ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 911/2022

Ședința publică din data de 3 mai 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Vaslui sub nr. x/2016, reclamantul A. i-a chemat în judecată pe pârâții S.C. B. S.R.L. (în calitate de comitent) și C. (în calitate de angajat/prepus al acestei societăți) pentru a fi obligați, în solidar, la plata sumei de 150.000 euro, reprezentând daune morale pentru atingerea adusă drepturilor sale la onoare, demnitate, reputație, imagine și viață privată.

Hotărârea de declinare

Prin sentința civilă nr. 2046 din 24.10.2016, Judecătoria Bârlad a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Vaslui, unde a fost înregistrată sub nr. x/2017.

Prin sentința civilă nr. 1002 din 26.12.2017, Tribunalul Vaslui a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A., au fost obligați pârâții, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 2.000 euro, reprezentând daune morale și a sumei de 1.100 RON, cheltuieli de judecată, constând în taxă de timbru și onorariu avocat.

Prin decizia nr. 223 din 2 aprilie 2018, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a respins, pentru lipsa calității procesuale active, apelul formulat de Cabinetul de Avocat D. și, ca nefondat, apelul formulat de pârâții S.C. B. S.R.L. și C. împotriva sentinței civile nr. 1002 din 26 septembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Vaslui, secția Civilă. A fost admis apelul formulat de reclamantul A. și a fost schimbată, în parte, hotărârea, în sensul că au fost obligați pârâții să-i plătească reclamantului suma de 2.100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată la fond.

Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.

S-a respins cererea apelantului intimat A. de obligare a intimaților apelanți la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Prin decizia nr. 121 din 22 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâții S.C. B. S.R.L. și C. împotriva deciziei civile nr. 223 din 2 aprilie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

În motivare, în esență, s-a arătat că instanța de apel nu a analizat atitudinea subiectivă a autorului articolelor de presă, în raport atât cu adevărul afirmațiilor sale, cât și cu scopul demersului său, având în vedere că reaua-credință este înlăturată dacă se dovedește că pârâtul nu a acționat cu intenția de a afecta în mod gratuit reputația reclamantului, ci a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, făcând o documentare în acest sens, adecvată scopului propus.

De asemenea, s-a constatat că instanța nu a făcut propriul examen de necesitate și proporționalitate a ingerinței dispuse în cauză, în sensul de a analiza dacă această ingerință corespunde unei nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale și de a păstra un just echilibru între imperativele apărării drepturilor individuale și cele ale protejării interesului general, între mijloace folosite și scopul urmărit, cu luarea în considerare a ansamblului elementelor ce constituie criterii ale analizei în materia libertății de exprimare, circumscrise, în mod necesar, condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv pentru fapta prepusului, reglementate în plan intern.

Instanța de casare a reținut că trebuie analizat dacă ingerința în dreptul pârâților la liberă exprimare este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă, urmărește un scop legitim, este necesară într-o societate democratică și, în final, dacă îndeplinește condiția proporționalității, invocând în acest sens motivele pertinente și suficiente la care se referă instanța de contencios european a drepturilor omului în jurisprudența referitoare la libertatea de exprimare.

În acest sens, a dispus ca, în rejudecare, să se statueze dacă fapta celor doi pârâți se încadrează sau nu în limitele art. 75 alin. (2) din C. civ., respectiv în cele reglementate de par. 2 al art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă sunt întrunite condițiile cumulative pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, astfel cum acestea se desprind din cuprinsul dispozițiilor art. 1357 și 1373 C. civ.

Prin decizia nr. 444 din 5 octombrie 2020, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a admis apelul formulat de reclamantul A. precum și apelul formulat de pârâții S.C. B. S.R.L. și C. împotriva sentinței civile nr. 1002 din 26 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Vaslui, secția Civilă, hotărâre pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâții în solidar să-i plătească reclamantului suma de 3.000 RON, reprezentând daune morale și 2.100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată la prima instanță.

A respins cererea apelantului intimat A. de obligare a intimaților apelanți la plata cheltuielilor de judecată în apel.

În motivare, cu privire la apelul pârâților, instanța de apel a reținut că reclamantul A., la momentul publicării articolelor, îndeplinea funcția de consilier juridic în cadrul instituției publice APIA Vaslui, iar articolele de presă vizau aspecte critice în legătură cu modalitatea de exercitare a funcției.

În raport de acestea, Curtea de Apel Iași a apreciat că limitele criticii admisibile sunt mai mari în cazul reclamantului, jurnalistului fiindu-i permis se recurgă la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare (CEDO, cauza Namere împotriva Franței, numărul 12697/03) și a reținut că afirmațiile pârâtului se încadrează în categoria "judecăților de valoare" ("mare specialist în drept", "ajuns cine știe cum pe postul de consilier juridic") și fac parte din libertatea de exprimare a mass-media.

De asemenea, instanța de apel a reținut și că referirile pârâtului la trecutul profesional al reclamantului (fost procuror) și la condamnarea penală suferită nu au fost negate de către reclamant și chiar au fost recunoscute de către acesta din urmă, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nu poate invoca art. 8 pentru a se plânge de o atingere adusă reputației care este o consecință previzibilă a propriilor acțiuni, precum săvârșirea unei fapte de natură penală (Sidabras și Džiautas împotriva Lituaniei, nr. 55480/00 și nr. 59330/00), cu atât mai mult cu cât menționarea acestor aspecte a avut loc în contextul discutării comportamentului profesional al reclamantului și nu al vieții sale private.

În ceea ce privește apelul reclamantului, Curtea de Apel Iași a constatat că afirmațiile pârâtului C., conform cărora reclamantul ar fi semnat documente ce ar fi stat la baza plății subvenției de 580.000 RON excedează limitelor libertății de exprimare, fiind declarații defăimătoare de natură a încălca dreptul reclamantului la protejarea reputației sale.

Aceasta deoarece, pe de-o parte, la dosar nu există probe în sprijinul acestor afirmații, iar pe de altă parte nu se poate reține că pârâtul ar fi acționat cu bună-credință, câtă vreme primise deja o notă din partea reclamantului, prin care acesta preciza că nu a semnat niciun act în sensul celor susținute de pârât.

Reținând acestea, instanța a constatat că exprimarea de către pârât în articolul publicat la 21 mai 2016, în ziarul "B.", a faptului, cu caracter de certitudine, că reclamantul a semnat documentația ce a justificat achitarea ajutorului financiar către numitul E., fapt ce s-a demonstrat a fi fals, reprezintă o încălcare a dreptului reclamantului la respectarea vieții sale private, sub aspectul reputației profesionale, drept protejat de dispozițiile art. 71 C. civ.

Prin urmare, conform dispozițiilor art. 1349 alin. (1) și art. 1357 alin. (2) C. civ., Curtea de Apel Iași l-a obligat pe pârâtul C. se repare prejudiciul provocat reclamantului prin încălcarea reputației acestuia, în solidar cu pârâta S.C. "B." S.R.L., în conformitate cu art. 1373 alin. (1) C. civ., nefiind contestat raportul de prepușenie dintre aceștia.

Referitor la valoarea despăgubirilor morale cuvenite, curtea a apreciat că suma de 3000 RON este suficientă, reținând, pe de-o parte, că reclamantului i-a fost provocată o vătămare psihică, reprezentată de afectarea stimei de sine și imaginii profesionale, prin afirmarea publică a semnării unor documente ce ar fi produs o pierdere importantă materială bugetului de stat, că alegațiile au fost publicate într-un ziar de circulație județeană, iar pe de altă parte, că reclamantul nu a prezentat probe ale răspunderii susținerilor vătămătoare și în exteriorul județului Vaslui și nu a exhibat nici o dovadă care să demonstreze afectarea situației sale familiale, profesionale și sociale.

Instanța a apreciat fondat apelul reclamantului și pe aspectul cheltuielilor de judecată, în raport de art. 453 alin. (2) C. proc. civ. și de dovada onorariului de avocat plătit de reclamant la fond.

Încheierea de îndreptarea a erorii materiale

Prin încheierea din 7 decembrie 2020, Curtea de Apel Iași, secția Civilă, a respins cererea formulată de apelantul intimat A., având ca obiect îndreptare eroare materială.

În motivare, s-a reținut că motivul invocat de către apelant prin cererea de îndreptare, referitor la stabilirea despăgubirilor în moneda națională și nu în euro, așa cum s-a pretins prin cererea introductivă, nu poate fi încadrat în ipotezele expuse de art. 444 C. proc. civ., întrucât, după cum rezultă și din considerentele deciziei nr. 444/2020, fixarea valorii daunelor morale în RON și nu în euro a constituit o măsură deliberată a instanței de apel și nu una izvorâtă dintr-o eroare materială.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Iași, atât reclamantul A., cât și pârâta S.C. B. S.R.L. au declarat recurs.

Recursul reclamantului A.:

În cuprinsul cererii de recurs, reclamantul a susținut că instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, fiind încălcate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, în apel, pârâții au solicitat admiterea căii de atac și respingerea acțiunii reclamantului, precum și să se constate că atât autorul articolelor, cât și comitentul nu au săvârșit nicio fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, fără a indica vreun motiv cu privire la cuantumul daunelor morale. Deși s-au reținut aceleași împrejurări de fapt, instanța de apel a dispus micșorarea daunelor morale acordate de prima instanță, de la 2000 de euro la 3000 de RON, răstălmăcind obiectul apelului declarat de pârâți.

Consideră că în mod netemeinic instanța de apel a reținut că verificarea condițiilor cerute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale presupune și reconsiderarea întinderii despăgubirilor și arată că era necesar să se formuleze un apel subsidiar cu privire la cuantumul despăgubirilor.

Reclamantul a mai criticat hotărârea instanței de apel pentru că este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea legii, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de recurs, a subliniat că instanța de apel ar fi nesocotit dispozițiile art. 447 C. proc. civ., care o obligau să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Astfel, schimbând sentința tribunalului, instanța de apel a procedat la rejudecarea cauzei sub aspectul daunelor morale, dispunând o admitere în parte a cererii reclamantului, în afara limitelor învestirii sale, sens în care a invocat dispozițiile art. 9 alin. (2), art. 14 și art. 22 C. proc. civ.

Susține că s-a încălcat principiul contradictorialității, având în vedere că, în situația în care instanța de apel considera că există motive de ordine publică de natură a diminua suma acordată de prima instanță, trebuia să le pună în discuția contradictorie a părților și să le argumenteze în decizia atacată.

Printr-o altă critică, a arătat că decizia recurată este nelegală întrucât instanța de apel nu a respectat îndrumările date de prin decizia de casare nr. 121/22.01.2020. Arată că ceea ce s-a imputat instanței de apel a fost neanalizarea conținutului concret al articolelor incriminate, însă, în rejudecare, instanța s-a mulțumit doar să enunțe conținutul articolelor, fără a le analiza în parte pentru a aprecia gravitatea afirmațiilor și efectele lor. În rejudecare, instanța de apel nu a analizat afirmațiile prin care autorul articolului a prezentat cititorilor faptul că reclamantul ar fi determinat conducătorul instituției să semneze un act fără însemnătate, astfel că nu ar cunoaște legea, susținere ce îi aduce grave prejudicii.

Instanța supremă a mai dat îndrumări în sensul verificării dacă există riscul supunerii la o anchetă penală a unei persoane, funcționar public, urmare a publicării articolelor, însă instanța de apel nu face nicio referire în acest sens.

În lipsa unor probe din care să rezulte implicarea reclamantului în plata către F. a sumei de 580.000 RON, ziarul și autorul articolelor denigratoare nu aveau dreptul să se refere la persoana sa, iar instanța de apel nu putea reține calitatea sa de funcționar public pentru a aprecia că "limitele criticii admisibile sunt mai mari în cazul reclamantului, jurnalistului fiindu-i permis să recurgă la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare...". Consideră că instanța supremă trebuie sa înlăture din motivarea deciziei curții de apel pasajul citat mai sus, cât și calificarea dată de instanța de apel acestor consemnări ca fiind "judecați de valoare".

De asemenea, a solicitat înlăturarea reținerilor deciziei recurate, cu trimitere la condamnarea penală suferită în trecut de către reclamant.

Susține nelegalitatea deciziei întrucât reține ca faptă ilicită afirmațiile pârâtului legate de semnarea de către reclamant a documentelor ce ar fi stat la baza plății subvenției de 580.000 RON, împotriva probelor și a situației de fapt reale.

Decizia atacată este nelegală și pentru că instanța nu a analizat susținerile reclamantului ce vizau caracterul defăimător al expresiilor, acuzațiilor și aprecierilor făcute la adresa sa și a activității făcute pe linie profesională.

Susține că decizia recurată este nelegală și sub aspectul diminuării daunelor morale, având în vedere că instanța de apel i-a imputat faptul că nu a prezentat pe larg în ce constau suferințele psihice produse reclamantului și familiei sale.

Consideră că instanța de apel este în dezacord cu jurisprudența națională și practica CEDO, care au făcut o serie de aprecieri notabile în ceea ce privește proba prejudiciului moral, reținându-se că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă (cauza A. c. Norvegiei, nr. 28070/06 din 9 aprilie 2009).

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Recursul pârâtei S.C. B. S.R.L.

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pârâta a susținut că decizia a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât în mod eronat s-a reținut că a fost încălcat dreptul reclamantului la respectarea vieții private, sub aspectul reputației profesionale.

Aceasta deoarece expresiile folosite de către ziarist fac parte din «doza de exagerare» permisă ziaristului chiar de CEDO (cauza Dalban contra României), astfel că jurnalistul nu a făcut afirmații defăimătoare la adresa reclamantului, care să fie asimilate unui fapt ilicit cauzator de prejudicii. În plus, susține că reclamantul este o persoană publică, astfel că limitele criticii sunt mai largi decât în privința unui particular și invocă cauza Lopes Gomes da Silva c. Porugaliei.

Pârâta a apreciat că decizia este nelegală, întrucât, în cauză, nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale.

În final, a susținut și că în mod eronat instanța a apreciat ca fiind îndeplinite condițiile angajării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, având în vedere că în cauză nu există raporturi de prepușenie, care să atragă aplicarea dispozițiilor art. 1000 alin. (2) C. civ.

Prin raport s-a reținut că recursul îndeplinește condițiile de admisibilitate, iar prin încheierea de ședință din 8 februarie 2022, Înalta Curte a admis, în principiu, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 444 din 5 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția Civilă și a fixat termen de judecată la 3 mai 2022, cu citarea părților.

II. Considerentele Înaltei Curți

Analizând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Asupra recursului reclamantului A., se rețin următoarele:

Reclamantul a criticat decizia recurată din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., susținând că instanța ar fi redus cuantumul daunelor morale, deși acest aspect nu fusese criticat prin motivele de apel, că rejudecarea apelurilor s-ar fi făcut cu nerespectarea indicațiilor de casare, că nu ar fi fost analizate toate susținerile reclamantului și că soluția pronunțată nu ar ține cont de jurisprudența națională și de practica CEDO.

Înalta Curte constată că susținerile referitoare la depășirea limitelor învestirii și împrejurarea că reclamantului nu i-au fost analizate toate susținerile din memoriul de apel, precum și încălcarea dispozițiilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ. pot fi circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Critica reclamantului se referă și la greșita apreciere a instanței în sensul că verificarea condițiilor cerute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale presupune și reconsiderarea întinderii despăgubirilor.

Criticile privind nelegalitatea micșorării daunelor morale, atât din perspectiva faptului că instanța nu era învestită cu o astfel de cerere, cât și ca greșita aplicare a textelor de lege ce reglementează răspunderea civilă delictuală sunt nefondate.

Astfel, se reține că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților S.C. B. S.R.L. (în calitate de comitent) și C. (în calitate de angajat/prepus al acestei societăți) la plata sumei de 150.000 euro, reprezentând daune morale pentru atingerea adusă drepturilor sale la onoare, demnitate, reputație, imagine și viață privată.

Prin sentința civilă nr. 1002 din 26.12.2017, Tribunalul Vaslui a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și C., angajat al acesteia. Au fost obligați pârâții, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 2.000 euro, reprezentând daune morale, precum și la plata sumei de 1.100 RON, cheltuieli de judecată, taxă de timbru și onorariu avocat, cu aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe, Cabinetul de Avocat D., reclamantul A. și pârâții S.C. B. S.R.L. și C. au formulat apel.

Prin motivele de apel, pârâții au arătat, printre altele, că instanța a aplicat greșit art. 252, art. 253, art. 1349, art. 1357 C. civ., care se referă la condițiile răspunderii civile delictuale, pentru că însuși reclamantul ar fi recunoscut aspectele menționate în articole de presă, respectiv ca a deținut calitatea de procuror si ca a suferit o condamnare pentru fapte de corupție.

Pârâții au reproșat instanței de fond că nu ar fi arătat care este fapta ilicită, culpa pârâților, au contestat existența prejudiciului cauzat reclamantului, au susținut că nu s-a stabilit dacă fost respectate sau nu limitele referitoare la respectul vieții private și al demnității persoanei umane, care sunt permise de lege sau de convențiile si pactele internaționale privitoare la drepturile omului si mai ales cu privire la libertatea de exprimare.

Prin decizia de casare, cu privire la aceste aspecte, instanța supremă a reținut că instanța de apel nu ar fi analizat atitudinea subiectivă a autorului articolelor de presă, în raport atât cu adevărul afirmațiilor sale, cât și cu scopul demersului său și a dispus că instanța de apel să statueze dacă fapta celor doi pârâți se încadrează sau nu în limitele art. 75 alin. (2) din C. civ., respectiv în cele reglementate de par. 2 al art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă sunt întrunite condițiile cumulative pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, astfel cum acestea se desprind din cuprinsul dispozițiilor art. 1357 și art. 1373 C. civ.

În rejudecare, curtea de apel a analizat articolele de presă publicate în 25 aprilie, 26 aprilie, 28 aprilie, 4 mai și 21 mai 2016, reținând că acestea au vizat un subiect de interes public, respectiv o eventuală eroare în procedura de acordare a unei subvenții către un crescător de animale, apreciindu-se că suma este nejustificat de mare, respectiv 580.000 RON în plus față de cea cuvenită.

În continuarea raționamentului său, instanța de apel a constatat că afirmațiile pârâtului legate de semnarea de către reclamant a unor documente ce au stat la baza plății subvenției de 560.000 RON excedează limitelor libertății de exprimare.

Analizând aceste afirmații, instanța a constatat că sunt elemente de fapt, condiționate de buna-credință a reclamantului și că nu sunt susținute de probatoriul administrat în cauză, cu atât mai mult cu cât reclamantul și-a prezentat pârâtului, în scris, poziția cu privire la evenimentele relatate, în care, fără echivoc, a declarat că nu ar fi semnat respectivele documente, sens în care se vor respinge criticile reclamantului, referitoare la neanalizarea conținutului concret al articolelor respective.

Întrucât pârâtul nu a probat afirmațiile și nu a ținut cont de poziția reclamantului, ce i-a fost înaintată în scris, curtea de apel a constatat că sunt, în realitate, declarații defăimătoare, de natură a încălca dreptul reclamantului la protejarea reputației sale.

Ajungând la această concluzie, susținută de probatoriul administrat, instanța de apel a constatat că fapta pârâților a produs un prejudiciu reclamantului, în sensul art. 1349 și art. 1357 C. civ., reținând că se impune ca pârâții, în solidar, să achite despăgubirile morale.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile reclamantului circumscrise art. 488 pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora instanța a depășit limitele învestirii, când a reapreciat cuantumul daunelor morale, întrucât acest aspect nu ar fi fost criticat prin motivele de apel.

Înalta Curte reține că prin memoriul de apel, pârâții au susținut inexistența prejudiciului suferit de reclamant. Ca urmare, având în vedere efectul devolutiv al apelului, era obligația instanței de apel să analizeze această susținere și să stabilească dacă reclamantul a suferit sau nu un prejudiciu, cu consecința firească a reaprecierii întinderii despăgubirii acordate, respectiv a daunelor morale.

În aplicarea art. 1357 - 1359 C. civ., care reglementează răspunderea pentru fapta proprie, condițiile și criteriile particulare de apreciere a vinovăției, instanța de apel a constatat că existența prejudiciului și gradul de vinovăție al pârâților și a reevaluat daunele morale.

Întrucât atât reclamantul, cât și pârâta au susținut nelegalitatea deciziei, prin prisma nelegalității condițiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte va răspunde acestor critici cu ocazia analizei recursului pârâtei.

Cu privire la cuantumul daunele morale, care reprezintă, de fapt, cuantificarea prejudiciului moral, Înalta Curte reține că stabilirea daunelor se face prin apreciere rezonabilă, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale.

În acest sens, se reține criteriul general evocat de CEDO, în sensul că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă victimei, având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora. În situația daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin raportare la elementele de fapt, apreciate în complexitatea lor.

Din perspectiva celor expuse și a întrunirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte reține că instanța de apel, la determinarea daunelor morale, a avut în vedere aspectele ce se degajă din jurisprudența CEDO, care atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, precum și faptul că în ce privește modul de calcul și cuantumul daunelor morale acordate, nici sistemul legislativ românesc și nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a acestora, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune.

Potrivit jurisprudenței CEDO (cauza Tolstoy Miloslavsky c. Regatului Unit, și în toate cauzele în care se constată încălcări ale drepturilor prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului), daunele morale se stabilesc în raport de consecințele negative suferite de victimă, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care victimei i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, sens în care vor fi respinse și criticile privind greșita aplicare a textelor de drept material ce reglementează răspundere civilă delictuală, întemeiate în drept pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Cu motivarea de mai sus, se vor respinge și criticile reclamantului întemeiate în drept pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ., prin care susține că instanța de apel ar fi omis să analizeze apărările sale, referitoare la caracterul defăimător al expresiilor, acuzațiilor și aprecierilor făcute la adresa sa și a activității făcute pe linie profesională, acestea regăsindu-se în considerentele deciziei recurate, care au stat la baza reținerii răspunderii civile delictuale a pârâților.

Reclamantul a mai criticat decizia instanței de apel și din perspectiva aplicării greșite a art. 501 alin. (3) C. proc. civ., referitor la neîndeplinirea indicațiilor de casare.

Aceste critici sunt, de asemenea, nefondate.

Din cronologia evenimentelor anterior expuse, Înalta Curte reține că instanța supremă a dispus rejudecarea apelurilor declarate în cauză, pentru ca instanța de apel să statueze dacă fapta celor doi pârâți se încadrează sau nu în limitele art. 75 alin. (2) din C. civ., respectiv în cele reglementate de par. 2 al art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dacă sunt întrunite condițiile cumulative pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, astfel cum acestea se desprind din cuprinsul dispozițiilor art. 1357 și 1373 C. civ. și dacă ingerința în dreptul la liberă exprimare a pârâților este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă; urmărește un scop legitim; este necesară într-o societate democratică și îndeplinește condiția proporționalității.

În rejudecare, în acord cu prevederile art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., instanța de apel, reluând cercetarea judecătorească în raport de toate motivele invocate înaintea instanței supreme, a stabilit punctual, în limitele casării, că afirmațiile și acuzațiile formulate de către pârâtul C. în cuprinsul a cinci articole publicate în ziarul "B.", respectiv în zilele de 25 aprilie, 26 aprilie, 28 aprilie, 4 mai și 21 mai 2016 au vizat un subiect de evident interes general, obținerea și utilizarea fondurilor publice în agricultură, supunând atenției publicului cititor o eroare survenită în procedura de acordare a subvenției unui crescător de animale finalizată cu plata unei sume mult mai mari decât cea cuvenită (580.000 RON în plus).

Instanța de apel a avut în vedere că reclamantul A., la momentul publicării articolelor, îndeplinea funcția de consilier juridic în cadrul instituției publice APIA Vaslui, iar respectivele articolele de presă vizau aspecte critice în legătură cu modalitatea de exercitare a funcției.

În raport de această situație de fapt, curtea de apel a apreciat că limitele criticii admisibile sunt mai mari în cazul reclamantului, jurnalistului fiindu-i permis se recurgă la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare, invocând în acest sens jurisprudența CEDO, cauza Namere împotriva Franței, numărul 12697/03.

Curtea de apel a reținut că afirmațiile pârâtului ce se încadrează în categoria "judecăților de valoare" și fac parte din libertatea de exprimare a mass-media, iar referirile pârâtului la trecutul profesional al reclamantului și la condamnarea penală suferită nu au fost negate de către reclamant, ci chiar au fost recunoscute de către acesta din urmă, cu referire la comportamentul profesional al reclamantului și nu al vieții sale private. Față de aceste împrejurări, instanța a reținut jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nu poate invoca art. 8 pentru a se plânge de o atingere adusă reputației, care este o consecință previzibilă a propriilor acțiuni, cauza Sidabras și Džiautas împotriva Lituaniei, nr. 55480/00 și nr. 59330/00.

Pe de altă parte, instanța de apel a constatat că afirmațiile pârâtului legate de semnarea de către reclamant a unor documente ce au stat la baza plății subvenției de 560.000 RON excedează limitelor libertății de exprimare.

Reținând că pârâtul nu a probat afirmațiile și nu a ținut cont de poziția reclamantului, ce i-a fost înaintată în scris, curtea de apel a constatat că sunt, în realitate, declarații defăimătoare, de natură a încălca dreptul reclamantului la protejarea reputației sale; a constatat că fapta pârâților a produs un prejudiciu reclamantului, în sensul art. 1349 și art. 1357 C. civ. și, reținând că se impune ca pârâții, în solidar, să achite despăgubirile morale, a stabilit și cuantumul acestora.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că instanța de apel, în rejudecare, a dat eficiență indicațiilor date de Înalta Curte, sens în care motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat.

Cu privire la recursul pârâtei S.C. B. S.R.L., se reține că aceasta și-a întemeiat criticile pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Conform prevederilor art. 1357 C. civ., "Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă".

Noul C. civ. reglementează cu caracter extins dreptul la liberă exprimare și dreptul la viață privată, în acord cu dispozițiile constituționale și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și cu jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, care formează împreună un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțe și instituțiile statului.

Art. 70 C. civ. prevede că "Orice persoană are dreptul la libera exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75".

Potrivit art. 71 alin. (1) și (2) C. civ. "Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75".

Conform dispozițiilor art. 72 C. civ. "(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75".

În acest sens, art. 75 C. civ. prevede că "(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune".

Potrivit art. 252 C. civ. "Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică."

Articolul 10 din Convenție prezintă următorul conținut: Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești".

Dispozițiile art. 8 din Convenție prevăd următoarele:

"Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora".

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, ce are ca obiect acțiunea în pretenții întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, Înalta Curte reține că instanța de rejudecare a avut de stabilit dacă afirmațiile făcute de pârât în articolul publicat la 21.05.2016, în ziarul "B.", a faptului, cu caracter de certitudine, că reclamantul a semnat documentația ce a justificat achitarea ajutorului financiar către numitul E. reprezintă sau nu o încălcare a dreptului reclamantului la respectarea vieții sale private, sub aspectul reputației profesionale, drept protejat de dispozițiile art. 71 C. civ., deci dacă reprezintă sau nu o faptă ilicită care poate antrena răspunderea civilă delictuală, pe planul dreptului intern, iar, pe terenul dispozițiilor convenționale, dacă, prin această faptă, despre care se afirmă că a fost săvârșită cu depășirea limitelor libertății de exprimare, s-ar fi putut aduce atingere demnității, onoarei, reputației și dreptului la imagine a reclamantului.

Din perspectiva criticilor formulate de recurenta pârâtă, precum și de reclamant, privind neîndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale în cauză, precum și în raport de indicațiile de casare, instanța de recurs apreciază că, în mod corect, a stabilit instanța de apel, consecutiv stabilirii existenței caracterului ilicit al faptelor săvârșite, că acestea sunt de natură să determine un prejudiciu moral reclamantului și că sunt îndeplinite cerințe cumulative anterior menționate.

În acest sens, Înalta Curte reține că prejudiciul pe care îl suportă o persoană căreia i se impută o faptă neadevărată, dar care, dacă ar fi adevărată, l-ar supune oprobiului, disprețului public, precum și limbajul ofensator, la limita trivialității, al afirmațiilor ce au format substanța articolelor publicate de pârât la adresa reclamantului, este unul inerent, cu atât mai mult cu cât reclamantul și-a exprimat punctul de vedere în scris, negând vehement afirmațiile și, în final, faptele prezentate de pârâtă s-au dovedit a fi false.

În materia răspunderii civile delictuale pentru atingerile aduse unor valori semnificative, cum sunt demnitatea, onoarea, reputația, proba directă a prejudiciului moral suportat este imposibil de pretins, dat fiind caracterul subiectiv, intern al acestui prejudiciu, iar legea permite judecătorului să utilizeze prezumții, astfel cum a procedat, în mod legal, instanța de apel.

În consecință, prezumția legală implicită a producerii prejudiciului, ce rezultă din săvârșirea faptelor ilicite constatate, dar relativă, pe care însă recurentul pârât nu a reușit să o răstoarne, decurge din cele două premise - caracterul ilicit al faptelor imputate recurentului pârât și principiul reparării prejudiciului moral.

Aplicând aceste considerații teoretice la litigiul de față, ce are ca obiect răspunderea civilă delictuală, în condițiile în care, în cauză, sunt îndeplinite cumulativ elementele legale necesare pentru antrenarea acestei răspunderi, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o legală aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 1349 și 1357 alin. (1) C. civ., raportat la art. 10 Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, în acest context, în ceea ce privește exercitarea libertății de exprimare Înalta Curte reține că în mod legal și corect instanța de apel a constatat că afirmațiile pârâtului referitoare la semnarea de către reclamant a documentelor ce au stat la baza subvenției excedează limitelor libertății de exprimare, fiind declarații defăimătoare, ce încalcă dreptul reclamantului la protejarea reputației și la respectarea vieții sale private.

Pârâtul a criticat decizia din apel, arătând că nu s-a produs niciun prejudiciu reclamantului, pentru că acesta ar fi o persoană publică, invocând existența interesului public al relatărilor.

Aceste susțineri sunt, de asemenea, nefondate.

În primul rând, prin decizia recurată, instanța de apel a constatat, ca situație de fapt, că reclamantul A., la momentul publicării articolelor, îndeplinea funcția de consilier juridic în cadrul instituției publice APIA Vaslui iar articolele de presă vizau aspecte critice în legătură cu modalitatea de exercitare a funcției.

Ca urmare, s-a reținut că limitele criticii admisibile sunt mai largi în cazul reclamantului, jurnalistului fiindu-i permis se recurgă la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare, instanța de apel făcând referire la jurisprudența CEDO, cauza Namere împotriva Franței, numărul 12697/03.

A constatat că afirmațiile pârâtului ce se încadrează în categoria "judecăților de valoare", cum ar fi "mare specialist în drept", "ajuns cine știe cum pe postul de consilier juridic" fac parte din libertatea de exprimare a mass-media.

În același sens, referirile pârâtului la trecutul profesional al reclamantului, care a exercitat funcția de procuror și la condamnarea penală suferită nu au fost negate de reclamant, fiind recunoscute de către acesta din urmă, de altfel menționarea acestor aspecte având loc în contextul discutării comportamentului profesional și nu al vieții sale private.

Așadar, pentru afirmațiile pârâtului de mai sus, referitoare la judecăți de valoare și la trecutul reclamatului, curtea de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, iar acțiunea reclamantului a fost respinsă, așa încât nu pot fi primite criticile pârâților pe aceste aspecte, câtă vreme instanța nu a reținut în sarcina pârâților vreo culpă.

Pentru afirmațiile referitoare la semnarea de către reclamant a documentelor ce au stat la baza subvenției excedează limitelor libertății de exprimare, fiind declarații defăimătoare, curtea de apel a constatat că din ansamblul probatoriului administrat în cauză nu au existat probe care să susțină veridicitatea acestor afirmații, iar reclamantul a trimis pârâtului un punct de vedere, prin care și-a exprimat poziția, negând semnarea oricăror documente în sensul indicat de pârât.

În aplicarea textelor de lege anterior citate, referitoare la răspunderea civilă delictuală, în mod legal curtea de apel a reținut că a fost încălcat dreptul reclamantului la respectarea vieții private protejat de art. 71 C. civ. și a reputației, ceea ce a produs un prejudiciu reclamantului.

Ca urmare, în aplicarea art. 1349 alin. (1) și art. 1357 C. proc. civ., curtea de apel obligându-l pe pârâtul C. să repare prejudiciul produs reclamantului, prin încălcarea reputației și a vieții private.

Înalta Curte reține că, în analiza condițiilor răspunderii civile delictuale, raportat și la libertatea de exprimare de care se prevalează pârâta, instanța de apel a analizat depășirea limitelor libertății de exprimare și necesitatea respectării dreptului la viața privată, prin prisma jurisprudenței și a statuărilor Curții Europene, făcând referire la cauza Namere împotriva Franței.

Instanța de recurs va avea în vedere și cauza Niculescu Dellakeza vs. România, cauza Bugan vs. România, cauza Dumitru vs. România, cauza Ileana Constantinescu vs. România, cauza Axel Springer AG c. Germaniei, jurisprudență în raport de care constată că instanța de apel a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, forma/stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este făcut, interesul public pentru tema dezbătută, raportul dintre judecățile de valoare și situațiile faptice, doza de exagerare a limbajului, proporționalitatea sancțiunii cu fapta, inclusiv notorietatea persoanei vizate.

Pârâtul a mai criticat decizia din apel și în ceea ce privește angajarea răspunderii recurentei, apreciind că în mod eronat instanța a constatat ca fiind îndeplinite condițiile angajării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, având în vedere că în cauză nu există raporturi de prepușenie care să atragă aplicarea dispozițiilor art. 1000 alin. (2) C. civ.

Înalta Curte reține că această critică a fost formulată pentru prima dată direct în recurs, fără a fi invocată și în motivele de apel, deși prima instanță, în motivarea soluției de admitere a cererii de chemare în judecată, a reținut raportul de prepușenie dintre pârâtul C. și angajatorul său, pârâtul S.C. "B." S.R.L., în conformitate cu dispozițiile art. 1373 alin. (1) C. civ.

Din lucrările dosarului, se constată că pe acest aspect nu au fost formulate critici, iar raportul de prepușenie nu a fost contestat prin motivele de apel formulate de pârâtă împotriva sentinței nr. 1002 din 26 decembrie 2017 a Tribunalului Vaslui.

Înalta Curte reamintește părților că recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare, și care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul cât și recursul sunt exercitate de aceeași parte, iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel, cel puțin în parte.

Aceasta este una din expresiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel. Doar în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanța investită cu calea extraordinară de atac.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte reține că niciuna din criticile aduse deciziei recurate prin motivele de recurs nu sunt fondate, decizia este legală din perspectivele analizate anterior, sens în care recursurile formulate urmează a fi respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 444 din 5 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 mai 2022.