Decizia nr. 1677/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 32/2023 a Tribunalului Olt

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt la data de 05.07.2022, reclamantul A a chemat în judecată pe pârâții B și C S.R.L., solicitând: - obligarea în solidar a pârâților la plata unei despăgubiri în cuantum de 50.000 euro (echivalent în lei 250.000 lei, raportat la cursul BNR de 5,00 lei/euro), reprezentând repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin publicarea pe post a imaginii sale și a comentariilor la adresa sa, toate realizate în condițiile în care reclamantul este unul dintre lucrătorii de poliție ce au realizat o parte a anchetei în cazul faptelor comise de numitul D (cele ce au făcut obiectul ,,(..)”); - obligarea pârâtei persoană juridică să publice dispozitivul sentinței ce se va pronunța pe postul de televiziune pe care îl administrează, timp de 3 zile. - obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința nr. 32 din 25 ianuarie 2023, Tribunalul Olt - Secția I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâții C S.R.L. și B ca neîntemeiată. A fost obligat reclamantul să plătească pârâtului B suma de 4.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată și s-a respins cererea pârâtei C S.R.L. privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 327 din 9 octombrie 2023, Curtea de Apel Craiova – Secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A împotriva sentinței civile nr. 32 din 25 ianuarie 2023, pronunțată de Tribunalul Olt – Secția I Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți C S.R.L. și B, a schimbat în parte sentința în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta C S.R.L. la plata față de reclamant a sumei de 20.000 lei reprezentând despăgubiri. A menținut restul dispozițiilor sentinței.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 327 din 9 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Craiova – Secția I civilă au declarat recurs recurenta-pârâtă C S.R.L. și recurentul-reclamant A. Recurenta-pârâtă C S.R.L. a susținut în dezvoltarea motivelor căii de atac că decizia recurată nu corespunde exigențelor impuse de art. 425 C. proc. civ., deoarece nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Arată în acest sens că soluția pronunțată nu are corespondent în considerentele hotărârii, acestea neîndeplinind cerințele legale în ceea ce privește motivarea hotărârii judecătorești, astfel cum se prevede în art. 425 C. proc. civ., pentru că prin decizia pronunțată, instanța de apel nu a efectuat o analiză completă a cauzei, prin raportare și la apărările formulate de recurentă, expunând într-un mod cu totul evident o tranșare inechitabilă a litigiului, analiza cauzei fiind efectuată exclusiv din perspectiva valorii reclamate ca fiind lezată, principiile europene ce consacră libertatea de exprimare fiind total nesocotite. Din acest considerent, apreciază că procesul de cântărire asupra drepturilor aflate în litigiu nu a fost unul complet si corect. De asemenea, instanța de apel s-a rezumat în a analiza deosebit de sumar condițiile necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale a recurentei, fără a face trimitere la probele administrate, ceea ce echivalează, de fapt, cu nemotivarea hotărârii judecătorești. În concepția Curții Europene a Drepturilor Omului, între garanțiile dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se înscrie și obligația instanțelor de judecată de a-și motiva deciziile. Curtea a statuat că art. 6 din Convenție obligă instanțele să-și motiveze hotărârile, dar această obligație nu trebuie înțeleasă în sensul că ele trebuie să răspundă în mod detaliat la fiecare argument al părților procesului. Întinderea obligației de motivare a deciziilor variază în funcție de natura cauzelor în care sunt pronunțate. Este necesar sa se țină seama, în special, de diversitatea capetelor de cerere a acțiunilor, dar și de apărările formulate de pârâți, apărări care pot avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției pronunțate de instanța de judecată. (Cauza Ruiz Torija contra Spaniei - 9 decembrie 1994). În ceea ce privește considerentele Curții de Apel Craiova, aceasta nu a efectuat o analiză asupra condițiilor răspunderii civile delictuale în mod temeinic, astfel încât să fie arătate atât temeiurile de fapt, cât și cele de drept în baza cărora au fost respinse apărările recurentei. În susținerea caracterului ilicit al faptelor imputate recurentei, instanța de apel nu a luat în considerare motivele expuse pe larg în cuprinsul întâmpinărilor formulate cu privire la inexistența în cauză a faptei ilicite, motivarea sub aspectul acestui element al răspunderii civile delictuale fiind superficială. De altfel, motivarea hotărârii reprezintă o garanție a legalității sale, părțile fiind îndrituite să aibă cunoștință de motivele pentru care sunt admise sau respinse cererile lor, într-o manieră care să răspundă la argumentele invocate chiar și implicit în cazul unora dintre acestea. În jurisprudența CEDO se reține că motivarea se realizează în funcție de circumstanțele fiecărei cauze, iar hotărârea trebuie să cuprindă „un răspuns specific explicit la problemele decisive pentru procedura în cauză.” (Hotărârea din 15.03.2007, cauza Gheorghe contra României). Ca atare, nu se poate aprecia că în cauză s-a realizat o cercetare a problemelor supuse judecății de către instanța de apel. Practic, instanța a ignorat cu desăvârșire nu doar probele depuse la dosarul cauzei de către recurentă, dar și apărările punctuale, individualizate distinct și apte să conducă la o soluție diferită asupra fondului cauzei. Niciunul dintre aspectele dezvoltate în întâmpinarea formulată nu au constituit suport pentru analiza instanței de apel, care prin motivarea oferită a prezentat doar două argumente care în viziunea sa ar atrage răspunderea delictuală a subscrisei: faptul că ar fi fost dezvăluite date cu caracter personal ale intimatului-reclamant (aceste informații îndeplinind exigențele noțiunii de viața privată, în sensul art. 8 CEDO) și faptul că intimatul-reclamant „nu făcea parte din rândul celor care și-au asumat o anumită notorietate, trebuind a fi tratat ca „o persoană obișnuită”. În cadrul unui motiv de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce consacră un principiu fundamental, respectiv al libertății de exprimare, dispozițiile art. 20 din Constituția României, dispozițiile art. 70 art. 75 și art. 1357 C. civ., precum și dispozițiile speciale din materia protecției datelor cu caracter personal astfel cum sunt prevăzute în Regulamentul UE 2016/679 privind protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date (art. 85 și în Legea nr. 190/2018 privind măsuri de punere în aplicare a Regulamentului (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor) (art. 7). Având în vedere cele două drepturi sunt apărate deopotrivă de Convenție, se impune a se remarca că dreptul la libertatea de exprimare și dreptul la viață privată sunt protejate în mod egal de lege și nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanțele naționale trebuie să cântărească cu atenție interesele concurente aflate în joc, iar atunci când examinează necesitatea ingerinței în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputației sau drepturilor altora, Curții Europene i se poate solicita să verifice dacă autoritățile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenție și aflate în conflict și dacă motivele pe care le-au invocat pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante și suficiente (cauza Cicad c. Elveției, Hotărârea din 7 iunie 2016) Invocând jurisprudența Curții EDO în cauze ce au privit libertatea de exprimare, recurenta-pârâtă a arătat că jurnalistului îi este recunoscută posibilitatea de a exagera în prezentarea informațiilor, aceasta deoarece, pe de o parte, informația are un caracter perisabil, iar, pe de altă parte, este necesar ca jurnalistul să poată folosi o modalitatea de a atrage atenția publicului asupra chestiunii de interes public la care se referă, or, în cauza dedusă judecății, titlurile afișate pe burtieră, tonul vocii, imaginile, muzica de pe fundalul reportajelor difuzate, se înscriu în sfera normală de prezentare a informațiilor de interes general. În practica CEDO se mai arată că trebuie tolerat un anumit grad de hiperbolizare și exagerare al subiectelor prezentate în cadrul dezbaterilor publice de interes general astfel încât jurnalistului să nu i se instituie o formă de cenzură care să îl împiedice pe viitor să formuleze critici de orice natură. Totodată, pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private. (cauza A- c. Norvegiei, Hotărârea din 09.04.2009, par. 64), iar „comportamentul persoanei în cauză, înainte de publicarea reportajului, sau faptul că fotografia în litigiu și informațiile aferente acesteia au fost deja publicate anterior reprezintă, de asemenea, elemente care trebuie să fie luate în considerare.” (cauza Van Hannover c. Germaniei nr. 2, Hotărârea din 7.02.2012, par. 111) În toate cazurile citate, Curtea Europeană a decis că, deși ziariștii respectivi lezaseră demnitatea unor persoane, sancționarea lor de către instanțele naționale nu a fost „necesară într-o societate democratică” întrucât nu s-a dovedit existența unei „nevoi sociale presante” care să fi justificat sancționarea, lezarea demnității sau reputației unei persoane nu constituie în sine o astfel de „nevoie socială presantă". În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viață privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, dar și a persoanei care critică; subiectul dezbătut, în sensul de a stabili dacă acesta este sau nu de interes public; forma, stilul și contextul mesajului critic; buna-credință a autorului afirmațiilor incriminate; raportul dintre judecățile de valoare și imputarea unor fapte obiective; doza de exagerare a limbajului jurnalistic; proporționalitatea sancțiunii cu fapta imputată, aspecte care nu au fost evocate în mod complet de către instanța de apel în hotărârea supusă controlului judiciar în recurs. Din motivarea Deciziei recurate se poate observa că instanța de apel nu îmbrățișează raționamentul expus de prima instanță în cuprinsul sentinței pronunțate și reține că intimatul-reclamant este o persoană obișnuită, neasumându-și o anumită notorietate. Această argumentație vădit nefondată a instanței de apel este contrazisă de statuările Curții Europene a Drepturilor Omului, care în practica sa a reținut că „limitele criticii admisibile sunt mai mari pentru funcționari atunci când își exercită atribuțiile oficiale, decât în cazul simplilor particulari, (cauza Mamere c. Franței, nr. 12697/03 din 7 noiembrie 2006, paragraf 27). Astfel, persoana în cauză, aparținând instituțiilor fundamentale ale statului, poate face, în această calitate, obiectul unor critici personale „în limite acceptabile”, nu numai în mod teoretic și general. Cu alte cuvinte, oricine are statutul unei persoane publice, indiferent de domeniul de activitate și indiferent dacă este sau nu funcționar public sau demnitar sau care, în orice fel, suscită interesul justificat al publicului, se prezumă că își dă un consimțământ implicit, tacit, în a se expune mai abrupt atenției presei, având în vedere, între altele, rolul acceptat al presei de a fi „câinele de pază” al societății democratice. Or, Tribunalul a reținut în mod corect faptul că intimatul-reclamant deținea la momentul difuzării reportajelor o funcție publică, fiind șeful Biroului de Investigații Criminale din cadrul Poliției E. în această calitate a fost implicat în operațiunile de căutare ale minorei sechestrate, fiind cunoscut opiniei publice ca fiind ultima persoană care a vorbit la telefon cu F, interesul public pentru persoana acestuia fiind extrem de ridicat. în continuare, așa cum se poate observa din motivarea sentinței (parag. 29-31 coroborat cu parag. 46-47), sprijinindu-se pe jurisprudența CEDO, instanța de fond a concluzionat că intimatul-reclamant se bucură de un grad redus de protecție din cauza funcției publice deținute în perioada în litigiu. Din cele reținute de instanța de apel reiese cu claritate faptul că analiza prezentei spețe a fost efectuată prin raportare doar la anumite criterii din cele trasate de jurisprudența CEDO, favorabile intimatului, neținându-se cont de calitatea și funcția ocupată de intimatul-reclamant, de comportamentul anterior al acestuia, de subiectul de interes public general aflat în dezbatere, de forma, stilul mesajului și doza de exagerare a limbajului jurnalistic, de lipsa obligației subscrisei de a proba afirmațiile făcute, aspecte esențiale în procesul de cântărire a balanței între cele două drepturi aflate în conflict. În fapt, deși calea de atac a apelului presupune o evocare a fondului de către instanța de apel în limitele determinate prin cererea de apel, urmează să observați că din perspectiva reținerii în cauză a faptei ilicite, instanța de apel nu a efectuat o verificare completă și amănunțită a modului în care instanța de fond a pus în aplicare prevederile legale incidente, coroborate cu dispozițiile convenționale si practica europeana în materie. În aceste împrejurări, sancțiunea civilă constând în obligarea recurentei la plata daunelor morale reprezintă o ingerință în dreptul la liberă exprimare și era necesar a se arăta dacă această ingerință este necesară și proporțională într-o societate democratică. În acest sens, se poate observa că instanța de apel, în urma controlului judiciar superficial de temeinicie și legalitate a sentinței pronunțate de prima instanță, a înlăturat în mod nepermis argumentele și dovezile pe care recurenta le-a expus, în legătură cu criteriul contribuției la o dezbatere de interes public a subiectului prezentat, criteriul gradului de notorietate a persoanei vizate, criteriul conținutului mesajului. În mod contrar celor statuate de instanța de fond și cu nesocotirea prevederilor art. 85 din Regulamentul UE 2016/679, ale art. 7 din Legea nr. 190/2018, care evocă derogări de la dreptul la protecția datelor cu caracter personal, precum și ale art. 10 CEDO, instanța de apel a conchis că faptele de a publica imagini cu autoturismul proprietate personală a intimatului-reclamant, în care se putea observa explicit numărul de înmatriculare, culoare, marcă precum și imagini cu blocul unde acesta își are domiciliul împreună cu familia echivalează cu dezvăluirea unor date cu caracter personal ale intimatului-reclamant, ceea ce conturează exigențele noțiunii de viață privată în sensul art. 8 CEDO, fiind aplicabile dispozițiile Regulamentului UE 2016/679. Raționamentul instanței de apel nu se bazează nicidecum pe materialul probator, respectiv CD-ul ce conține înregistrările audio-video ale emisiunilor în litigiu, întrucât ar fi putut observa că materialul difuzat nu prezintă niciun fel de detalii cu privire la adresa exactă a intimatului-reclamant, neputându-se distinge despre ce bloc este vorba. De asemenea, astfel cum a reținut în mod corect și instanța de fond, acest demers (prezența reporterului G la adresa intimatului-reclamant) a fost determinat de încercările repetate ale acestuia de a obține un punct de vedere din partea intimatului-reclamant. În continuare, se poate observa că decizia recurată tratează în mod fragmentar și celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale; în mod special cu privire la prejudiciu, în cuprinsul deciziei nu se regăsesc motive temeinice și suficiente în susținerea despăgubirilor spre care s-a orientat instanța de apel. În privința vinovăției, apreciază că în speță nu se poate reține vinovăția, respectiv reaua-credință a recurentei întrucât scopul urmărit a fost acela de a-și îndeplini cu bună-credință sarcina de a informa opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, nefiind determinați în demersul de intenția de a leza în mod gratuit și nejustificat imaginea intimatului. Având în vedere dispozițiile art. 75 C. civ., care reprezintă o veritabilă transpunere în dreptul intern a tuturor principiilor ce reies din jurisprudența europeană în materia libertății de exprimare, în exercitarea acestui drept, precum și in îndeplinirea obligației de informare a publicului, drepturi prevăzute inclusiv de art. 30 și art. 31 din Constituție, apreciază că jurnaliștii nu pot fi trași la răspundere pentru cea mai ușoară culpă, fiind necesar ca aceștia să fi acționat cu rea-credință, respectiv cu intenția de a încălca drepturile altora. În acest sens, apreciază că îi sunt aplicabile și prevederile art. 1353 C. civ. privind exercițiul licit al drepturilor unei persoane: „Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv.” De asemenea, nici legătura de cauzalitate între fapta ilicită și atingerea drepturilor personal nepatrimoniale ale intimatului-reclamant nu poate fi reținută în cauză întrucât nu s-a demonstrat existența faptei ilicite și nici a prejudiciului. Pe fondul celor mai sus expuse, preocuparea instanței de apel nu a fost aceea de a păstra un echilibru între cele două drepturi fundamentale garantate deopotrivă de CEDO, cauza fiind analizată exclusiv din perspectiva valorii reclamate ca fiind lezată. Recurentul-reclamant A a susținut în dezvoltarea motivelor recursului său că în ceea ce privește soluția dispusă de instanța de apel referitor la pârâta societatea de televiziune, arată că este în totalitate de acord cu argumentele expuse în considerentele deciziei, ce susțin admiterea în parte a cererii sale față de aceasta. Cu toate acestea, afirmă că soluția Curții este nemotivată, întrucât în considerente se regăsesc două paragrafe cu caracter mai mult decât generic, în cuprinsul cărora nu sunt indicate în concret niciun fel de repere/criterii ce au fost avute în vedere de instanța de control la stabilirea întinderii sumei cuvenite pentru repararea prejudiciului produs de pârâta societate de televiziune. Consideră că în aceste condiții, se impune să fie reținut ca incident motivul de casare regăsit în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constatându-se că decizia nu conține motivele pe care se întemeiază (cu referire la cele ce ar fi trebuit să susțină acordarea unei anumite sume drept reparație pentru prejudiciul adus mie). Opinează că instanța de apel avea obligația de a preciza punctual modul în care a înțeles să raporteze la speța de față considerațiile teoretice expuse ca motivare a soluției din perspectiva cuantumului reparației puse în sarcina pârâtei. Ca minim exemplu de element ce ar fi trebuit să fie avut în vedere la determinarea corectă a amplitudinii prejudiciului de imagine și gradului de afectare a vieții private, arată că televiziunea G avea la acel moment difuzare națională și o audiență enormă, în special la emisiunile ce tratau subiectul ,,(...)”. Cu privire la soluția privitoare la intimatul pârât B, invocă incidența în cauză a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că respingerea apelului (ca și respingerea acțiunii la fond) reprezintă o aplicare greșită a normelor de drept material, cu referire concretă la cele ce guvernează răspunderea civilă delictuală, invocate prin acțiunea introductivă. Arată că nu este un om politic sau o persoană cu o funcție publică înaltă (așa cum reține de altfel și Curtea de Apel, nu se încadrează între cei aflați ,,în vizorul publicului”) dar și faptul că pârâtul B nu este un jurnalist. Consideră esențial de reținut această stare reală de fapt, pentru a se putea stabili în ce măsură răspunderea acestuia delictuală trebuia antrenată sau nu, raportat la acțiunile acestuia. Referitor la acestea acțiuni, speră ca instanța de recurs să constate că ne regăsim în ipoteza unor afirmații factuale ale acestuia prin care îl acuză că ar fi comis fapte determinate. Analizând corect și complet ceea ce pârâtul a susținut în cadrul emisiunilor unde nu a participat ca jurnalist (deci teoriile legate de libertatea de exprimare nu-l pot exonera de răspundere pe acesta), se poate constata că nu a realizat judecăți de valoare, exprimând simple opinii la adresa calităților morale, profesionale sau personale ale sale; a lansat acuzații concrete, a susținut că recurentul a comis abuzuri, infracțiuni, că este un polițist corupt, implicat în diferite activități ilegale și că există multiple victime ale acțiunilor sale ilicite. Este important de observat că la dosar nu există nicio probă a verității afirmațiilor pârâtului, cum nici în cadrul emisiunilor televizate nu s-au exhibat asemenea dovezi. În acest context, alegațiile instanței de fond, apreciate drept corecte de cea de apel, conform cărora aprecierile pârâtului reprezintă judecăți de valoare cu o bază faptică suficientă, sunt vădit nefondate. În cadrul deciziei Curții de Apel se face trimitere la jurisprudența CEDO (cu referire la cauza Lingens contra României, fiind probabil vorba de litigiul dintre această persoană și Austria), fără însă a se observa că în cuprinsul deciziilor Curții Europene s-au analizat activități ale unor jurnaliști, privitoare în marea lor majoritate la persoane publice (oameni politici, înalți funcționari, demnitari, etc). În acest sens, au fost cu siguranță avute în vedere cauzele Petrina vs România, Dalban vs România, fără însă a se observa că dreptul la liberă exprimare necesită o protecție în cazul ziariștilor și profesioniștilor ce justifică o preocupare pentru binele public, situație în care B nu se găsește. Din acest motiv, apreciază necesar a se constata că aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor art. 1357 coroborat cu art. 253 alin. (4) C. civ. presupunea să se constate că și pârâtul B i-a produs cu intenție un prejudiciu, prin afirmațiile calomnioase prezentate pe postul național de televiziune, prin acuzarea sa că ar fi comis infracțiuni și deține un patrimoniu însemnat, ce nu putea fi dobândit decât într-o manieră clandestină, ilegală.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât B a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamant. Recurentul-reclamant A a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea ca nefondat a recursului declarat de pârâtă. Recurenta-pârâtă C S.R.L. a formulat întâmpinare la recursul formulat de recurentul-reclamant A, prin care a solicitat admiterea excepției nulității recursului pe fondul neîncadrării motivelor invocate între cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Intimatul-pârât B a formulat răspuns la întâmpinare prin care solicită admiterea recursului, casarea sentinței instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Acțiunea prin care reclamantul se plângea de săvârșirea de către cei doi pârâți a unor fapte ilicite de natură a aduce atingere drepturilor sale nepatrimoniale la imagine și la viață privată a fost respinsă ca neîntemeiată de prima instanță, care a considerat că nu se poate reține săvârșirea unei fapte ilicite de către pârâți, care s-au manifestat în limitele dreptului la liberă exprimare, în legătură cu un subiect de interes public – modul de desfășurare a activității organelor de poliție într-un caz de infracțiuni împotriva vieții persoanei ce au avut ca urmare decesul a două persoane tinere. Curtea de apel, soluționând calea de atac declarată de reclamant, a confirmat soluția tribunalului în privința acțiunii îndreptate împotriva pârâtului persoană fizică, cu privire la care a considerat că nu a adus atingere valorilor patrimoniale amintite prin judecățile de valoare emise în cadrul emisiunilor televizate în discuție și a schimbat sentința exclusiv cu privire la acțiunea formulată împotriva societății deținătoare a postului de televiziune, pe care a obligat-o la plata sumei de 20.000 lei cu titlu de despăgubiri, reținând ca faptă ilicită în sarcina acestei pârâte difuzarea de imagini cu blocul în care se găsește locuința familiei pârâtului, precum și cu autoturismul său, inclusiv cu numărul de înmatriculare. Prin ambele cereri de recurs se critică decizia recurată sub aspectul insuficientei motivări, iar argumentele ce succed susțin concluzia instanței de recurs că, în privința operațiunii de stabilire a cuantumului despăgubirilor la care pârâta recurentă a fost obligată, decizia atacată suferă de acest viciu. Astfel, succesiv argumentării existenței unei fapte ilicite, a unui prejudiciu de natură morală cauzat reclamantului prin această faptă și a legăturii de cauzalitate, Curtea de apel a expus considerații de natură teoretică referitoare la modul de dimensionare a despăgubirilor menite a repara amintitul prejudiciu moral, afirmând că stabilirea sumei de 20.000 lei este realizată în echitate. Firește că, în absența unor criterii legislative comensurabile matematic, demersul de stabilire a despăgubirilor pentru prejudiciul de natură morală cauzat prin lezarea unor valori nepatrimoniale presupune într-o anumită măsură o judecată în echitate. Cu toate acestea, aprecierea în aceste cazuri nu este exclusiv în echitate, pentru că instanța fie adoptă una dintre pozițiile (de regulă, opuse) prezentate de părți, fie se situează între teza reclamantului, care solicită plata unei anumite sume prin cererea sa și cea a pârâtului, care opinează că prejudiciul reclamat nu există sau, după caz, că el este semnificativ mai mic decât cel reclamat. De aceea, așezând soluția privind despăgubirile pentru prejudiciul moral între aceste extreme, instanța este chemată a se raporta nu doar la considerații teoretice privitoare la reperele relevante pentru această operațiune, ci la înseși circumstanțele particulare ale cauzei, în care pot fi incidente unele sau altele dintre criteriile avute în vedere în jurisprudență, sau toate, după caz, urmând a arăta în concret care dintre susținerile părților sunt întemeiate și care sunt înlăturate. Cu alte cuvinte, reperele jurisprudențiale nu sunt utile decât dacă ele sunt legate în mod concret de cauza pendinte, pentru a se vedea care dintre ele este valorificabil într-o direcție sau în alta, în absența raportărilor concrete la persoanele și faptele implicate, evocarea lor neputând ține loc de motivare. De aceea, observând că instanța de apel nu a arătat în considerentele sale care sunt împrejurările concrete avute în vedere la stabilirea despăgubirilor (cum sunt, e.g., calitatea celui acuzat și respectiv a victimei, impactul public al informațiilor și al afirmațiilor, gravitatea faptei), se rețin fondate criticile celor doi recurenți referitoare la incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sub aspectul analizat mai sus. Va fi admis recursul reclamantului și sub aspectul modului de soluționare a cererii sale formulată în contradictoriu cu pârâtul persoană fizică, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Astfel, deși recurentul reclamant a întemeiat criticile ce privesc soluția de respingere a cererii sale de chemare în judecată cu acest pârât pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte observă că în argumentarea sa, recurentul se referă la chestiuni aduse de el în discuție prin apelul declarat și pe care instanța de apel nu le-a examinat. De aceea, văzând și dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., omisiunea de analiză a unor motive de apel formulate în termen și care făceau parte din învestirea instanței de apel va fi examinată prin prisma cazului de casare de la pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., cu trimitere la art. 466 C. proc. civ. relative la limitele judecății în apel și la normele generale cuprinse în art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ. În acest sens, se constată că prin apelul declarat împotriva sentinței primei instanțe, reclamantul a reiterat faptele pe care le impută pârâtului persoană fizică, arătând că acesta a făcut mai multe afirmații relative la persoana sa, care au constituit o atingere a dreptului său la viață privată și la imagine, indicând în acest sens susținerile pârâtului din emisiunile TV la care a participat, susțineri mai largi rezumate de însăși instanța de apel în cuprinsul părții expozitive a deciziei astfel: „A arătat apelantul că era de asemenea, extrem de facil de constatat că această campanie de presă a fost alimentată de afirmațiile realizate la ore de maximă audiență de către pârâtul B privitor la persoana sa, difuzate fără o minimă cenzură ori verificare prealabilă din surse alternative. A precizat apelantul reclamant că, așa cum a arătat și prin acțiune, motivul pentru care postul de televiziune l-a transformat într-o veritabilă țintă a constat în faptul că aceștia au avut convingerea (catalizată de celălalt pârât) că este un personaj negativ, corupt și incompetent, că practic au descoperit „vinovatul” pentru toate neregulile produse în cursul anchetei ce a condus la arestarea lui D. Reafirmă apelantul reclamant că, astfel cum au fost prezentate în mod global informațiile în ceea ce-l privește, denotă că s-a urmărit discreditarea sa pe multiple planuri, susținându-se în esență că este un polițist cu o avere nejustificată, dobândită prin mijloace nelegale, că în mod constant comite abuzuri în exercitarea atribuțiilor de serviciu, toate pentru a justifica suspiciunea că nici în cazul D nu și-a fi îndeplinit sarcinile de lucrător în cadrul BIC al Pol. Mun. E și chiar că s-ar fi aflat într-o oarecare formă de complicitate cu autorul celor 2 fapte de omor.” Instanța de apel, confirmând soluția primei instanțe de respingere a acțiunii îndreptate împotriva pârâtului B, a reținut în considerentele sale: „Soluția pronunțată de către prima instanță în ceea ce îl privește pe pârâtul B este corectă. Curtea Europeană face distincția între fapte și judecăți de valoare. Dacă concretețea primelor se poate dovedi, următoarele nu-și pot demonstra exactitatea. Pentru judecățile de valoare, această cerință este irealizabilă și aduce atingere libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 (cf. cauzei Lingens, paragraful 46 și I_ împotriva României, (decizie), nr. xxxxx/03, 8 septembrie 2005). Nu e mai puțin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă și că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală. Curtea constată că în mod corect prima instanță a catalogat afirmațiile pârâtului ca fiind judecăți de valoare, acesta exprimând opinii și aprecieri personale caracterizate prin o doză inerentă de subiectivism, ce aveau o bază faptică suficientă și care se încadrează în limitele admise în exercitarea dreptului la exprimare. Opiniile exprimate au fost apreciate de către prima instanță ca fiind justificate în raport de nivelul de cunoaștere și experiența personală a acestuia când a fost identificat el însuși în urma unui apel la numărul telefonic de urgență. De asemenea Curtea apreciază că și celelalte afirmații legate de controlul efectuat la societățile pârâtului reprezintă judecăți de valoare având ca bază reală verificările realizate de către reprezentanții ITM Olt dovedite prin procesul verbal de constatare și sancționare depus la dosar.” Or, pe de-o parte decizia recurată nu conține motivele pentru care instanța de apel a apreciat că toate afirmațiile pârâtului (reclamate de apelant) ar constitui judecăți de valoare – în condițiile în care apelantul a contestat această calificare, arătând prin cererea sa de apel că pârâtul a conturat prin afirmațiile sale o imagine a reclamantului de persoană incorectă și coruptă, iar susținerile acestuia conțineau fapte negative concrete atribuite reclamantului. Pe de altă parte, chiar dacă ar fi fost judecăți de valoare, însăși instanța de apel arată în considerente că este posibil ca și judecățile de valoare să fie excesive, fără însă a analiza în acest context toate susținerile reclamate ca fiind apte a încălca drepturile nepatrimoniale ale reclamantului. Astfel, deși acesta din urmă s-a plâns de diferite afirmații care făceau referire la conduita sa profesională și aveau intenția nedisimulată de a-i contura o imagine negativă, Curtea de apel nu a examinat o bună parte dintre aceste susțineri, după cum nu a răspuns nici susținerilor reclamantului apelant în sensul că întreaga conduită a pârâtului persoană fizică trebuie analizată în ansamblul său, nu numai punctual, deoarece toate afirmațiile acestuia luate împreună ar denota o intenție de discreditare specifică relei-credințe în exercitarea dreptului la liberă exprimare. Suplimentar, se constată că, deși apelantul a invocat standardul diferit de analiză în privința afirmațiilor publice ale unei persoane care nu are calitatea de jurnalist, nicio referire sub acest aspect nu se regăsește în decizia recurată, respectiv dacă limitele libertății de exprimare a pârâtului B erau mai înguste sau nu în considerarea acestui aspect și dacă se poate reține o consecință concretă a acestei împrejurări. De aceea, se reține fondat recursul reclamantului și sub acest aspect, urmând a fi admis, iar față de motivul reținut – al absenței unei analize adecvate în privința cererii îndreptate împotriva pârâtului persoană fizică – nu vor examinate criticile ce privesc greșita aplicare a legii, pentru că în privința lor nu este posibil controlul judiciar de legalitate în aceste coordonate. Vor fi înlăturate celelalte critici formulate de recurenta pârâtă Ridzone – cu excepția celei referitoare la nemotivarea cuantumului despăgubirilor – pentru motivele ce succed: Astfel, deși recurenta-pârâtă reproșează instanței de apel nemotivarea hotărârii sub aspectul tuturor cerințelor angajării răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, o astfel de susținere nu este fundamentată. Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a verificat existența condițiilor răspunderii (cu excepția chestiunii întinderii prejudiciului și a reparației) suficient de lămuritor, chiar dacă succint, instanța de recurs constatând că hotărârea cuprinde toate elementele necesare pentru a înțelege de ce susținerile pârâtei nu au fost însușite și de ce a fost pronunțată soluția de admitere în parte a acțiunii. După cum s-a arătat în jurisprudența instanțelor naționale și a instanței europene, instanța nu este ținută a răspunde în detaliu fiecărui argument ridicat de parte, fiind suficient dacă un anumit considerent constituie răspunsul pentru o grupă sau categorie de susțineri ori apărări, cât timp construcția logico-juridică din hotărâre este lămuritoare și clară sub aceste aspecte. De aceea, constatând că instanța de apel s-a raportat atât la dreptul la liberă exprimare al pârâtei ca organism de televiziune, cât și la dreptul la viață privată al reclamantului, argumentând motivele pentru care faptele reținute în sarcina pârâtei depășesc limitele conturate pentru art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu este fondată susținerea privind nemotivarea hotărârii în privința existenței faptei ilicite. Chiar succinte fiind considerentele relevante, rezultă cu claritate că instanța de apel a considerat că expunerea publică a imaginilor cu blocul unde se află locuința familiei reclamantului și cu autoturismul acestuia, incluzând detalii ca marca, culoarea și numărul de înmatriculare, reprezintă o atingere adusă vieții private a reclamantului și o depășire a dreptului la liberă exprimare. De altfel, Înalta Curte nu identifică în cererea de recurs argumente omise la analiză de instanța de apel referitoare la aceste aspecte, prin care pârâta să indice de ce folosirea acelor imagini servea interesului publicului de a cunoaște detaliile anchetei desfășurate de poliție în privința infracțiunilor amintite sau de ce difuzarea imaginilor în discuție, ce priveau în mod indiscutabil viața privată a reclamantului, se încadra în limitele libertății de exprimare a jurnalistului și era necesară pentru realizarea scopului de a relata publicului subiectul de interes – moartea victimelor și ancheta penală. Dintre criticile formulate de recurenta-pârâtă sub cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte observă că o bună parte dintre susțineri cuprind exclusiv expunerea unor texte legale sau convenționale aplicabile cauzei, fără a se evidenția un viciu de nelegalitate în decizia recurată. Astfel, greșita aplicare a normelor de drept substanțial de către instanța de apel presupune a se indica în ce mod concret o normă a fost aplicată în afara domeniului său sau în sensul contrar celor edictate de legiuitor ori într-un alt scop decât cel căruia îi este menită norma. În realitate, analiza justului echilibru dintre cele două drepturi fundamentale aflate în conflict revine instanțelor de fond, deoarece această analiză presupune examinarea circumstanțelor factuale ale cauzei, iar aprecierea respectării sau nu a raportului de proporționalitate între încălcarea adusă dreptului la viață privată și necesitatea expunerii informației nu poate fi cenzurată sub aspectul nelegalității prin prisma cazului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. decât dacă se învederează în concret una dintre situațiile mai sus arătate, de interpretare sau aplicare eronată a legii. În consecința acestor argumente, Înalta Curte constată că indicarea normelor legale aplicabile cauzei nu servește argumentării acestui caz de casare. Totodată, față de cele arătate, nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs chestiunile legate de imposibilitatea de a determina în concret pe baza imaginilor unde era situată locuința reclamantului sau de gradul de notorietate al persoanei vizate, aspecte ce presupun o analiză factuală, ce scapă controlului judiciar. Incidental, Înalta Curte observă că justificarea prin cererea de recurs a necesității de a filma și a prezenta blocul unde locuiește familia reclamantului prin aceea că acesta din urmă nu a răspuns încercărilor jurnaliștilor de a-l contacta este greu de primit într-o logică a bunei-credințe jurnalistice, iar înfățișarea detaliilor autoturismului proprietatea reclamantului nu își găsește justificare nici măcar în această ultimă argumentare. Totodată, chiar dacă s-ar reține (așa cum a pretins recurenta-pârâtă) că reclamantul, ocupând o funcție publică, este o persoană expusă la critici în presă, Înalta Curte observă că localizarea locuinței sale și individualizarea autoturismului acestuia rămân elemente sustrase libertății de exprimare a jurnalistului, în absența unor împrejurări concrete, reale și serioase care să justifice expunerea lor. În fine, tot în cadrul dezvoltării acestui motiv de recurs s-a arătat că instanța de apel a tratat superficial celelalte cerințe ale răspunderii. Cu privire la cuantificarea prejudiciului s-a arătat mai sus că recursul este fondat, iar în ceea ce privește vinovăția, Curtea de apel a arătat cu temei că ea este angajată pentru cea mai ușoară culpă; instanța de recurs adaugă din această perspectivă că devine irelevantă absența relei-credințe, jurnalistul fiind prezumat a cunoaște care sunt limitele libertății sale de exprimare, mai ales cu referire la datele cu caracter exclusiv personal ale persoanelor care sunt subiect al relatărilor sale. Contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, nicio normă dintre cele expuse în recurs și nici jurisprudența instanței europene evocate nu justifică o concluzie în sensul că jurnalistul ar trebui să răspundă numai pentru încălcări ale dreptului la liberă exprimare săvârșite cu intenție; dimpotrivă, fiind un profesionist, el nu este scutit de răspundere pentru ipoteza culpei, iar o eventuală atingere adusă dreptului la viață privată care nu atrage răspunderea sa este analizată prin prisma necesității asigurării unei proporționalități între drepturile analizate și nu în planul vinovăției. Cu privire la legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, Curtea de apel a arătat că ea rezultă din faptele speței (ex re), iar recurenta nu a indicat ce alte argumente erau necesare pentru caracterizarea acestei condiții a răspunderii. Pentru toate aceste argumente, în temeiul art. 497 C. proc. civ., recursurile vor fi admise, cu consecința casării deciziei atacate și a trimiterii cauzei la instanța de apel pentru rejudecare în limitele arătate mai sus. Cu ocazia rejudecării, se va avea în vedere, din perspectiva soluționării pretenției reclamantului îndreptată împotriva pârâtei persoană juridică, că aspectele legate de existența faptei ilicite, a prejudiciului cauzat, a vinovăției și a legăturii de cauzalitate au fost soluționate cu caracter definitiv în prezentul ciclu procesual, rejudecarea acestei părți din acțiune urmând a privi exclusiv cuantificarea despăgubirilor raportat la faptele deja reținute și la împrejurările relevante astfel cum au fost ele probate deja în cauză.