut potrivit cu care avocatul desfășoară activitate juridică, art. 122 lit. d) și art. 128 alin. (2) din Statut în sensul că onorariile se prevăd și determină în contractul de asistență juridică la data încheierii sale, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 cu privire la activitatea profesională a avocatului pentru care are dreptul la un onorariu, precum și art. 130 alin. (1) și (2) din Statut ce reglementează pactul de quota litis.

Astfel, recurenta a redat textul articolelor indicate, însă și-a construit întreaga argumentație invocând greșita interpretare, de către instanța de prim control judiciar, a clauzelor contractului intervenit între părți.

În acest sens, se observă că recurenta s-a rezumat doar la a reda, sub forma citării, texte legale cu trimitere la clauzele contractuale din cadrul contractului de asistență juridică încheiat de părți, respectiv la a evoca împrejurări factuale pe care le consideră ca fiind relevante în speță.

Drept urmare, în realitate, ceea ce invocă recurenta este o pretinsă încălcare a prevederilor contractuale, iar nu a unor dispoziții legale, din moment ce întreaga sa argumentație vizează efectele juridice ale convenției părților.

Or, chestiunile legate de interpretarea clauzelor contractuale nu constituie o critică de nelegalitate, ci reprezintă un aspect ce ține de temeinicia judecății înfăptuite, din moment ce acestea decurg din analiza probatoriului, cu ocazia cercetării fondului cauzei.

Astfel, recurenta a susținut că, în speță, clauzele contractuale prevăzute la pct. 2, pct. 3 și pct. 7 din contract reprezintă un pact de quota litis, făcând trimitere la considerentele unei decizii de speță pronunțate de instanța supremă, invocată cu titlu de practică judiciară, în privința căreia nu se poate reține autoritate de lucru judecat în raport cu litigiul pendinte, reținându-se, totodată, că fiecare decizie de speță trebuie înțeleasă în contextul cauzei în care a fost pronunțată și a situației de fapt apreciate de instanțele respective.

În acest sens se observă că recurenta urmărește o reinterpretare a contractului încheiat de părți, urmare a analizei clauzelor contractuale, prin raportare la probele administrate și stabilirea voinței părților decurgând din actele juridice încheiate de acestea.

Or, interpretarea contractului presupune, în situația de față, o interpretare a probatoriului, iar acesta din urmă este o etapă esențialmente legată de stabilirea situației de fapt, apanaj al instanțelor devolutive, și nu de aplicare a legii la situația de fapt reținută prin interpretarea probatoriului, ce se realizează în recurs.

În cauza dedusă judecății, recurenta urmărește să se dea o altă interpretare situației de fapt și o reapreciere a probatoriului, fiind nemulțumită de aprecierea dată de instanța de apel înscrisurilor administrate, respectiv că din înscrisurile depuse la dosar nu reiese că notificarea din 05.04.2021 a fost transmisă avocatului, astfel încât acesta să nu mai efectueze niciun act ori demers în numele și pentru societate fără informarea scrisă și acordul implicit, scris, al reprezentantului legal și al asociatului unic al societății.

Astfel, recurenta urmărește să se acorde o altă relevanță notificării din 05.04.2021, odată cu care, în opinia părții, contractul de asistență juridică a încetat, iar orice demersuri ulterioare sunt lovite de nulitate absolută.

Însă, aprecierea asupra probatoriului este o chestiune de temeinicie care excedează controlului efectuat în prezenta cale extraodinară de atac.

În acest context, chiar dacă în urma aprecierii probatoriului instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susținută de către recurentă (cu privire la încetarea contractului de asistență juridică), acest aspect nu este unul apt să infirme raționamentul logico-juridic al instanței de apel, acesta vizând, în realitate, maniera de stabilire a cadrului factual.

Or, reevaluarea situației de fapt a cauzei și oferirea unei noi interpretări materialului probator administrat în fața curții de apel presupun un control în temeinicie al judecăților înfăptuite în această pricină până în prezent, nepermis instanței de recurs, a cărei cenzură este una exclusiv în legalitate a hotărârii instanței de apel, recursul urmărind să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, criticile astfel formulate vizează aprecierea instanței devolutive asupra unor chestiuni de fapt, aceasta neconstituind un aspect de nelegalitate, ci, cel mult, de netemeinicie a deciziei recurate.

Prin urmare, deși formal încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reține, pe de o parte, că memoriul de recurs nu cuprinde motive care să poată fi subsumate vreunuia dintre cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că nu există motive care să poată fi examinate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) din același cod.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va constata nul recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 270/2024 din data de 10 iulie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Reținând culpa procesuală a recurentei în prezenta cale extraordinară de atac, în acord cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune obligarea acesteia la plata sumei de 332,6 RON către intimatul-pârât Cabinet de Avocat B., reprezentând cheltuieli de cazare și transport.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 270/2024 din data de 10 iulie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 332,26 RON, reprezentând cheltuieli de cazare și transport, în favoarea intimatului-pârât.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 5 martie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.