ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 267/2023

Obiectul cauzei: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2017, la data de 27.02.2017, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat că prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: obligarea pârâtului la restituirea sumei de 440.565,6 RON, cu titlu de diferență împrumut datorat conform contractului de împrumut din 22.09.2014; obligarea pârâtului la achitarea în favoarea reclamantului a sumei de 2.406.020,4 RON cu titlu de daune-interese stabilite prin Convenția din 22.09.2014, pentru revocarea procurilor emise pe numele reclamantului pentru recuperarea împrumutului în suma de 1.028.000 RON în baza titlului despăgubire nr. 8919/07.10.2010, emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în dosarul x; obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată. La data de 25.04.2017, pârâtul-reclamant B. a depus cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantului-pârât A. la restituirea către pârâtul-reclamant, a sumei de 146.868,88 RON - reprezentând diferență împrumut (conform Convenției din 22.09.2014) încasată în plus, de către pârâtul-reclamant A.. Prin sentința civilă nr. 1854/11.12.2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte, cererea principală formulată de reclamantul-pârât A., în contradictoriu cu pârâtul-reclamant B., a obligat pârâtul la restituirea sumei de 440.565,60 RON cu titlu de diferență împrumut datorat conform contractului de împrumut din 22.09.2014, a respins ca nefondat capătul doi al cererii principale, a obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în suma de 8.010,656 RON reprezentând taxa de timbru, conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ. și a respins cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant B., în contradictoriu cu reclamantul-pârât A., ca neîntemeiată. Prin decizia civilă 179/2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins ca nefondat, apelul formulat de apelantul - reclamant—pârât și conform art. 480 alin. (3) C. proc. civ. rap. la art. 466 alin. (4) C. proc. civ., a admis apelul formulat de apelantul - pârât - reclamant, a anulat în parte sentința apelată cu trimiterea capătului 1 al cererii de chemare în judecată principale și cererii reconvenționale spre rejudecare la aceeași instanță, ce privesc pretențiile bănești de 440.565,6 RON, solicitate de reclamantul - pârât cu titlu de diferență împrumut de restituit de pârâtul - reclamant B. (capătul 1 al cererii de chemare în judecată principale) și respectiv de 146.868,88 RON solicitate de pârâtul - reclamant ca încasate în plus de către reclamantul - pârât A. (cererea reconvențională).

Sentința pronunțată de Tribunalul București, în rejudecare Prin sentința civilă nr. 1508/08.10.2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în rejudecare, a admis primul capăt de cerere din cererea principală formulată de reclamantul-pârât A., în contradictoriu cu pârâtul-reclamant B., a obligat pârâtul la restituirea sumei de 440.565,60 RON cu titlu de diferență împrumut datorat conform contractului de împrumut din 22.09.2014, a respins cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant B., ca neîntemeiată, a obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în suma de 8.010,656 RON reprezentând taxa de timbru, conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ. și a luat act că reclamantul își rezervă dreptul la cheltuieli de judecată - onorariu de avocat pe cale separată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 1461 A din 29 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2017, s-a respins apelul formulat de apelantul-pârât-reclamant B. împotriva sentinței civile nr. 1508/08.10.2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs pârâtul-reclamant B., criticând soluția pentru nelegalitate. În cuprinsul cererii de recurs pârâtul-reclamant a formulat în esență, următoarele critici: Instanța de control a aplicat în mod greșit legea reținând în esență, faptul că între părți a intervenit, pe lângă contractat de împrumut, și un contract de mandat cu reprezentare. Dispozițiile art. 2009 și 2012 C. civ. au fost reținute de instanța de apel nelegal. Prin Convenție, intimatul A. nu s-a obligat să încheie pe seama recurentului nici un fel de act juridic. Eronat a reținut instanța ca existent un contract de mandat care nu este materializat, ci doar prezumat a fi existat în înțelegerea părților, fiind doar o presupunere străină de definiția contractului de mandat. Curtea reține generic și fără a analiza faptul că totul este corect atât timp cât acest act a fost semnat de parte, iar validitatea acestei semnături nu a fost înlăturată. Referitor la semnătură, arată că este a sa, dar nu își amintește să fi dat acea Declarație și în niciun caz, nu reprezenta o descărcare de gestiune a sumelor invocate de reclamant. Curtea de Apel consideră că recurentul nu a reușit să facă dovada unei situații de fapt contrare celei reținute de instanța de fond. In optica curții, dovedirea pretențiilor reclamantului nu mai cade în sarcina acestuia, ci pârâtul trebuie să probeze acțiunea. Însă chiar și atunci când se face dovada (cu documente, eliberate de o instituție de credit și pe care reclamantul nu le contestă) că s-a restituit suma de bani datorată, dacă dovada respectivă nu exclude întru totul pretențiile reclamantului, instanța de apel obligă încă o dată la restituirea sumei respective. Nici un element probator nu indică nici data, nici suma și nici măcar despre ce gestiune este vorba într-un document, intitulat Declarație, dar care este semnat de două persoane. În măsura în care pârâtul a formulat o cerere reconvențională, acestuia îi revenea obligația de a-și demonstra pretențiile, conform art. 1169 C. civ., însă instanța de apel a pronunțat decizia pe baza unor presupuneri și pe mărturia inconsistentă a unei martore. În decizia recurată instanța nu a reținut, prin prisma raționamentului juridic considerat ca fiind cel aplicabil în cauză, nici prematuritatea cererii de chemare în judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 483 și urm. din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimatul A. a depus întâmpinare, invocând excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate și inadmisibilitatea motivului 3 de recurs prin raportare la neinvocarea excepției prematurității în fața instanțelor de fond.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 11 octombrie 2022, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, a admis în principiu recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 1461A din 29 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fixat termen de judecată la data de 14 februarie 2023, ora 9:30, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Circumstanțele cauzei relevante pentru soluționarea recursului, reținute de instanța de apel în cadrul situației de fapt a cauzei, configurate definitiv de instanțele devolutive ale fondului, în lipsa administrării de probe noi în recurs, arată că prin Convenția din 22.09.2014 pârâtul a primit de la reclamant cu titlu de împrumut suma de 1.028.000 RON, iar prin demersul juridic de față reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la restituirea sumei de 440.565,6 RON, cu titlu de diferență împrumut datorat. Restituirea împrumutului a fost garantată cu toate drepturile ce s-ar fi cuvenit pârâtului în baza Titlului de despăgubire nr. 8919/07.10.2010 emis de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în dosarul nr. x C. civ., sens în care pârâtul s-a angajat să acorde două procuri speciale reclamantului în vederea încasării despăgubirilor. În sensul celor convenite, pârâtul a acordat reclamantului două procuri speciale - autentificate sub numărul x și y/22.09.2014 - prin care l-a mandatat să ridice de la A.N.R.P. titlurile emise în baza Legii nr. 163/2013, ulterior revocate, precum și procurile speciale autentificate sub numărul x/22.06.2015 și y/23.08.2016, față de solicitările unității bancare și legislația în vigoare. Reclamantul a încasat la data de 30.06.2015 un titlu de plată (II) în valoare de 587.434,44 RON, iar la data de 29.08.2016 un titlu de plată (III) în valoare de 587.434,44 RON. În susținerea pretențiilor sale, reclamantul a arătat între altele, faptul că nu a încasat și reținut decât suma aferentă titlului III de plată, adică tranșa din 2016, întrucât tranșa încasată în anul 2015, aferentă titlului II de plată, a fost restituită pârâtului, astfel cum rezultă din Declarația descărcătoare de gestiune. Instanțele de fond au avut de tranșat dacă s-a restituit împrumutul acordat în sumă de 1.028.000 RON, reclamantul invocând că diferența în suma de 440.565,60 RON nu a fost restituită, iar pârâtul arătând faptul că suma de 146.868,88 RON a fost încasată în plus de reclamant (astfel a formulat cerere reconvențională având acest obiect). Din probatoriul administrat, instanțele devolutive ale fondului au reținut că, în executarea mandatului acordat de către pârât prin convenția de împrumut, reclamantul a încasat în numele mandantului tranșa aferentă anului 2015 (II) cuvenită în baza titlului de despăgubire nr. 8919/7.10.2010 emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în dosarul nr. x C. civ. - pe care a restituit-o pârâtului, primind în acest sens declarația descărcătoare de gestiune (declarație pe care pârâtul inițial a negat că ar fi semnat-o, ulterior recunoscând că semnătura îi aparține; a contestat data semnării acesteia, dar și scopul descărcării de gestiune), precum și tranșa aferentă anului 2016 (III), pe care a reținut-o. În ceea ce privește operațiunile intervenite între părțile litigante, instanțele de fond au reținut că înscrisul intitulat "Convenție" din data de 22.09.2014 reprezintă atât un contract de împrumut, cât și un contract de mandat în baza acestuia fiind emise de către pârât procuri speciale autentificate în vederea stingerii împrumutului. Prin motivele de recurs pârâtul contestă calificarea Convenției ca fiind și contract de mandat, arătând că au fost reținute eronat dispozițiile art. 2009 și cele ale art. 2012 din C. civ., precum și cele ale art. 2010 C. civ. referitoare la prezumția de titlu gratuit a mandatului. Instanța de recurs arată că potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 1865, "Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: (...) 8. când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia". Noul C. proc. civ. nu mai enunță în cadrul reglementării art. 488 C. proc. civ., acest motiv de casare, ceea ce determină din punct de vedere al metodelor de interpretare logică, sistematică, gramaticală și teleologică (în referire la reglementarea anterioară enunțată din vechiul cod de procedură) concluzia că greșita calificare a unui act juridic concret nu mai este reglementată de noul legiuitor ca reprezentând o critică vizând legalitatea hotărârii judecătorești recurate, ci o critică vizând temeinicia sa. Din această perspectivă expusă, se constată de către prezenta instanță de recurs faptul că criticile în discuție nu pot fi subsumate nici motivului de recurs prevăzut de prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., calificarea juridică a unui act civil nemaireprezentând o problemă de legalitate, ci una de temeinicie, rezolvabilă pe baza analizei probelor administrate cauzei, pentru decelarea voinței concrete a părților contractante de la momentul încheierii contractului, analiză care este un apanaj al instanțelor devolutive ale fondului cauzei. Așadar, în cauză instanța de recurs nu poate proceda – dat fiind impedimentul procedural legal anterior enunțat – la reevaluarea naturii contractului juridic intervenit între părțile contractante. Dacă ar proceda astfel, este evident că instanța de recurs și-ar extinde limitele controlului său jurisdicțional dincolo de granițele legale impuse de art. 488 C. proc. civ., respectiv ar proceda la reevaluarea temeiniciei cauzei, a situației de fapt, respectiv a înțelegerii concrete a părților contractante de la momentul încheierii convenției juridice, ceea ce nu este permis în această etapă procesuală. Din această perspectivă, nu se poate afirma în mod fondat în cauză că instanța de apel ar fi încălcat prevederile art. 2009, art. 2010, art. 2012 C. civ.. De altfel, instanța de recurs observă că inclusiv prin decizia definitivă nr. 179/2019 a Curții de Apel București, secția a III – Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie s-a reținut existența între părți și a unor astfel de raporturi juridice de mandat. În fine, sub același motiv de recurs invocat, instanța prezentă de judecată reține că inclusiv efectuarea a "toate operațiunile aferente obținerii și încasării drepturilor" (astfel cum s-a specificat în convenția încheiată) poate implica realizarea de acte juridice în direcția menționată, cel puțin din perspectiva "obținerii" drepturilor (diferențiată în convenție de părți de "încasarea" efectivă), astfel încât nu se poate invoca încălcarea regimului juridic legal al contractului de mandat nici prin prisma acestui unghi de vedere. De altfel, dat fiind principiul juridic accesorium sequitur principale – accesoriul urmează calea, soarta principalului, obiectul prestației mandatarului constă nu numai în încheierea de acte juridice, ci și în operațiunile prealabile încheierii unui anumit act juridic, presupuse de aceasta. Recurentul a mai susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1169 C. civ. referitoare la sarcina probei, reproșând recurentului că nu a reușit să facă dovada unei situații de fapt contrare celei reținute de prima instanță, pronunțând decizia atacată pe baza "unor presupuneri și pe mărturia inconsistentă a unei martore", precum și pe "simpla afirmație făcută de reclamant". Înalta Curte constată sub un prim aspect în această direcție, că dispozițiile vechiul C. civ. 1864, din care face parte art. 1169 invocat, nu sunt aplicabile cauzei, raporturile juridice născându-se ulterior intrării în vigoare în anul 2011 a noului C. civ.. De aceea, trimiterile recurentului la această normă juridică vor fi avute în vedere prin raportare la prevederile similare în vigoare și incidente ale art. 249 C. proc. civ.: "Cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege". Sub un al doilea aspect, critica este nefondată, deoarece potrivit hotărârii recurate, instanța de apel, ca de altfel și instanța de fond, au creionat situația de fapt reținută pe baza probelor administrate cauzei și în continuare, curtea de apel a reținut că apelantul recurent nu a reușit să facă dovada unei alte situații de fapt, respectiv nu a reușit să dovedească cele invocate prin motivele de apel, reluate de altfel și prin prezentele motive de recurs. Din această perspectivă, instanța de recurs nu constată o inversare a sarcinii probei, astfel cum reclamă recurentul, ci dimpotrivă, o aplicare conformă a dispozițiilor art. 249 C. proc. civ. (fostul art. 1169 C. civ. 1864). Concluzia se impune atât timp cât, grefat pe constatarea instanței de apel a dovedirii situației de fapt invocate de reclamantul pârât, pe baza probelor administrate în cauză, revenea în continuare în sarcina pârâtului reclamant obligația de dovedire a caracterului nereal al acesteia. Curtea de apel a ilustrat de ce a apreciat că situația de fapt reținută de tribunal este cea corectă, răspunzând prin argumente diferitelor aspecte punctuale invocate ca erori de către apelantul pârât prin cererea sa de apel, analizându-le prin prisma materialului probator administrat în cauză. Împrejurarea că instanța de apel a dat prevalență în cadrul analizării coroborate a probelor administrate cauzei, unor elemente factuale (precum ar fi semnătura necontestată a pârâtului apelant de pe declarația contestată de recurent) în detrimentul altora, reprezintă o operațiune juridică subordonată procesului evaluării dovezilor administrate cauzei, proces reglementat de art. 264 C. proc. civ. și apanaj exclusiv al instanțelor de judecată devolutive ale fondului cauzei, date fiind limitele exclusive de legalitate ale controlului jurisdicțional al instanței de recurs, date fiind prevederile art. 483 alin. (3) și ale art. 488 C. proc. civ. De asemenea, criticile referitoare la calificarea juridică eronată a respectivei declarații ca reprezentând un act de descărcare de gestiune nu pot fi primite, dat fiind impedimentul procesual de analiză anterior enunțat, legat de faptul că stabilirea voinței concrete a unei/unor părți de la momentul încheierii unui act juridic civil reprezintă o problemă de temeinicie, de determinare a situației de fapt, decelabilă deci pe baza probelor administrate și nu una de legalitate. Criticile recurentului relative dezbaterii probelor administrate, relative gradului mai mare sau mai mic de certitudine al unora dintre ele, relative invocatele erori sau omisiuni care ar fi fost cuprinse în declarația contestată de recurent, incluzând aici nedeterminarea corectă a datei încheierii declarației, a sumei pentru care s-ar fi dat descărcarea sau a scopului acesteia, vizează exclusiv modul de administrare și interpretare a probatoriului de către instanțele devolutive ale fondului cauzei, recurentul ignorând limitele exclusiv de legalitate ale prezentului control judiciar. De altfel, se constată că relativ întreaga motivare a recursului se axează de ansamblu pe aprecierea incorectă a probelor administrate de către instanța de apel, ceea ce ar fi condus, în opinia recurentului, la o soluție greșită. Or, asemenea critici, prin care se pune în discuție reevaluarea probatoriului administrat în cauză, cu consecința reținerii unei alte situații de fapt, nu pot fi cercetate în calea de atac specifică recursului, în cadrul căreia pot fi antamate numai chestiuni privitoare la corecta interpretare și aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond. Astfel, nu pot fi reconsiderate în recurs probele administrate cauzei, recurentul tinzând practic, prin criticile sale, la o devoluare a fondului și la o cenzurare a aprecierilor date de instanța de apel mijloacelor de probă administrate în fazele devolutive ale fondului cauzei. Așadar, din perspectiva celor expuse, instanța de recurs apreciază că, raportat la situația de fapt decelată definitiv de către instanțele devolutive ale fondului cauzei, nu poate constata o încălcare de către instanța de apel, a vreuneia dintre normele juridice invocate, tot astfel cum tot pe cale de consecință, se observă că instanța de apel nu a folosit nici considerente contradictorii sau străine de natura cauzei atunci când a motivat decizia recurată în prezent prin trimitere la normele C. civ. relative contractului de împrumut și celui de mandat, hotărârea judecătorească respectând sub acest aspect, exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., răspunzând criticilor apelantului inclusiv prin argumente comune. În ceea ce privește motivul de recurs ce vizează prematuritatea introducerii cererii de chemare în judecată, motivat de faptul că reclamantul nu ar fi așteptat emiterea Titlului IV de plată, pentru a-l încasa, Înalta Curte constată că aceste susțineri sunt inadmisibile, având în vedere dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu art. 483 din același cod. Astfel, art. 457 alin. (1) C. proc. civ. prevede că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei, iar dispozițiile art. 483 C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului, statuând expres că "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului". Există așadar, o ierarhie a căilor de atac, respectiv hotărârile pronunțate în primă instanță de tribunale, susceptibile de apel, pot fi atacate cu apel exclusiv la instanța imediat superioară, adică la curtea de apel, în timp ce hotărârile prin care curțile de apel soluționează apelurile, sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs la instanța supremă. Această ierarhie a căilor de atac este menită să asigure respectarea principiului dublului grad de jurisdicție. O cale de atac nu poate fi exercitată omisso medio, respectiv, nu poate fi criticată direct în recurs, hotărârea pronunțată în primă instanță, susceptibilă de apel, pentru că, într-o atare situație, instanța de recurs, nu poate exercita controlul judiciar asupra hotărârii pronunțate, iar analizarea direct în faza recursului, a motivelor ce ar duce la privarea părții de un grad de jurisdicție și implicit, la încălcarea principiului "non omisso medio", apare ca fiind inadmisibilă. Prin urmare, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii date în apel, nemulțumirile părții față de hotărârea primei instanțe putând fi invocate doar prin intermediul căii de atac a apelului și nu omisso medio, direct în recurs. Concluzia expusă este statuată în mod direct prin intermediul art. 488 alin. (2) C. proc. civ.: " Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor". Or, în cadrul cererii de apel nu se regăsește excepția prematurității invocată pentru prima dată de parte, direct în calea de atac a recursului, astfel încât motivul de recurs aferent nu poate fi primit. De altfel, chiar dacă am ignora impedimentul procesual enunțat și am considera că excepția de prematuritate este o excepție procesuală cu caracter absolut, care poate fi invocată inclusiv direct în recurs, potrivit prevederilor art. 247 C. proc. civ., cu toate acestea instanța de recurs constată, și pentru această ipoteză de lucru, că excepția nu poate fi considerată ca fiind fondată, deoarece întrucât termenul de restituire a împrumutului acordat expirase la momentul introducerii acțiunii, atunci nu se poate invoca prematuritatea cererii de chemare în judecată, dreptul la restituire fiind născut și actual la data formulării acțiunii, el nefiind condiționat de realizarea în prealabil a garanției stipulate. Așa fiind, pentru considerentele de fapt și de drept arătate, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge recursul dedus judecății ca nefondat.