ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1970/2024

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt – Secția I civilă, în data de 14.10.2020, reclamanta A a solicitat instanței obligarea pârâtului B la restituirea sumei de 80 000 euro, acordată cu titlu de împrumut, precum și a dobânzii legale aferente, calculate de la data introducerii prezentei cereri și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 15.03.2021, pronunțată de Tribunalul Olt, s-a dispus încuviințarea probei cu interogatoriul pârâtului și a probei cu interogatoriul reclamantei, s-a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisurile de la dosar.

Prin sentința civilă nr. 392 din 14 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul Olt – Secția I civilă, s-a respins excepția inadmisibilității cu privire la petitul privind restituirea împrumutului, s-a respins excepția inadmisibilității cu privire la petitul privind îmbogățirea fără just temei, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția lipsei calității procesuale active, s-a admis acțiunea formulată reclamanta A, în contradictoriu cu pârâtul B, având ca obiect pretenții dobândă legală. A fost obligat pârâtul să restituie reclamantei suma de 80.000 euro pe temeiul îmbogățirii fără just temei, precum și dobânda legala aferentă, calculată de la data introducerii cererii, până la data plății efective. A fost obligat pârâtul la plata sumei de 7501 lei către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 15.03.2021, pronunțate de Tribunalul Olt în dosar nr. x/104/2020 a declarat apel pârâtul B.

Prin decizia nr. 343 din 16 decembrie 2021, Curtea de Apel Craiova – Secția I civilă a admis apelul declarat de pârâtul B împotriva sentinței civile nr. 392/14.06.2021 și a încheierii din 15.03.2021, pronunțate de Tribunalul Olt în dosar nr.x/104/2020. A anulat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul Olt.

Împotriva acestei decizii civile, atât reclamanta A, cât și pârâtul B au formulat recurs.

Prin decizia nr. 1854 din 13 octombrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I civilă în dosarul nr. x/104/2020, a fost admis recursul declarat de reclamanta A împotriva deciziei nr. 343 din 16 decembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă.

A fost casată decizia recurată și s-a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

A fost respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B împotriva aceleiași decizii.

Prin decizia civilă nr. 1404 din 10 noiembrie 2023, Curtea de Apel Craiova – Secția I civilă a dispus următoarele:

A admis apelul formulat de către apelantul-pârâtul B împotriva sentinței civile nr. 392, pronunțate la data de 14.06.2021, de către Tribunalul Olt, în dosarul nr. x/104/2020, precum și împotriva încheierii de la data de 15.03.2023, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis excepția inadmisibilității derivată din caracterul subsidiar al actio de in rem verso.

A respins, ca inadmisibilă, acțiunea privind îmbogățirea fără justă cauză.

A respins cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată.

A păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate.

A respins cererea intimatei-reclamantei privind cheltuielile de judecată aferente căilor de atac.

Împotriva acestei decizii, la 19 ianuarie 2024, a formulat recurs reclamanta, prin care a solicitat casarea deciziei recurate și, rejudecând, respingerea, ca nefondat, a apelul formulat de pârât și menținerea soluției primei instanțe.

Recurenta a invocat motivele prevăzute de art. art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., învederând, în esență, următoarele argumente:

Subsumat ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât se reține, pe de o parte, inexistența unui acord de voințe cu privire la vânzare/cesionarea părților sociale, conform celor hotărâte în litigiul anterior, iar, pe de altă parte, că se probează existența unei promisiuni de vânzare-cumpărare cu valoare de antecontract.

Au arătat și că hotărârea cuprinde motive contradictorii, străine de natura cauzei și superficial motivate prin prisma faptului că pe de o parte, reține că „faptul că parte a prețului convenit de cocontractanți a fost plătit unei alte persoane, iar nu asociatului care deținea părțile sociale ce au făcut obiectul convenției (promitentului înstrăinător), nu înlătură calificarea dată sumelor remise pârâtului și nici nu lipsește de cauză juridică mișcarea acestor valori între patrimoniile părților”, iar pe de altă parte, că „...reclamanta avea la dispoziție o acțiune în restituirea sumei achitate în cadrul acțiunii în rezoluțiunea antecontractului, care permite o examinare eficientă a pretenției de a-i fi restuit ce i se datorează”.

Evident că această afirmație finală, raportat la motivarea anterioară a aceleiași instanțe este contradictorie, nemotivată suficient de către instanța, întrucât este imposibil din punct de vedere juridic să ceri restituirea unei sume de bani de la o persoană care nu a primit nicio sumă de bani.

Nemotivată rămâne și componenta principală a presupusului antecontract/promisiune de vânzare-cumpărare în ceea ce privește componenta prețului contractului.

Deși avea la dispoziție puterea de lucru judecat a sentinței civile pronunțate de Judecătoria Slatina, instanța de apel nu are în vedere prețul pretinsei convenții pe care a „identificat-o”, în pofida autorității de lucru judecat, fiind bine știut că odată stabilită o relație contractuală trebuie identificate toate elementele, inclusiv prețul ce ține de esența vânzării, mai ales când vorbim despre o pretinsa operațiune de vânzare-cumpărare părți sociale, cu finalitatea dobândirii unor bunuri imobile, etc.

Subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține încălcarea art. 477 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la limitele apelului, mai ales în ceea ce privește incidența instituției „conversiunii actului juridic” ce nu a fost cerută de nimeni, nici ca apărare, nici ca pretenție, instituție ce nu a fost pusă în discuție în temeiul art. 22 C. proc. civ., fiind încălcate, astfel, pe lângă prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., și dispozițiile art. 13, art. 14 și art. 22 alin. (4) teza a II-a C. proc. civ., hotărârea fiind nelegală din acest punct de vedere.

Recurenta-reclamantă mai invocă încălcarea art. 349 și art. 348 C. proc. civ. cu privire la valoarea probatorie a recunoașterii pârâtului din cauza anterioară, încălcarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ. raportat la considerentele sentinței civile nr. 1674/2021 a Judecătoriei Slatina, precum și a prev. art. 1182 alin. (1) C. civ. și a art. 1279 alin. (1) C. civ., cu privire la formarea contractului și promisiunea de a contracta, precum și încălcarea prev. art. 1345 C. civ. și a art. 1165 C. civ., referitor la condițiile cerute pentru constatarea îmbogățirii fără justă cauză.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl va admite, va casa decizia civilă recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, pentru următoarele considerente de drept:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., „recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”, iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., „cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor”.

Din coroborarea acestor dispoziții legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar doar prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, părțile putând-o critica numai pentru motivele prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a respectat aceste exigențe legale, invocând argumente care se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Chiar dacă în cuprinsul memoriului de recurs a fost invocat, în mod expres, doar motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., se constată că unele dintre argumente se subsumează motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din moment ce recurenta-reclamantă a susținut încălcarea de către instanța de apel și a unor norme de drept procesual.

Având a analiza, cu prioritate, motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., se reține că recurenta-reclamantă a invocat încălcarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ., atunci când instanța de apel nu a ținut cont de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/311/2020 al Judecătoria Slatina cu privire la inexistența unui acord de voință încheiat între aceasta, soțul său, pe de o parte și tatăl pârâtului, pe de altă parte, având ca obiect transferul proprietății asupra părților sociale ale societății S.C. C S.R.L. contra unui preț, din care a fost achitată suma de 80.000 euro, ce face obiectul prezentului litigiu și motivarea contradictorie a instanței de apel cu privire la acest aspect, ce reține existența unui acord de voință între reclamantă și pârâtul B, deși s-a avut vedere nașterea acordului de voință dintre reclamantă și tatăl pârâtului, D.

Înalta Curte constată că aceste motive de casare sunt fondate.

În cauză, cu titlu preliminar, Înalta Curte reamintește că, prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, în data de 14.10.2020, sub nr. x/104/2020, reclamanta A a solicitat instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului B la restituirea sumei de 80 000 euro, acordată cu titlu de împrumut, precum și a dobânzii legale aferente, calculate de la data introducerii prezentei cereri și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanta justifică formularea acestei pretenții arătând că, pe fondul unor raporturi de afaceri stabilite atât cu pârâtul, cât și cu tatăl acestuia – administratorul S.C. C S.R.L. - a încheiat un contract de credit, în data de 26.03.2019, cu E Bank S.A., destinat achiziționării părților sociale deținute de tatăl pârâtului. În acest context, a predat pârâtului, prin viramente bancare repetate, suma de 75.000 EUR, iar 5.000 EUR au fost predați personal, cu titlu de împrumut, pentru buna funcționare a S.C. C S.R.L., urmând ca, în cazul în care s-ar fi realizat vânzarea părților sociale ale societății, să opereze o compensare parțială din prețul total. Întrucât vânzarea nu a fost perfectată, din motive neimputabile reclamantei, apreciază că pârâtul este obligat la restituire.

În subsidiar, reclamanta invocă în drept, ca temei juridic al pretențiilor formulate, art. 1341 și art. 1345 C. civ., referitoare la plata nedatorată și la îmbogățirea fără justă cauză.

Procedând la cercetarea fondului, prima instanță reține, sub aspectul împrejurărilor de fapt esențiale, că între părți a existat un raport juridic având ca premisă intenția de achiziționare de către reclamantă și soțul acesteia, de la D-tatăl pârâtului-, a societății S.C. C S.R.L., sens în care reclamanta și soțul acesteia au încheiat cu E Bank S.A. contractul de credit nr. 20776 din 26.03.2019.

În acest context, reclamanta a virat în contul pârâtului, în perioada 21.02.2019-21.04.2019, sume în euro, reprezentând ,,cv contract”. Primirea unui total de 80.000 euro a fost recunoscută de către pârât, însă susține partea că acești bani au constituit ,,avans pentru achiziționarea părților sociale”. Totodată, pârâtul a apreciat că ,,este îndreptățit la păstrarea sumelor de bani primite de la reclamantă”, pentru că nu s-a finalizat tranzacția conform înțelegerii avute de tatăl său cu reclamantă și cu soțul acesteia.

Aceeași instanță reține, fără echivoc, din materialul probator, faptul că părțile nu au încheiat un contract de împrumut și, contrar celor susținute de reclamantă, suma de 80.000 euro nu a fost oferită pârâtului cu titlu de împrumut, cu obligația ca acesta să o restituie după o anumită perioadă de timp.

Deoarece starea de fapt rezultată din probatoriul administrat prezintă particularități, tribunalul a analizat cauza prin prisma tuturor instituțiilor de drept invocate de reclamantă prin cererea introductivă.

S-a concluzionat în sensul că instituția îmbogățirii fără justă cauză reprezintă temeiul de drept incident stării de fapt evidențiate de probele administrate. Reclamanta nu a virat suma pretinsă pârâtului cu intenția de a stinge o datorie și nici nu a plătit din eroare, astfel că instituția plății nedatorate reglementată de art. 1341 C. civ. nu se regăsește în speță. În consecință, prima instanță admite pretențiile reclamantei, pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză și obligă pârâtul la restituirea sumei de 80.000 euro, cu dobânda legală.

Curtea, învestită fiind cu soluționarea apelului formulat de pârât împotriva sentinței civile nr. 392, pronunțate la data de 14.06.2021, de către Tribunalul Olt, în dosarul nr. x/104/2020, precum și împotriva încheierii de la data de 15.03.2023, ca efect al pronunțării deciziei nr. 1854 din 13 decembrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă (prin care s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, ca urmare a casării deciziei instanței de apel din cel dintâi ciclu procesual), a reținut, în esență, că mijloacele de probă administrate în prezenta cauză, respectiv mărturisirea ambelor părți, probează existența unei promisiuni de vânzare cu valoarea unui antecontract privind transferul dreptului de proprietate asupra părților sociale ale societății S.C. C S.R.L., astfel că reclamanta avea la dispoziție o acțiune în restituirea sumei achitate în cadrul acțiunii în rezoluțiunea antecontractului care permite o examinare eficientă a pretenției de a-i fi restuit ce i se datorează, admițând excepția inadmisibilității acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, apreciind că părțile prezentului litigiu sunt însă terți față de litigiul înregistrat sub nr. x/311/2020, prin care a fost tranșată jurisdictional calificarea juridică a relațiilor de afaceri derulate vizând părțile sociale ale societății al cărei unic asociat este tatăl pârâtului, astfel încât acestea au posibilitatea de a face dovada contrară celor reținute prin sentința antereferită, în condițiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ.

Se remarcă, în acest context, că elementul esențial din argumentația celor două motive de casare vizează o pretinsă dezlegare jurisdicțională definitivă a chestiunii litigioase referitoare la inexistența unui acord de voință încheiat între aceasta, soțul său, pe de o parte și tatăl pârâtului, pe de altă parte, având ca obiect transferul proprietății asupra părților sociale ale societății S.C. C S.R.L., aspect tranșat cu efect de lucru judecat, însă ignorat în mod greșit de către instanța de apel și repus în discuție în litigiul pendinte.

În acest punct, se cuvine a fi amintit că autoritatea de lucru judecat reprezintă, necontestat, principalul efect procesual al unei hotărâri judecătorești definitive; fiind expresia puterii judecătorului de a tranșa litigiile, o hotărâre judecătorească definitivă are forța, recunoscută de lege, de a se opune redeschiderii ulterioare a aceleiași judecăți și reluării verificărilor jurisdicționale asupra aspectelor tranșate, asigurând astfel stabilitatea și securitatea raporturilor juridice.

Astfel cum rezultă din dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., „Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă”.

Incidența efectului pozitiv al autorității lucrului judecat presupune, potrivit art. 431 alin. (2) din același cod, ca o chestiune litigioasă, care și-a găsit deja dezlegare într-un litigiu anterior, să se impună unei judecăți ulterioare care are legătură cu aceasta, fără a mai putea fi reevaluată și fără a se mai putea reveni asupra acesteia de către instanța ulterioară.

Altfel spus, fundamentul autorității de lucru judecat constă în posibilitatea pe care au avut-o părțile de a formula pretenții și apărări, de a-și expune motivele și argumentele, de a propune, administra și discuta probele, precum și de a dezbate toate chestiunile de fapt și de drept relevante.

Aceasta întrucât, respectarea principiului autorității de lucru judecat are ca finalitate asigurarea securității raporturilor juridice, componentă a principiului securității juridice, ca standard al dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acesta dobândind rang de principiu al ordinii juridice europene.

În lumina reperelor de analiză cu valoare generală, anterior expuse, Înalta Curte reține că, într-adevăr, în litigiul anterior ce a format obiectul dosarului nr. x/311/2020, neapelată, a fost definitivată jurisdicțional chestiunea inexistenței acordului de voință asupra tranzacționării părților sociale ale societății S.C. C S.R.L., dezlegare care se bucură de imutabilitate jurisdicțională și se impune părților litigante și instanței, deopotrivă, ca premisă cu valoare de adevăr juridic.

Astfel, procesul a avut ca obiect cererea formulată de reclamanta S.C. F S.R.L. ( ai căror asociați erau reclamanta din prezenta cauză și soțul său, G) privind obligarea pârâților S.C. C S.R.L. și D (tatăl pârâtului din prezenta cauză) la plata de daune interese pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor asumate ca urmare a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare a părților sociale ale societății S.C. C S.R.L.- izvorâte din aceleași raporturi de afaceri invocate în litigiul pendinte stabilite între reclamantă și tatăl pârâtului, în temeiul cărora a fost achitată suma de 80.000 euro către pârâtul din prezentul litigiul cu mențiunea că această sumă va fi considerată drept preț al transferului părților sociale, care ar fi intervenit între reclamantă, în calitate de asociat și tatăl pârâtului- instanța de judecata reținând că, în cauză, consimțământul părților în ceea ce privește eventuala tranzacție nu a fost format, atât timp cât părțile nu au căzut de acord asupra prețului, element esențial al tranzacției privind părțile sociale.

Corpul de considerente, cu valoare decisivă ori decizorie, care au fundamentat soluția de respingere a acțiunii din dosarul antereferit, pornește de la aceeași situație-premisă, precum este și chestiunea litigioasă, și anume calificarea înțelegerii părților ca fiind o promisiune bilaterală de vânzare a părților sociale deținute de D- tatăl pârâtului- ca asociat unic al societății S.C. C S.R.L. și stabilirea existenței sau nu a unui acord de voință încheiat între reclamanta A, soțul său, în calitate de asociați ai societății S.C. F S.R.L., pe de o parte, și tatăl pârâtului, pe de altă parte, având ca obiect transferul proprietății asupra părților sociale ale societății S.C. C S.R.L. contra unui preț, din care a fost achitată suma de 80.000 euro, sumă ce face obiectul prezentului litigiu.

Or, statuându-se asupra aspectului disputat în procesul anterior, a fost tranșată în mod efectiv și în termeni neechivoci natura juridică a înțelegerii verbale a părților, de promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare a părților sociale deținute de D, ca asociat unic al societății S.C. C S.R.L., reținându-se că nu a existat un acord de voință asupra încheierii acesteia, chiar dacă a fost plătită suma de 80.000 euro către un terț- pârâtul din litigiul pendinte. Așadar, există o dezlegare anterioară definitivă asupra inexistenței înțelegerii dintre tatăl pârâtului, în calitate de administrator și unic asociat al S.C. C S.R.L. și soții G și A, în calitate de asociați ai S.C. F S.R.L., prin care tatăl pârâtului din prezenta cauză s-ar fi angajat să vândă și S.C. F S.R.L. să cumpere toate părțile sociale, pe care le deținea la societatea S.C. C S.R.L. S-a reținut că suma de 80.000 euro, care a fost achitată de către promitentul-cumpărător nu a reprezentat prețul, aferent acordului de voință privind transferul părților sociale, neîntrunind condițiile legale.

În alți termeni, instanța de apel nu mai putea atribui în cadrul raționamentului juridic dedicat chestiunii controversate referitoare la calificarea juridică a relațiilor de afaceri derulate vizând părțile sociale ale societății al cărei unic asociat este tatăl pârâtului și a existenței sau nu a acordului de voință în acest sens, în raport de care se solicită suma ce face obiectul prezentului litigiu, o altă interpretare juridică, întrucât se opune dezlegarea anterioară definitivă, astfel că motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 este, în mod evident, fondat.

Pe de altă parte, examinarea construcției argumentative expuse în decizia recurată, din perspectiva viciului motivării contradictorii, impune constatarea că hotărârea atacată este casabilă și pentru incidența tezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, cu referire la aceiași chestiune, instanța de apel a reținut în cuprinsul considerentelor o natură juridică fundamental diferită, precum și efecte juridice specifice care se exclud reciproc.

Astfel, Înalta Curte constată că în considerentele relevante ale deciziei recurate se arată: „Astfel, în chiar cererea introductivă reclamanta a invocat existența unui acord de voință încheiat între aceasta, soțul său pe de o parte și tatăl pârâtului, pe de altă parte, având ca obiect transferul proprietății asupra părților sociale ale societății S.C. C S.R.L. contra unui preț, din care a fost achitată suma de 80.000 euro. Părțile au promis că vor vinde, respectiv că vor cumpăra bunurile mobile menționate. Acest acord de voință nu poate fi calificat un contract de cesiune a părților sociale în absența îndeplinirii condițiilor vizând demersurile ce se impuneau a fi întreprinse de asociatul unic, dar poate primi, în temeiul principiului conversiei actului juridic, calificarea de promisiune de vânzare, cu valoare de antecontract.

Existența acordului de voință, calificarea acestuia ca fiind o promisiune bilaterală de vânzare a părților sociale deținute de D și a sumei ce face obiectul prezentului litigiu ca fiind parte din preț rezultă din recunoașterea provocată a ambelor părți obținută în urma administrării interogatoriilor de către prima instanță. Astfel prima dintre întrebările adresate de reclamantă pârâtului a vizat existența înțelegerii dintre tatăl pârâtului, în calitate de administrator și unic asociat al S.C. C S.R.L. și soții G și A, în calitate de asociați ai S.C. F S.R.L. prin care dl D s-a angajat să vândă și S.C. F S.R.L. să cumpere toate părțile sociale pe care le deținea la societatea S.C. C S.R.L. Teza probatorie a acestui mijloc de probă a constituit-o astfel existența acordului de voință. Pârâtul a recunoscut existența acestei înțelegeri. Reclamanta a arătat la întrebarea nr. 6 a interogatoriului propus de pârât că din prețul convenit pentru părțile sociale ale S.C. C S.R.L. “s-a achitat doar suma de 80.000 euro” (f 109 dosar fond), iar pârâtul răspunzând întrebării: ce reprezentau sumele de bani primite de la dna A? a spus “avansul pentru achiziționarea părților sociale” (f 113 dosar de fond).

Împrejurarea reținută de prima instanță potrivit căreia pârâtul, deși avea cunoștință de intenția reclamantei și a soțului acesteia de a cumpăra și a tatălui său de a vinde părți sociale la S.C. C S.R.L., nu avea nicio calitate în această din urmă societate este lipsită de relevanță din perspectiva cauzei juridice a faptului material al remiterii sumei de bani. Suma de 75000 euro a fost virată în contul pârâtului, iar cea de 5000 de euro a fost achitată acestuia în virtutea acordului de voință antereferit, constituind parte din prețul de vânzare a părților sociale, iar nu fără un temei legitim, astfel cum greșit a reținut instanța de fond. Faptul că parte a prețului convenit de cocontractanți a fost plătit unei alte persoane, iar nu asociatului care deținea părțile sociale ce au făcut obiectul convenției (promitentului înstrăinător), nu înlătură calificarea data sumelor remise pârâtului și nici nu lipsește de cauză juridică mișcarea acestor valori între patrimoniile părților.

Curtea constată că litigiul soluționat prin sentința civilă nr. 1674/2021 pronunțată de Judecătoria Slatina, care s-a desfășurat între S.C. F S.R.L., S.C. C S.R.L. și D. Ca atare, între aceste părți, a fost tranșată jurisdictional calificarea juridică a relațiilor de afaceri derulate vizând părțile sociale ale societății al cărei unic asociat este tatăl pârâtului, funcția pozitivă a lucrului judecat împiedicând o judecată ulterioară, între acestea, care să dea o altă interpretare acestora.

Părțile prezentului litigiu sunt însă terți față de litigiul înregistrat sub nr. x/311/2020, astfel încât acestea au posibilitatea de a face dovada contrară celor reținute prin sentința antereferită, în condițiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ.

Or, astfel cum am arătat anterior, mijloacele de probă administrate în prezenta cauză, respectiv mărturisirea ambelor părți probează existența unei promisiuni de vânzare cu valoarea unui antecontract privind transferul dreptului de proprietate asupra părților sociale.”

Instanța de recurs a procedat la reproducerea acestor paragrafe din decizia atacată cu recurs pentru a sublinia faptul că există, într-adevăr, o contradicție între considerentele instanței de apel, întrucât deși se reține existența unui acord de voință între reclamantă și pârâtul B, s-a avut vedere nașterea acordului de voință dintre reclamantă și tatăl pârâtului, D, nefiind clar și lămuritor ce acord de voință a fost avut în vedere și între ce părți.

Astfel, instanța reține, pe de o parte, că se impune cu putere de lucru judecat calificarea juridică a relațiilor de afaceri derulate vizând părțile sociale ale societății al cărei unic asociat este tatăl pârâtului, în temeiul litigiul soluționat definitiv prin sentința civilă nr. 1674/2021 pronunțată de Judecătoria Slatina. Această calificare statuată în mod definitiv și irevocabil consta în reținerea inexistenței unui acord de voință între părți- reclamantă, în calitate de asociat și tatăl pârâtului, în calitate de asociat.

Inexistența acestui acord de voință nu a contestată de către părțile litigante din prezentul litigiul, așa cum reține în mod greșit instanța devolutivă, ci din contră confirmată de către părți. Instanța devolutivă realizează o confuzie gravă cu privire la acest aspect, întrucât nu face distincție între raporturile juridice născute între reclamantă, în calitate de asociat și tatăl pârâtului, care izvorâsc din raporturile de afaceri, care au fost analizate în cadrul litigiului soluționat prin sentința civilă nr. 1674/2021 pronunțată de Judecătoria Slatina și raporturile juridice dintre reclamantă și pârâtul din litigiul pendinte, care s-au născut ca efect al primirii sumei de 80.000 euro de către pârât.

Problema de drept care se impunea a fi dezlegată de către instanță de apel consta în decelarea naturii juridice a acestei sume de 80.000 euro, care a fost achitată către pârât, în contextul raporturilor de afaceri stabilite între reclamantă și tatăl pârâtului. Atâta timp cât s-a statuat definitiv și irevocabil că suma de 80.000 euro nu a reprezentat prețul convenit de către părți (reclamantă și tatăl pârâtului) aferent înțelegerii privind transferul părților sociale și că această înțelegere a avut drept subiecți ai raportului juridic obligațional doar pe reclamantă și tatăl pârâtului, nu și pe pârât, ar fi un nonsens să se invoce ca temei juridic pentru restituirea sumei de 80.000 euro, însăși înțelegerea care a avut ca obiect transferul părților sociale și față de care pârâtul nu are calitate de parte contractantă, fiind un terț, care a primit o plată în temeiul unor raporturi juridice, care nu au fost finalizate prin încheierea unui acord de voință intervenit între reclamantă și tatăl pârâtului.

Așadar, maniera de motivare deficitară, contradictorie și insuficientă face imposibilă înțelegerea mecanismului logico-juridic, prin care s-a format convingerea instanței de apel în pronunțarea hotărârii și, pe cale de consecință, nu permite efectuarea controlului de legalitate cu care este învestită instanța de recurs.

Prin urmare, constatând întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 din același cod, va admite recursul declarat de reclamantă și va casa hotărârea atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel care, în lămurirea raporturilor juridice dintre părți, urmează să țină seama de problemele de drept care au primit dezlegare prin decizia de casare, de chestiunile litigioase tranșate definitiv prin sentința civilă nr. 1674/2021 pronunțată de Judecătoria Slatina, precum și de celelalte critici și mijloace procesuale de apărare invocate de părți, acestea urmând a fi avute în vedere de către instanța de apel, cu ocazia rejudecării apelului, ținându-se cont și de criticile formulate în acest sens în recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce nu mai pot fi analizate în raport și de motivele pentru care a fost admis recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A împotriva deciziei civile nr. 404 din 10 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Craiova – Secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 septembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.