ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2681/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Olt la data de 13 martie 2020, sub nr. x/2020, în temeiul prevederilor art. 1357 și art. 1381 C. civ., reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B.,a solicitat instanței obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 RON, reprezentând daune morale pentru prejudiciul cauzat acesteia ca urmare a expresiilor verbale folosite de pârât și atitudinea jignitoare manifestată față de aceasta.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 582 din 07 octombrie 2020, Tribunalul Olt a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A., și a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 4.000 RON, reprezentând daune morale și la plata sumei de 1 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 43 din data de 25 februarie 2021,Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 582 din 7 octombrie 2020 pronunțată de Tribunalul Olt, a admis apelul formulat de pârâtul B. împotriva aceleiași sentințe, a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei precum și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 43 din data de 25 februarie 2021a Curții de Apel Craiova, secția I civilă a declarat recurs reclamanta A.. Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat "constatarea prejudiciului cauzat de pârât acesteia prin expresiile verbale folosite și atitudinea ostilă și jignitoare manifestată față de reclamantă și obligarea pârâtului să îi achite suma de 500.000 RON cu titlu de pretenții reprezentând daune morale pentru prejudiciul cauzat reclamantei, având în vedere dispozițiile reglementate de art. 1357 C. civ. Recurenta a criticat soluția instanței de apel, indicând ca temei de drept dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. În argumentarea incidenței motivului de casare, prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a prevederilor art. 1357 și art. 1381 din C. civ. din perspectiva în care, deși a reținut existența expresiilor jignitoare și a atitudinii ostile ale pârâtului adresate reclamantei, a apreciat, în mod greșit, că acestea nu afectează dreptul la imagine al reclamantei protejat de art. 252 din C. civ., și ca atare, nu sunt întrunite condițiile antrenării răspunderii civile delictuale. În continuare, a arătat că instanța de apel a făcut o aplicare și interpretare greșită și a prevederilor art. 72 și art. 75 din C. civ., reținând că expresiile jignitoare ale pârâtului nu sunt suficiente să determine o minimă atingere adusă imaginii și reputației profesionale a reclamantei. De asemenea, susține că în mod greșit instanța de apel a reținut că prin atitudinea sa, pârâtul nu a avut intenția de a ofensa, de a o denigra sau a-i leza demnitatea reclamantei, adresându-i-se acesteia în virtutea relației de conviețuire pe care reclamanta a avut-o cu fratele pârâtului, atâta timp cât prevederile legale protejează dreptul la imagine, onoare și demnitate al oricărei acesteia, atât în calitatea sa de avocat, cât și de femeie. În susținerea motivului de casare, prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că nu pot fi primite statuările instanței de apel potrivit cărora expresiile jignitoare au fost exprimate de pârât sub efectul stresului psihic și emoțiilor generate de interogatoriul și de cercetarea la fața locului, efectuate cu ocazia dezbaterii succesiunii mamei acestuia, în contextul în care aceste evenimente au avut loc la un interval de timp de o lună, ceea ce demonstrează că atitudinea ostilă a acestuia a fost una premeditată. De altfel, reținerile instanței cu privire la acest aspect sunt infirmate și de împrejurarea că în cei 20 de ani de când reclamanta se află în relație cu fratele pârâtului, nu a avut legături cu acesta care să îi permită un astfel de comportament. În susținerea aceleiași critici, recurenta reclamantă a mai arătat că motivarea instanței de apel este contradictorie având în vedere că, deși constată că mesajul transmis de către pârât prin utilizarea acestor sintagme nu este unul laudativ sau apreciativ, conduita acestuia nefiind nici etică și nici onorabilă, prin hotărârea pronunțată validează conduita acestuia, reținând că atitudinea pretins defăimătoare provine de la o persoană matură, implicată în actul de justiție în virtutea profesiei exercitate de expert agricol, care are cunoștință de normele de procedură civilă și de consecințele nerespectării unor norme elementare de conduită socială. Din aceeași perspectivă, recurenta reclamantă susține că reținerilecurții de apel sunt contrare textelor de lege din perspectiva în care analiza conduite reprobabile a pârâtului este examinată în contextul relațiilor de familie existente între reclamantă și pârât, iar nu și în raport de profesia sa de avocat. Prin urmare, apreciază că atitudinea pârâtului nu poate fi reținută ca fiind una generată de situații anterioare tensionate și care ar justifica comportamentul jignitor al acestuia față de reclamantă, motivarea instanței de apel în această privință fiind contrară textului de lege, contradictorie, simplistă și părtinitoare, care a înlăturat toate apărările formulate de către reclamantă. Totodată, instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a prevederilor art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului având în vedere că atitudinea pârâtului B. "nu a fost conform normelor de procedură și a codului de conduită socială pentru apărarea interesului legitim în cadrul procesului de partaj". Prin motivele de recurs, depuse ulterior la dosarul cauzei, recurenta reclamanta a reiterat aspecte legate de aplicarea și interpretarea greșită de către instanța de apel a prevederilor legale care reglementează antrenarea răspunderii civile delictuale, respectiv art. 1349 din C. civ. din perspectiva în care nu a reținut că proba faptei ilicite este suficientă pentru a putea fi reținută și existemța prejudiciului moral, celelalte elemente privind raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu fiind prezumate. În continuare, arată că, în cauză, reclamanta a suferit un prejudiciu moral nepatrimonial, ca urmare a unei fapte ilicite și culpabile a pârâtului care a adus atingere valorilor care definesc personalitatea umană, și care, deși nu poate fi evaluat în bani, dă naștere la dreptul la repararea acestuia. De asemenea, a arătat că, în cauză, nu sunt întrunite condițiile exoneratoare de răspundere civilă delictuală prevăzute de art. 1351 din C. civ., reținute de instanța de apel ca fiind reprezentate de "o tulburare spontană, datorată unui proces care a debutat în urmă cu 5 ani".

Apărările formulate în cauză La data de 14 iunie 2021, intimatul pârât B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru imposibilitatea încadrării aspectelor invocate în motivele de casare, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cu titlu preliminar, Înalta Curte va constata că excepția nulității recursului invocată, prin întâmpinare, de intimatul B. este neîntemeiată, urmând a fi respinsă. Înalta Curte constată că cererea de recurs a fost fundamentată, în drept, pe dispozițiile art. 488, alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În argumentarea incidenței motivelor de casare invocate, recurenta reclamantă a susținut existența unei motivări contradictorii din perspectiva în care, deși instanța de apel a reținut că "mesajul transmis de pârât prin utilizarea sintagmelor nu este unul laudativ sau apreciativ, conduita acestuia nefiind nici onorabilă și nici etică", prin soluția pronunțată, a validat conduita manifestată de pârât, aspecte care pot fi analizate din perspectiva motivului de recurs reglementat prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. De asemenea, în argumentarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a pretins aplicarea și interpretarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 71, art. 72, art. 75, art. 1349, art. 1351, art. 1357 și art. 1381 din C. civ., respectiv a dispozițiilor art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva în care a reținut că afirmațiile jignitoare și ostile ale pârâtului nu pot atrage antrenarea răspunderii civile delictuale a acestuia pentru afectarea dreptului la imagine al reclamantei, protejat de art. 252 din C. civ., aspecte care pot fi subsumate cazului de nelegalitate înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În consecință, examinarea deciziei recurate urmează a fi realizată prin prisma criticilor de nelegalitate susceptibile de încadrare în art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. care se vădesc a fi nefondate, având în vedere următoarele considerente: Din perspectiva invocării motivului de nelegalitate reglementat de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., se susține o contradicție în motivarea deciziei în sensul că, deși s-a reținut că expresiile utilizate de pârât și adresate reclamatei nu pot fi validate, nefiind nici etice și nici onorabile, aceste considerente sunt în antiteză cu cele care, în fapt, validează comportamentul pârâtului, și cu soluția din dispozitiv. Din aceeași perspectivă, recurenta reclamantă susține că reținerile curții de apel sunt contrare textelor de lege în sensul că analiza conduitei reprobabile a pârâtului este examinată în contextul relațiilor de familie existente între reclamantă și pârât, iar nu și în raport de profesia sa de avocat. Critica este nefondată. Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate, este necesar ca hotărârea să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază sau să cuprindă considerente contradictorii în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar din altele netemeinicia acestora sau există contradicție între considerente și dispozitiv. Or, în cauză, decizia cuprinde în considerente situația de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care fundamentează în mod logic, soluția adoptată. În acest sens, Înalta Curte constată că, în considerentele deciziei recurate s-a reținut, în urma evaluării probatoriului, că faptele imputate pârâtului au constat în proferarea unor expresii pe calea unor intervenții, orale, directe, făcute în două momente procesuale tensionate ale procesului de partaj în care sunt implicate părțile, ceea ce a condus la lipsirea pârâtului de orice posibilitate de a le reformula, retracta sau cosmetiza înainte de a fi făcute publice. De asemenea, s-a reținut implicarea personală a reclamantei în soluționarea litigiului de partaj în cursul căruia au fost adresate replicile pretins ofensatoare, context în care s-a reținut că expresiile nu au vizat componenta strict profesională a participării reclamantei în procesul respectiv, ci, preponderent, calitatea acesteia de partener de cuplu al fratelui pârâtului, de peste 20 de ani, ceea ce i-a permis acesteia să cunoască în mod direct împrejurările ce au constituit obiect al disputelor între părțile acelui litigiu și s-a apreciat că expresiile folosite apar că au fost adresate de pârât reclamantei ca unei persoane din cercul familial care ar cunoaște în mod direct că realitatea ar fi alta decât cea prezentată în proces de partea adversă. În acest context, s-a apreciat că termenii uzitați reprezintă doar o exteriorizare necenzurată a stării psihice a pârâtului, a subconștientului acestuia, respectiv că, în viziunea pârâtului, nu a existat, la momentul respectiv, o distincție clară sau o delimitare între imaginea și interesul procesual al fratelui său, C., oponentul său în partaj, pe de o parte, și imaginea apărătorului acestuia, A., pe de altă parte, dată fiind relația intimă, de cuplu, existentă între cei doi, implicarea reclamantei în litigiul succesoral fiind de natură emoțională, aspect ce rezultă clar din dorința evidentă de a-și ajuta partenerul de cuplu să obțină satisfacția dorită în acel litigiu. În condițiile în care instanța de apel nu s-a limitat la analiza faptelor imputate pârâtului, ci, s-a raportat la contextul în care acestea au fost săvârșite, ci la atitudinea psihică a pârâtului și la scopul urmărit de acesta, respectiv a realizat propriul examen de necesitate și proporționalitate a ingerinței solicitate a fi dispuse în cauză, în sensul că a analizat dacă această ingerință corespunde unui nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale și de a păstra un just echilibru între imperativele apărării drepturilor individuale și cele ale protejării interesului general, între mijloacele folosite și scopul urmărit, cu luarea în considerare a ansamblului elementelor ce constituie criterii ale analizei în materia libertății de exprimare, circumscrise, în mod necesar, condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, reglementate în plan intern, iar în urma acestei analize a concluzionat, motivat, că măsura dispusă de prima instanță nu îndeplinește această cerință, critica recurentei nu relevă o contradicție între considerentele deciziei civile recurate, aptă să susțină incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Contrar afirmațiilor din recurs, considerentele deciziei adoptate de instanța de apel, întemeiază în mod coerent soluția pronunțată, în funcție de circumstanțele particulare ale cauzei și de apărările formulate de părțile litigante, în paradigma acțiunilor de drept comun întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, cu valorificarea raționamentelor expuse de instanța de contencios european a drepturilor omului în jurisprudența sa relevantă în această materie. Ca atare, se constată că motivarea deciziei nu este lacunară și că aceasta reflectă particularitățile cazului dedus judecății și cuprinde aprecierea instanței de apel, raportată la principiile care se degajă din jurisprudența CEDO care trebuie avute în vedere în analiza impusă de circumstanțele cauzei. Nici criticile relative la considerentele deciziei recurate circumscrise acelorași circumstanțe factuale reținute, în sensul că mesajul transmis de pârât prin utilizarea sintagmelor și expresiilor adresate reclamantei, nu a vizat componenta profesională a reclamantei, ci calitatea sa de persoană din cercul familial, cu care fratele intimatului a conviețuit o perioadă lungă de timp, calitate în care a avut posibilitatea de a cunoaște împrejurările asupra cărora purta litigiul derulat între părți - în contextul în care reclamanta susține lipsa unor legături între aceasta și pârât, care să permită comportamentul incriminat, respectiv cele circumscrise statuărilor instanței de apel potrivit cărora expresiile jignitoare au fost exprimate de pârât sub efectul stresului psihic și emoțiilor generate de interogatoriul și de cercetarea la fața locului, efectuate cu ocazia administrării expertizei în litigiul care are ca obiect dezbaterea sucesiunii mamei acestuia, deși, potrivit recurentei, aceste evenimente au avut loc la un interval de timp de o lună, ceea ce ar demonstra că atitudinea ostilă a acestuia a fost una premeditată, nu au aptitudinea de susține acest motiv de recurs. Aceasta întrucât considerentele în discuție au fost expuse de către instanța de apel cu ocazia reevaluării împrejurărilor de fapt care au generat pretinsele afirmații denigratoare. Or, interpretarea într-o altă modalitate decât cea agreată de recurentă a probelor și aprecierea asupra acestora nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. În consecință, se reține că, în realitate, prin construcția juridică prezentată reclamanta urmărește reținerea unei alte situații de fapt decât cea stabilită de instanța devolutivă, ca efect al analizei coroborate a probelor apreciate ca fiind concludente sub aspectul analizat, contrar prevederilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. Totodată, cu referire la susținerea recurentei reclamante conform căreia "motivarea instanței este contrară legii din perspectiva în care reține că atitudinea reprobabilă a pârâtului a vizat calitatea reclamantei de persoană din cercul familial al părții adverse, iar nu calitatea sa de avocat", respectiv că soluția adoptată ar reprezenta o încurajare a pârâtului în a perpetua acest comportament, Înalta Curte reține că aspectele învederate nu pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. care privește exclusiv ipoteza nemotivării, sau a unei motivări străine ori contradictorii; or, prin critica formulată, se afirmă o pretinsă motivare a instanței de apel "contrară legii", nevizată de acest motiv de recurs. În acest punct, trebuie menționat de asemenea, că soluția pronunțată în cauză nu poate fi echivalată cu acordarea unui gir necondiționat pentru conduite ilicite, viitoare ale pârâtului, în raport cu reclamanta, întrucât analiza condițiilor răspunderii civile delictuale trebuie făcută în mod adecvat circumstanțelor particulare ale fiecărei spețe. În fine, în ceea ce privește afirmația recurentei reclamante conform căreia "nu este de acord cu motivarea instanței conform căreia atitudinea pârâtului este una de excepție pe fondul unei situații profund tensionate, manifestările pârâtului fiind suficiente pentru a atrage răspunderea sa delictuală", Înalta Curte reține că aceasta exprimă, de fapt, nemulțumirea recurentei reclamante cu privire la aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor care reglementează condițiiile angajării răspunderii civile delictuale raportat la situația de fapt dedusă judecății, și care, deci, nu reclamă o analiză din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Înalta Curte constată, așadar, că, din perspectiva analizei prezente, nu pot fi identificate aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate sub aspectul motivării care să justifice incidența motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., așa cum se susține prin memoriul de recurs. Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte reține că, respingând apelul reclamantei și dispunând admiterea apelului pârâtului, Curtea de Apel Craiova a apreciat că faptele imputate acestuia nu depășesc limitele de exprimare impuse de necesitatea respectării art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv că, raportat la gravitatea concretă a faptelor săvârșite, la circumstanțele în care au fost acestea săvârșite, la vinovăția pârâtului și scopul urmărit de acesta, reclamanta nu a suferit un prejudiciu în legătură cu afirmațiile pârâtului care să atragă, cu necesitate, răspunderea acesteia din perspectiva dispozițiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală, măsura solicitată de reclamantă fiind apreciată ca disproporționată raportat la scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală. Prin criticile formulate în dezvoltarea acestui motiv de recurs recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că sunt aplicabile dispozițiile art. 1381 și art. 1357 din C. civ., respectiv că se impunea obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral înregistrat atât din perspectiva atingerii aduse demnității și onoarei, cât și a reputației sale profesionale. Or, dincolo de faptul că argumentul invocat de către recurentă în sensul că s-ar fi reținut eronat că este primordial dreptul la liberă exprimare al pârâtului, nu este susținut de considerentele deciziei civile recurate, trebuie observat că recurenta nu a dezvoltat veritabile critici de nelegalitate sub acest aspect. Astfel, recurenta nu a combătut raționamentul instanței de apel, care realizând o analiză complexă a condițiilor răspunderii civile delictuale în situația particulară în care cele două drepturi garantate în mod egal de legislația națională și convențională (dreptul la demnitate și reputație, circumscris dreptului la viață privată al reclamantei și dreptul la liberă exprimare al pârâtului) a conchis, raportat la natura expresiilor proferate de pârât și la circumstanțele în care faptele analizate au fost săvârșite, că afirmațiile considerate jignitoare de către reclamantă au fost exprimate, în mod izolat, accidental, într-o modalitate care nu este de natură să afecteze justul echilibru ce ar trebui să existe între libertatea de exprimare a unei persoane și dreptul la reputație al celeilalte. Se observă, în acest sens, că în recurs, recurenta reclamantă a reiterat susținerile din apel privitoare la natura afirmațiilor incriminate, contextul proferării acestora și propria sa opinie asupra modalității în care instanța de apel ar fi trebuit să aprecieze asupra cerinței prejudiciului și proporționalității și necesității sancționării pârâtului, prin obligarea acestuia la plata unor daune morale, susținând că deși a făcut dovada existenței unei fapte ilicite, circumscrise unui limbaj suburban, ofensator și a prejudiciului înregistrat, instanța de apel ar fi ignorat prin decizia recurată gravitatea faptelor, vârsta pârâtului și profesia acestuia, reținând greșit, prin decizia recurată, că expresiile incriminate au fost proferate sub imperiul unui stres necontrolabil, respectiv că atitudinea pârâtului a fost una de excepție, pe fondul unei situații profund tensionate anterior sau implicarea personală a recurentei în acest litigiu, ignorând, totodată, lipsa unor relații apropiate între părțile litigante anterior derulării litigiului generat de succesiunea mamei pârâtului sau durata procedurii judiciare. Înalta Curte subliniază însă, că în considerarea caracterului extraordinar al căii de atac a recursului, judecata în această cale de atac implică în mod exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, fiind necesar, totodată, ca prin criticile formulate titularul căii de atac să evidențieze în mod particular pretinsele erori din raționamentul logico-judiciar al instanței de apel, nefiind permisă reiterarea susținerilor proprii ale părții. Or, în concret, deși recurenta-reclamantă susține că aceste argumente nu vizează modalitatea de apreciere a probelor în apel, ci vizează o aplicare eronată a textelor de lege incidente pricinii, Înalta Curte constată că o atare critică nu evidențiază greșeli de interpretare sau aplicare a unor norme legale sau convenționale, ci propria viziune a recurentei asupra încadrării în drept a situației de fapt a pricinii. În plus, deși se susține în recurs că instanța de apel ar fi statuat, în mod simplist și părtinitor asupra vinovăției și atitudinii pârâtului la momentul proferării expresiilor incriminate, trebuie observat că inclusiv tranșarea acestei chestiuni litigioase presupune exclusiv analiza probatoriului. În plus, în ceea ce privește aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 1349 din C. civ., Înalta Curte constată că recurenta - reclamantă s-a rezumat în a reda textul legal fără a aduce argumente, raportat la considerentele reținute de curtea de apel. Tot astfel, invocând aplicarea eronată a prevederilor art. 71, art, 72, art. 75 și art. 252 din C. civ., respectiv a art. 10 și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor omului, recurenta reclamantă susține că atitudinea pârâtului nu a fost conformă nici normelor de conduită civilizată și nici celor de procedură, în timp ce propria sa conduită a fost una corespunzătoare, astfel că, în mod eronat s-a apreciat că pârâtul a acționat pentru apărarea unui interes legitim, cu încălcarea standardului de protectie a dreptului la viață privată, de care trebuie să se bucure orice persoană. În contextul factual stabilit de instanțele fondului, instanța de recurs reține că instanța de apel a avut de determinat dacă, în circumstanțele concrete ale litigiului, faptele pârâtului constând în admonestarea reclamantei și proferarea, la adresa acesteia, a unor expresii care, generic și privite în mod izolat, au un petențial ofensator, raportat la contextul în care au fost săvârșite - pe fondul unui proces patrimonial, în care pârâtul are calitatea de parte, iar reclamanta, în calitate de avocat al părții adverse, a avut o implicare emoțională directă, ca partener de viață al fratelui pârâtului, parte litigantă în acel proces - este o faptă ilicită care poate antrena răspunderea civilă delictuală pe planul dreptului intern iar, pe planul dispozițiilor convenționale, dacă această faptă, pretins săvârșită cu depășirea limitelor dreptului recunoscut de lege, ar putea avea valența unei ingerințe în dreptul la viață privată a reclamantei, respectiv dacă, prin faptele imputate, intimatul s-a plasat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10, cu consecința încălcării art. 8 al Convenției europene a drepturilor omului. Astfel, luând în considerare paradigma controlului Curții Europene în această materie, trebuie avut în vedere echilibrul ce trebuie păstrat între cele două drepturi, deopotrivă garantate convențional și contextul în care s-a manifestat dreptul la liberă exprimare - aspect de o importanță majoră pentru identificarea limitelor permise în exercitarea acestui drept, căruia Curtea europeană îi acordă o atenție sporită, subliniind necesitatea luării în considerare a tuturor împrejurărilor în care au fost făcute afirmațiile (cauza Bladet Tromso și Stensaas c. Norvegiei, par. 62). Deși din interpretarea dispozițiilor art. 10 din Conveția europeană a drepturilor omului, rezultă că exercițiul libertății de exprimare presupune "îndatoriri și responsabilități", astfel că el poate fi supus unor "formalități, condiții, restricții sau sancțiuni", ceea ce semnifică recunoașterea posibilității pentru stat de a exercita anumite "ingerințe" în exercițiul acestei libertăți fundamentale, o atare posibilitate impune verificarea celor trei condiții impuse de textul convențional, respectiv ca această ingerință, imixtiune, atingere a dreptului la liberă exprimare să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a răspunde unei nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale. Testul de necesitate impune, așadar, ca instanța să verifice dacă există un echilibru între ingerința dispusă și valoarea ocrotită și dacă motivele invocate de stat sunt suficiente și pertinente pentru a justifica măsura dispusă. De asemenea, este necesar ca ingerința dispusă să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea, în acest sens, cauzele Cumpănă și Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou și Pîrcălab împotriva României). Reținând aceste coordonate ale examinării, sub aspectul verificării îndeplinirii condițiilor reglementate de art. 1349 și art. 1357 din C. civ., instanța de recurs apreciază că, în mod corect, a statuat instanța de apel că afirmațiile pârâtului nu justificau, raportat la contextul în care au fost proferate și la scopul urmărit de pârât, în exercitarea dreptului la liberă exprimare, sancționarea conduitei pârâtului prin obligarea sa la plata daunelor morale, în temeiul răspunderii civile delictuale. Se impune a fi menționat, sub acest aspect, că instanța de apel a arătat maniera în care, în plan subiectiv, s-a reflectat în conștiința pârâtului confruntarea sa cu un adversar în justiție, rudă apropiată, susținut în toate demersurile de către reclamantă, partenera sa de viață, context în raport cu care, se vădește a fi corectă concluzia desprinsă de instanța devolutivă în sensul că pentru a putea fi calificată și încadrată în definiția faptei ilicite, intervenția pârâtului concretizată în proferarea expresiilor ce constituie obiect al prezentei analize, chiar realizată într-o modalitate neprocedurală și care poate fi apreciată, privită în mod izolat, ca neconformă strandardelor sociale, nu putea fi desprinsă de contextul faptic al derulării procesului respectiv, spre a fi transpusă în cel al scopului șicanator și denigrator și a relei-credințe. Contrar afirmațiilor din recurs, în cauză nu a fost reținută nici lipsa potențialului ofensator al expresiilor proferate de către pârât și nici existența unei cauze exoneratoare de răspundere civilă, ci, s-a apreciat, raportat la circumstanțele factuale particulare ale cauzei, că faptele imputate pârâtului -constând în afirmațiile proferate de acesta cu ocazia administrării probei cu interogatoriu și a cercetării la fața locului, în prezența experților topo, în litigiul succesoral în care reclamanta îl reprezenta, în calitate de avocat, pe fratele pârâtului - nu au fost săvârșite în scopul vădit al discreditării recurentei și a afectării imaginii sale publice, ci ca o formă de exteriorizare a percepției individuale și subiective divergente a pârâtului și a reclamantei, în legătură cu starea de fapt din litigiul succesoral derulat cu partenerul de viață al recurentei. Se impune a fi observat, deopotrivă, că argumentele din recurs nu au aptitudinea de a releva că faptele imputate pârâtului au fost săvârșite cu intenția de a aduce atingere drepturilor personale nepatrimoniale ale recurentei, întrucât susținerile acesteia nu sunt decât rodul unei opinii individuale cu privire la modalitatea în care s-au derulat procedurile judiciare, în litigiul succesoral, și în privința gravității faptelor și scopului urmărit de pârât. În acest context, fiind chemată să verifice echilibrul între cele două drepturi concurente ale părților implicate și identificând premisa care a justificat atitudinea subiectivă a intimatului în proferarea expresiilor în privința cărora reclamanta a susținut că i-au afectat dreptul la onoare, demnitate și reputație, inclusiv sub aspect profesional, instanța de apel a reținut, argumentat și judicios, că acțiunile pârâtului nu se plasează în afara limitelor de protecție ale dreptului la liberă exprimare și nu justifică raportat la circumstanțele factuale concrete în care au fost săvârșite faptele imputate și la finalitatea urmărită, intervenția instanței și sancționarea conduitei pârâtului, pe tărâmul răspunderii civile delictuale. De vreme ce, potrivit situației de fapt a cauzei, pe care se grefează controlul de legalitate în recurs, rezultă că toate afirmațiile intimatului au fost făcute sub efectul stresului psihic și emoțiilor generate pârâtului, parte litigantă în litigiul succesoral, în timpul administrării probelor în acel litigiu, de modalitatea în care s-a derulat litigiul respectiv, pe fondul implicării personale a reclamantei, în valorificarea drepturilor procesuale ale partenerului său de viață, iar în cauză nu s-a ignorat conținutul concret al acestor afirmații ci, au fost avute în vedere circumstanțele în care a fost exercitat dreptul la exprimare și efectele concrete produse asupra imaginii reclamantei, demnității și onoarei acesteia, Înalta Curte constată că raționamentul juridic expus de instanța de apel care, în analiza chestiunii litigioase referitoare la depășirea limitelor libertății de exprimare, s-a raportat la reperele consacrate în jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în privința respectării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, în speță, (jurisprudență care împreună cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele sale adiționale formează un bloc de convenționalitate ce se impune cu forță obligatorie instanțelor naționale) nu relevă o aplicare eronată a normelor incidente în cauza de față și nici a acestei jurisprudențe. De asemenea, cu privire la pretinsa aplicare și interpretare greșită a dispozițiilor art. 1351 din C. civ., Înalta Curte constată că în cauză, instanța de apel nu a reținut incidența vreunei cauze exoneratoare de răspundere, din perspectiva intervenirii unei forțe majore sau a cazului fortuit, care să permită controlul de legalitate de către instanța de recurs, în aplicarea prevederilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. Raportat la considerentele anterior prezentate, argumentul recurentei reclamante potrivit căreia probarea faptei ilicite este suficientă pentru a se reține existența prejudiciului moral, nu are aptitudinea de a reliefa, nelegalitatea deciziei civile recurate, aceasta cu atât mai mult cu cât, în speță, nu s-a reținut o omisiune a reclamantei de a proba prejudiciul invocat, ci s-a constatat că, așa cum s-a arătat deja în cele ce preced, raportat la contextul factual particular al pricinii, gravitatea faptelor și efectele produse în concret nu reclamă cu necesitate intervenția autorităților statului. Nefondate sunt și argumentele prin care recurenta tinde la a evidenția lipsa de imparțialitate a judecătorilor din apel, în legătură cu modalitatea în care aceștia au analizat probatoriul și au concluzionat asupra temeiniciei apărării pârâtului în sensul că expresiile incriminate au fost proferate sub imperiul unei puternice tensiuni emoționale generate de existența litigiului succesoral, în care reclamanta a avut la rândul său o implicare emoțională, personală, directă. Aceasta întrucât, lipsa de imparțialitate nu poate fi dedusă din simpla relatare a părții pretins vătămate, ci trebuie să rezulte din acte sau fapte concrete ale judecătorilor, săvârșite în timpul instrumentării procesului, privit în ansamblul său, care să creeze o suspiciune rezonabilă asupra nepărtinirii acestora în judecarea cauzei. Or, în cauză, recurenta nu aduce astfel de argumente ci, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., critică modalitatea în care instanța devolutivă a apreciat probatoriul, în ansamblu, conform principiului liberei aprecieri a probelor, stabilind situația de fapt. În consecință, câtă vreme în susținerea acestei critici nu se aduc argumente care să justifice fie ignorarea unor probe cărora legea să le confere o valoare doveditoare superioară, fie încălcarea unor norme de drept materiale sau procesual, acest argument care relevă, în esență, o pretinsă eroare săvârșită de instanța de apel în aprecierea probelor administrate în cauză, excedează analizei instanței de recurs, în cadrul acestei căi de atac extraordinare nefiind posibilă repunerea în discuție a situației de fapt. Or, motivarea cererii de recurs în acord cu prevederile art. 486 din C. proc. civ. implică determinarea greșelilor imputate instanței și argumentarea criticilor formulate. În caz contrar, indicarea unuia dintre cazurile limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., devine pur formală și nu învestește, în mod legal, instanța de recurs cu exercitarea controlului de legalitate. Pentru toate aceste considerente, găsind nefondate criticile din recurs, în ansamblul lor, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 43/2021 din 25 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, ca nefondat.