ÎCCJ, Secția I civilă

Acțiune în pretenții. Daune morale. Aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viață privată. Criterii stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

C.civ., art. 75, art. 1347, art. 1357, art. 1373

C.E.D.O., art. 10

Învestite fiind cu o acțiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor de presă, instanțele au obligația de a realiza o analiză a două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin

punerea în balanță a dreptului la respectarea vieții private și a dreptului la demnitate pretins a fi încălcate și a dreptului la libertatea de exprimare.

Pentru a concluziona dacă sunt incidente dispozițiile art. 75 alin. 2 din Codul civil, având în vedere că cele două drepturi sunt recunoscute și protejate în mod egal atât de legislația națională, cât și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența dezvoltată în acest domeniu care, împreună, formează un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțele naționale, analiza conflictului între cele două drepturi se impune și prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană, într-o jurisprudență constantă, a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate; forma/stilul mesajului critic; contextul în care este redactat articolul; interesul public pentru tema dezbătută; buna-credință a jurnalistului; raportul dintre judecățile de valoare și situațiile faptice; doza de exagerare a limbajului artistic; proporționalitatea sancțiunii cu fapta imputată, precum și motivarea hotărârii, respectiv motivele pertinente și suficiente pe care autoritățile le invocă pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare.

În același sens, criteriile relevante pentru punerea în balanță a celor două drepturi au fost sintetizate în hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Von Hannover împotriva Germaniei și în cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei, și anume : contribuția pe care a avut-o la o dezbatere de interes general publicarea articolelor de presă de către jurnaliști; calitatea celor care invocă dreptul la liberă exprimare și, corelativ, a celor care invocă afectarea dreptului la viață privată, precum și notorietatea persoanei vizate și obiectul articolelor de presă; comportamentul anterior al persoanei în cauză înainte de difuzarea știrilor sau faptul că informațiile au făcut sau nu obiectul unei difuzări anterioare; conținutul, forma și repercusiunile publicării articolelor, respectiv dacă informațiile au fost publicate într-un cotidian local sau național, dacă articolele au fost însoțite de caricaturi sau imagini defăimătoare și care au fost consecințele difuzării acestor articole; circumstanțele în care a fost adus la cunoștința publicului subiectul în discuție și dacă a existat un acord prealabil al reclamantului în acest sens, natura sau gravitatea intruziunii în viața sa privată.

În acest context, după analiza criteriilor enunțate, prin raportare la circumstanțele particulare ale cauzei, luând în considerare paradigma controlului Curții Europene în această materie, instanța de judecată are a analiza dacă ingerința în dreptul la liberă exprimare este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă; urmărește un scop legitim; este necesară într-o societate democratică și îndeplinește condiția proporționalității, invocând în acest sens motivele pertinente și suficiente la care se referă instanța de contencios european a drepturilor omului în jurisprudența referitoare la libertatea de exprimare.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 121 din 22 ianuarie 2020

Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Vaslui, reclamantul A. i-a chemat în judecată pe pârâții SC B. SRL, în calitate de comitent, și C., în calitate de angajat (prepus) al acestei societăți, pentru a fi obligați, în solidar, la plata sumei de  150.000 euro, reprezentând daune morale pentru atingerea adusă drepturilor sale la onoare, demnitate, reputație, imagine și viață privată.

La termenul din  24.10.2016,  instanța a pus în discuția părților excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Vaslui.

Hotărârea pronunțată de judecătorie:

Prin sentința civilă nr. 2046 din 24.10.2016, Judecătoria Bârlad a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Vaslui.

Prin sentința civilă nr. 1002 din 26.12.2017, Tribunalul Vaslui a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții SC B. și C., angajat la SC B. Au fost obligați pârâții, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 2.000 euro, reprezentând daune morale. Au fost obligați pârâții la plata către reclamant a sumei de 1.100 lei, cheltuieli de judecată, constând în taxă de timbru și onorariu avocat, cu aplicarea dispozițiilor art. 453 al. 2 C.proc.civ.

Cererea de apel și hotărârea pronunțată în apel:

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Cabinetul Avocat D., reclamantul A. și pârâții SC B. SRL și C.

Prin decizia nr.223 din 02.04.2018, Curtea de Apel Iași – Secția civilă a respins, pentru lipsa calității procesuale active, apelul formulat de Cabinetul de Avocat D. și, ca nefondat, apelul formulat de pârâții SC B. SRL și C. împotriva sentinței civile nr. 1002/2017 pronunțată de Tribunalul Vaslui, Secția civilă.

A fost admis apelul formulat de reclamantul A. și a fost schimbată în parte hotărârea, în sensul că au fost obligați pârâții să-i plătească reclamantului suma de 2.100 lei, reprezentând cheltuieli de judecată la fond.

Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței, care nu contravin prezentei decizii.

S-a respins cererea apelantului-intimat A. de obligare a intimaților-apelanți la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Cererile de recurs și apărările formulate în cauză:

Împotriva acestei ultime hotărâri, reclamantul A. și pârâții S.C. B. S.R.L. și C. au formulat recurs.

Prin cererea de recurs, reclamantul A. a solicitat admiterea căii de atac, obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată avansate în apel și a cheltuielilor ce vor fi efectuate în recurs.

Invocând dispozițiile art. 488 alin. l pct. 8 C.proc.civ., criticile recurentului reclamant au vizat următoarele aspecte:

În mod greșit, instanța de apel a respins apelul împotriva sentinței civile nr. 1002/2017, pronunțată de Tribunalul Vaslui, reținând că hotărârea primei instanțe este legală, deoarece judecătorul fondului a analizat pe larg, „din punct de vedere conceptual”, toate cerințele legale vizând angajarea răspunderii civile delictuale. Sub acest aspect, în esență, a arătat că, deși instanța de apel a reținut că, în speță, sunt pe deplin îndeplinite cerințele legii privind angajarea răspunderii civile delictuale, nu a ținut cont de faptul că, în motivarea apelului său, a expus pe larg faptele și situațiile nereținute de instanța de fond ca fiind comise de părți, neanalizându-le și, prin aceasta, neluându-le în considerare la stabilirea gravității faptelor comise de pârâți și la stabilirea cuantumului despăgubirilor.

Recurentul-reclamant consideră că era obligația instanței de apel de a proceda la analizarea fiecărui aspect în parte nereținut de instanța de fond, stabilind dacă acestea se circumscriu cerințelor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale și de a consemna, în motivarea apelului, realitatea și concludența acestora. În acest sens, recurentul a făcut referiri la conținutul articolelor publicate în 25.04.2016, 4.05.2016, 21.05.2016, ce nu ar fi fost analizate de instanțele fondului, pentru a se constata existența unei campanii de presă și reaua-credință a jurnaliștilor care nu au nicio probă pentru a dovedi veridicitatea susținerilor că el ar fi semnat, alături de directorii instituției, centralizatorul de plăți, aceștia acționând cu scopul clar de a determina organele de urmărire penală să înceapă cercetările împotriva sa.De asemenea, recurentul-reclamant a arătat că, în raport de faptele reținute în sarcina pârâților, suma de 2000 de euro, acordată de instanța de fond și menținută în apel, cu titlu de despăgubiri, este derizorie, considerând că, prin acordarea unei asemenea sume, s-ar crea un precedent care ar da posibilitatea oricărei persoane influente de a solicita unui ziar să declanșeze o campanie umilitoare și batjocoritoare împotriva unei persoane care a deranjat, într-un fel sau altul. Recurentul a susținut și faptul că se consideră persoană publică, deoarece lucrează în calitate de funcționar public, într-o instituție publică, în raporturi directe cu publicul, că este o persoană extrem de bine cunoscută la nivel local, ocupând funcții politice și publice, bucurându-se de notorietate, astfel încât daunele acordate s-ar fi cuvenit a fi majorate, aceste aspecte nefiind reținute de instanța de apel.

În acest context, recurentul a susținut că instanța de apel nu a analizat efectele pe care publicarea articolelor incriminate le-au produs asupra sa și a familiei sale, existând chiar și o supraveghere a persoanei sale, conform adresei nr. 17/P/2016 a DNA – Serviciul Teritorial Iași, și o agravare a stării sale de sănătate.

Prin recursul formulat, pârâții SC B. SRL și C. au solicitat admiterea căii de atac, schimbarea în tot a deciziei atacate, iar pe fond, respingerea acțiunii formulate de reclamantul A., ca neîntemeiată, prevalându-se de dispozițiile art. 488 alin. l pct. 6 și 8 C.proc.civ.

Recurenții-pârâți au susținut admiterea recursului, întrucât motivele avute în vedere la atacarea sentinței de fond subzistă și în ceea ce privește atacarea deciziei pronunțate în apel, raportat la reținerea greșită a depășirii limitelor impuse de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, recurenții au susținut că autorul articolului a acționat cu bună credință, fiind aduse în atenția publicului probleme de interes public cu privire la gestionarea fondurilor bugetare și europene, la virarea ilegală, ca subvenție agricolă, a unei sume de 150.000 euro numitului E. și la paguba produsă în acest fel APIA Vaslui.

Astfel, în documentarea articolelor, au fost prezentate, în edițiile ziarelor din data de 20.05.2016 și din 27.04.2016, înregistrarea video a numitului  E. și așa-zisul angajament de plată al acestuia, dat în fața lui A., în calitate de Consilier Juridic al APIA Vaslui. Articolele pe subiectul acestei plăți, făcute către o persoană neîndreptățită la aceasta, sunt documentate temeinic și au la baza însăși declarația numitului E. pe care autorul articolului a prezentat-o pe suport CD-video și care se află dobândită probatoriului încă de la instanța de fond. În acest sens, niciuna din instanțe fondului nu tratează legalitatea situației de fapt, prezentată în articole, care este, în opinia pârâților, esența acestora, interesând nu persoana sau moralitatea reclamantului, ca persoană fizică, ci ca funcție publică, în raport de obligațiile necesare, conform demnității pe care o ocupa.

De asemenea, însuși reclamantul, la instanța de fond, a depus înscrisuri din care rezultă neglijența persoanelor responsabile din cadrul APIA Vaslui, în plata și recuperarea sumelor plătite nelegal, iar autoritatea care a descoperit neregula a fost Curtea de Conturi a României, sursa primei informații care a condus la concluzia că s-a comis o neregulă în cadrul APIA Vaslui, constatată printr-o sesizare telefonică, primită de la APIA București, în data de 11.04.2016.

Contrar celor susținute în considerentele deciziei instanței de apel, cu referire la suferința psihică a reclamantului și la faptul că a suferit un prejudiciu moral, fiindu-i afectate atributele referitoare la onoare, reputație, demnitate, recurenții-pârâți apreciază că aceste susțineri nu pot fi sub formă de supoziție, ci ele trebuie măcar palpabil dovedite, lucru care, în cauză, nu s-a întâmplat, reclamantul ocupând aceeași funcție în cadrul APIA Vaslui și neexistând vreo schimbare de poziție sub aspectul reputației.

În considerentele sentinței apelate, cât și a deciziei instanței de apel nu se detaliază cu claritate ce anume din atitudinea jurnaliștilor echivalează,

stricto senso,

cu o eventuală faptă ilicită, astfel încât cele două hotărâri apar ca fiind netemeinice cu privire la fondul articolelor și a subiectului dezbătut, de interes public indiscutabil, cât și de funcția publică a reclamantului, ziariștii fiind, în acest caz, expres apărați de dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În continuare, recurenții-pârâți au susținut că, în mod neîntemeiat, a considerat atât reclamantul, cât și instanțele fondului că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 252, art. 253, art. 1349, art. 1357 Cod civil, întrucât au arătat, în articolele menționate, că reclamantul este „un fost procuror condamnat pentru fapte de corupție, ajuns consilier juridic la APIA Vaslui”, recurenții învederând că însuși reclamantul a recunoscut aspectele menționate, respectiv că a deținut calitatea de procuror, precum și că a suferit o condamnare pentru fapte de corupție, neinteresând, în tratarea subiectului de presă, și nefiind obligația ziaristului sau a comitentului de a proceda la calcularea unor termene de prescripție sau reabilitare ale reclamantului.

Recurenții-pârâți au invocat pe larg jurisprudența Curții Europene (hotărârile în cauzele

Goodwin contra Marii Britanii, Constantinescu contra României, Dalban contra României, Handyside contra Regatului Unit, Cumpănă și Mazăre contra României, Radio France contra Franței

) și au solicitat ca, la soluționarea recursului, să se aibă în vedere că libertatea de exprimare, protejată de art. 10 din Convenție, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de aceasta, iar situația de fapt din cauza dedusă judecății se circumscrie acestuia.

Din perspectiva dispozițiilor Codului civil, coroborate cu deciziile Curții Europene în materie, în opinia recurenților-pârâți, nici societatea SC B. SRL, în calitate de comitent, și nici prepusul acesteia nu au săvârșit vreo faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului:

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate, precum și a dispozițiilor legale și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului relevante în această materie, Înalta Curte reține următoarele:

Prin criticile formulate în conținutul recursului, încadrate formal în dispozițiile art. 488 pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte constată că recurentul reclamant impută instanței de apel, în esență, nemotivarea deciziei pronunțate, ce ar decurge din necercetarea ansamblului motivelor de apel, neanalizarea conținutului concret al articolelor de presă incriminate, neluarea în considerare a calității sale de persoană publică, cu notorietate pe plan local, neobservarea efectelor prejudiciabile suportate și a gravității faptelor imputate, cu consecința stabilirii unui cuantum derizoriu al despăgubirilor acordate în cauză, critici ce se circumscriu pct. 6 al art. 488 C.proc.civ., în teza privind „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază”.

Din unghiul recursului exercitat de recurenții pârâți, criticile acestora vizează neanalizarea ansamblului elementelor libertății de exprimare și absența unei motivări pertinente privind existența unui subiect de interes public și exercitarea dreptului la liberă exprimare de către jurnaliști cu bună-credință, în limitele prevăzute de art. 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și art. 75 din Codul civil. În același sens, se reproșează instanței de apel neanalizarea circumstanțelor cauzei, prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, enunțată în conținutul motivelor de recurs, precum și aplicarea greșită a normelor de drept intern care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, respectiv răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, motive ce s-ar putea circumscrie pct. 6 și 8 ale art. 488 C.proc.civ..

Or, reținând că toate părțile litigante critică soluția adoptată în cauză, din perspectiva nemotivării deciziei instanței de apel, precum și a neanalizării depline a elementelor de fapt ce trebuie subordonate dispozițiilor legale relevante și incidente speței deduse judecății și în considerarea naturii extraordinare a căii de atac a recursului, ce nu permite instanței de recurs reaprecierea probelor și reconsiderarea situației de fapt, atribut exclusiv al instanțelor fondului, precum și din perspectiva necesității ca instanța de recurs să realizeze un examen de legalitate cu privire la o decizie ce nu este afectată de viciul nemotivării, Înalta Curte va expune următoarele considerații:

Fiind învestite cu o acțiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor de presă, instanțele fondului aveau obligația de a realiza o analiză a două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanță a dreptului la respectarea vieții private și a dreptului la demnitate ale reclamantului, pretins a fi încălcate, și a dreptului la libertatea de exprimare a pârâților, cu privire la care aceștia au susținut că a fost exercitat în limitele sale interne, în acord cu dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fără a aduce atingere drepturilor reclamantului.

Într-o asemenea ipoteză, având în vedere că cele două drepturi sunt recunoscute și protejate în mod egal atât de legislația națională, cât și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența dezvoltată în acest domeniu care, împreună, formează un

bloc de convenționalitate

, obligatoriu pentru instanțele naționale, Înalta Curte apreciază că se impunea analiza conflictului între cele două drepturi, și prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona dacă, în cauză, va fi apreciat ca fiind incident art. 75 alin. 2 din Codul Civil.

În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană, într-o jurisprudență constantă, a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate; forma/stilul și contextul mesajului critic; contextul în care este redactat articolul (

cauza Niculescu Dellakeza c. Românei

); interesul public pentru tema dezbătută (

cauza Bugan c. României

); buna-credință a jurnalistului (

cauza Ileana Constantinescu c. României

); raportul dintre judecățile de valoare și situațiile faptice; doza de exagerare a limbajului artistic; proporționalitatea sancțiunii cu fapta imputată, precum și motivarea hotărârii, respectiv motivele pertinente și suficiente pe care autoritățile le invocă pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare (

cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, cauza Cumpănă și Mazăre c. României

).

În același sens, criteriile relevante pentru punerea în balanță a celor două drepturi au fost sintetizate în

hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 7.02.2012, în cauza Von Hannover

împotriva Germaniei

și

în cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei, hotărârea din 7.02.2012.

Un criteriu esențial, în viziunea Curții Europene, îl reprezintă contribuția pe care a avut-o la o dezbatere de interes general publicarea articolelor de presă de către jurnaliști.

În cauză, intimații pârâți s-au apărat, invocând faptul că articolele publicate prezentau un subiect de interes general, în condițiile în care aceștia relatau faptul că unei anumite persoane i s-au acordat, fără temei legal, subvenții agricole în cuantum de 150.000 euro, din fondurile APIA Vaslui, fără ca persoanele responsabile, cu atribuții în acest domeniu, să se autosesizeze.

Or, este important de determinat dacă există, în cauză, un subiect de interes general și dacă referirile la persoana reclamantului erau cele care au determinat elaborarea acestor articole sau acestea au fost făcute doar contextual sau tangențial, iar analiza articolelor trebuie să fie ea însăși una contextuală și coroborată.

Un al doilea criteriu de analizat este legat de calitatea celor care invocă dreptul la liberă exprimare și, corelativ, a celor care invocă afectarea dreptului la viață privată, precum și de notorietatea persoanei vizate și obiectul articolelor de presă.

Din această perspectivă, se impune efectuarea distincției între persoanele care acționează în context privat și cele care acționează în context public, în calitate de personalități politice, care dețin funcții publice sau sunt persoane publice. În funcție de această distincție, se apreciază limitele în care persoana în cauză poate pretinde o protecție deosebită a dreptului său.

În concret, în cazul persoanelor publice, protecția pe care o pot pretinde este mai laxă, iar în cazul persoanelor care nu pot fi considerate publice, acestea pot pretinde o respectare mai riguroasă a dreptului la viață privată. Chiar dacă acestea din urmă nu sunt persoane publice, însă ele se bucură de o anumită notorietate, în cazul în care imaginile sau știrile difuzate se raportează exclusiv la detalii din viața privată, libertatea de exprimare a ziariștilor sau a terților, în general, se impune a fi interpretată mai strict.

În acest punct, instanța de apel va trebui să analizeze și susținerile reclamantului, sigur, făcute în contextul invocării gravității faptelor imputate pârâților, potrivit cărora se consideră persoană publică, cu notorietate, cel puțin pe plan local.

Corelativ, trebuie reținută, în cauză, calitatea de jurnalist a autorului articolele pretins defăimătoare și particularitățile analizei dreptului la liberă exprimare, în cazul jurnaliștilor, raportat la dreptul publicului de a fi informat în mod corect despre subiectele de interes general.

Un al treilea criteriu este reprezentat de comportamentul anterior al persoanei în cauză. În jurisprudența instanței europene, s-a arătat în acest sens că este relevant comportamentul persoanei în cauză înainte de difuzarea știrilor sau faptul că informațiile au făcut sau nu obiectul unei difuzări anterioare.

Un alt criteriu de analizat este cel referitor la conținutul, forma și repercusiunile publicării articolelor, respectiv dacă informațiile au fost publicate într-un cotidian local sau național, dacă articolele au fost însoțite de caricaturi sau imagini defăimătoare și care au fost consecințele difuzării acestor articole.

În cazul dedus judecății, se invocă de către reclamant împrejurarea că publicarea articolelor a atras supravegherea sa sau ar fi putut atrage consecințe penale. Or, instanța de apel va trebui să analizeze, în contextul particular al cauzei, dacă riscul supunerii unei persoane, în calitate de funcționar public, la o anchetă penală, ca urmare a publicării unor articole de presă reprezintă sau nu un prejudiciu ce decurge dintr-o pretinsă faptă ilicită.

Un alt criteriu de analizat vizează circumstanțele în care a fost adus la cunoștința publicului subiectul în discuție și dacă a existat un acord prealabil al reclamantului în acest sens. În cadrul aceluiași criteriu sunt de observat natura sau gravitatea intruziunii în viața privată a reclamantului, precum și repercusiunile asupra persoanei vizate. Or, se observă că, și în acest punct, există puncte de vedere diferite ale părților pe care instanța de apel va trebui să le clarifice și să le ofere un răspuns adecvat.

În același context procesual, în analiza limitelor privind libertatea de exprimare, trebuie pornit de la demersul de calificare a discursului ca referindu-se la imputarea unor fapte de natură obiectivă sau, dimpotrivă, la exprimarea unor judecăți de valoare, precum și de la atitudinea subiectivă a autorului articolelor denunțate ca fiind calomnioase.

Această distincție este importantă, întrucât persoanelor care impută fapte obiective li se poate pretinde, în mod legitim, să dovedească o minimă bază factuală, pe când dovedirea adevărului unei judecăți de valoare nu poate fi solicitată (în caz contrar, aducându-se atingere chiar dreptului la libertatea de opinie), însă, în această din urmă ipoteză, se pretinde celui care afirmă să facă dovada bunei-credințe.

În acest context, trebuie observat și faptul că hotărârile Curții de la Strasbourg indică principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe, în situația în care analizează o acuzație de defăimare, elementul determinant trebuind să fie buna - credință a autorului afirmațiilor care ar putea afecta reputația părții vătămate (cauza

Radio France si alții c. Franței

).

În consecință, este necesară analiza atitudinii subiective a autorului articolelor de presă, în raport atât cu adevărul afirmațiilor sale, cât și cu scopul demersului său, reaua credință fiind înlăturată dacă se dovedește că acesta nu a acționat cu intenția de a afecta în mod gratuit reputația reclamantului, ci a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, făcând o documentare în acest sens, adecvată scopului propus.

În cauza dedusă judecății, instanța de recurs apreciază că aceste componente esențiale nu au fost analizate în concret de către instanțele de fond, care s-au limitat la o aplicare pur formală a principiilor ce guvernează libertatea de exprimare și la o analiză de ordin general, instanța de apel preluând în mare măsură considerentele primei instanțe care, de asemenea, enunțase, în mod predominant, considerente teoretice despre drepturile aflate în conflict.

În același sens, instanța de apel care a confirmat soluția pronunțată de prima instanță, nu a făcut propriul examen de necesitate și proporționalitate a ingerinței dispuse în cauză, în sensul de a analiza dacă această ingerință corespunde unui nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale și de a păstra un just echilibru între imperativele apărării drepturilor individuale și cele ale protejării interesului general, între mijloace folosite și scopul urmărit, cu luarea în considerare a ansamblului elementelor ce constituie criterii ale analizei în materia libertății de exprimare, circumscrise, în mod necesar, condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv pentru fapta prepusului, reglementate în plan intern.

În acest context, după analiza criteriilor enunțate, prin raportare la circumstanțele particulare ale cauzei, luând în considerare paradigma controlului Curții Europene în această materie, va trebui analizat de către instanța de apel dacă ingerința în dreptul la liberă exprimare a pârâților este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă; urmărește un scop legitim; este necesară într-o societate democratică și îndeplinește condiția proporționalității, invocând în acest sens motivele pertinente și suficiente la care se referă instanța de contencios european a drepturilor omului în jurisprudența referitoare la libertatea de exprimare.

În urma acestei analize concrete și particulare a circumstanțelor cauzei deduse judecății, instanța de apel va trebui să statueze dacă fapta celor doi pârâți se încadrează sau nu în limitele art. 75 alin. 2 din Codul Civil, respectiv în cele reglementate de par. 2 al art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă sunt întrunite condițiile cumulative pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, astfel cum acestea se desprind din cuprinsul dispozițiilor art. 1357 și 1373 Cod civil.

În consecință, numai după deplina stabilire a situației de fapt, în cazul particular dedus judecății, după evaluarea concretă a conținutului articolelor publicate și a probelor care le susțin, și după analiza particulară a respectării dispozițiilor art. 10 par. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 30 alin. 6 din Constituție, analiză ce se va concretiza într-o motivare substanțială care să corespundă garanțiilor procesului echitabil, prin care să se răspundă argumentelor esențiale ale părților, se va putea aprecia asupra întrunirii cumulative a condițiilor de existență a răspunderii civile delictuale, reglementate de dispozițiile art. 1347, 1357 și 1373 Cod civil, pentru angajarea răspunderii civile a autorului articolelor, respectiv a comitentului acestuia, iar instanța de recurs va putea să cenzureze ea însăși modul de aplicare a dispozițiilor legale pertinente, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii pronunțate, evident, în ipoteza în care se va declanșa un asemenea control.

Pentru argumentele expuse și în considerarea unei judecăți unitare a cauzei, constatând întemeiate motivele de recurs reglementate de art. 488 pct. 6 C.proc.civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 C.proc.civ., a admis recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâții S.C. B. S.R.L. și C. împotriva deciziei civile nr. 223/2018 pronunțată de Curtea de Apel Iași – Secția civilă; a casat hotărârea atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.