Decizia nr. 2338/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2015, la data de 20.04.2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 260.610 RON, împrumutată și la plata cheltuielilor de judecată. La data de 22.06.2013 pârâta B. a depus la dosar întâmpinare și cerere reconvențională prin care a solicitat în contradictoriu cu A., C. și D. a se constata caracterul simulat al împrumutului acordat de către reclamantă, în sensul că între părți a fost încheiat în realitate un contract de societate civilă și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Pe calea întâmpinării, pârâta-reclamantă a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalul București, secția a IV-a civilă Prin sentința civilă nr. 197/15.02.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a Civilă, s-a admis excepția prescripției introducerii cererii principale, s-a respins ca prescrisă, cererea formulată de reclamanta A., împotriva pârâtei B.; a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 2250 RON cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu de avocat. S-a disjuns cererea reconvențională formulată de reclamanta B. împotriva pârâților A., E. și F. și s-a format un dosar separat ce a avut ca obiect constatare simulație.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă Prin decizia civilă nr. 618 A din 22.09.2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca inadmisibil, apelul declarat de apelantul-pârât C. împotriva sentinței civile nr. 197/15.02.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. și E.. A admis apelul declarat de apelanta A., împotriva aceleași sentințe și a anulat în parte sentința apelată. Totodată, a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției introducerii cererii principale, a înlăturat obligația reclamantei de plată a cheltuielilor de judecată și a menținut soluția privind disjungerea cererii reconvenționale. Prin decizia civilă nr. 2058 A din 19 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, evocând fondul: a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A.; a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 260.610 RON; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 9322 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în primă instanță și în apel.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 2058 A din 19 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta B.. În motivarea recursului se susține, în esență, că: Instanța de apel nu a ținut seama de dispozițiile art. 983 raportat la art. 982 din vechiul C. civ., ale art. 44 alin. (3), art. 46 alin. (1), art. 54 alin. (1) și art. 61 din Legea nr. 36/1995 în forma în vigoare în anul 2011, raportate la prevederile art. 978-980 din vechiul C. civ. Astfel, instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 978 și art. 1173 vechiul C. civ., interpretarea clauzelor contractului nefiind posibilă în cazul actelor autentice, voința reală a părților fiind verificată în acest caz de notarul instrumentator. Or, câtă vreme declarația autentificată prevede expres că se prelungește termenul actului de împrumut, adică a scadenței este de la sine înțeles că reclamanta a avut în vedere prelungirea scadenței din 2008 până în 2009, neexistând în acest sens vreo neclaritate sau dubiu, cum de altfel, din 2011 și până în 2015 reclamanta nu s-a înscris în fals și nici nu a apreciat că ar exista vreo eroare în corpul declarației anterior menționate. Pe mai departe, recurenta susține că instanța nu putea face aplicarea dispozițiilor art. 978 C. civ., care este incident doar dacă această clauză nu produce niciun efect și ca atare trebuie să i se dea unul, iar interpretarea dată de reclamantă și însușită de instanță, în sensul că termenul de scadență ar fi prelungit cu un an începând cu anul 2011, este ilogică, deoarece ar însemna că a intervenit încetarea contractului de împrumut. Mai susține recurenta că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 983 C. civ., deoarece dacă clauza din declarația autentică ar fi fost îndoielnică, aceasta trebuia interpretată în favoarea celui ce se obligă, anume în favoarea recurentei, care are calitatea de debitor. Totodată susține că dovada contractului de împrumut care are o valoare mai mare de 250 RON nu se putea face decât prin act autentic sau înscris sub semnătură privată, în conformitate cu prevederile art. 1176 și art. 1197 C. civ.. Or, înscrisul prezentat de reclamantă, denumit "Declarație" reprezintă doar un început de dovadă scrisă, care, pentru a avea forță probantă, trebuia să fie completat cu dovada testimonială. Mai arată recurenta-pârâtă că aserțiunea Curții legată de faptul că împrumutul ar fi fost dovedit în faza soluționării apelului, înainte de evocarea fondului, este nelegală, atâta vreme cât instanța era învestită în mod exclusiv cu cercetarea legalității admiterii excepției prescripției extinctive și, ca atare, conform principiului devolutiv al apelului, nu se putea pronunța asupra altor aspecte. Mai mult, declarația autentificată nu face dovada împrumutului, neputând suplini lipsurile declarației olografe din 25 iulie 2008,deoarece nu cuprinde obiectul și cauza actului juridic civil, adică al contractului de împrumut, ci privește strict termenul. Recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului și, pe fond, respingerea acțiunii.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 28 septembrie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 9 noiembrie 2021.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile și apărările formulate și de prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Examinând primul motiv de recurs subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta- pârâtă pretinde o greșită aplicare în cauză a dispozițiilor art. 978 C. civ., aplicare care încalcă, în opinia acesteia, dispozițiile art. 1173 C. civ. precum și art. 44 alin. (3), art. 46 alin. (1), art. 54 alin. (4) și art. 61 din Legea nr. 36/1995, susținând că interpretarea clauzelor contractelor autentice nu este posibilă. Pornind de la motivele de fapt susținute de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că atât prima instanță, cât și instanța de apel au stabilit că părțile din prezenta cauză au încheiat, la data de 25 iulie 2008, un contract de împrumut cu termen scadent la data de 1 decembrie 2008. Ulterior, la data de 22 aprilie 2011, s-a încheiat un înscris denumit de către părți "Declarație", autentificat sub nr. x/22.04.2011 de către BNP G. și C. prin care s-a hotărât prelungirea termenului actului de împrumut sub semnătură privată încheiat la data de 25 iulie 2008 pentru o perioadă de un an calendaristic. Prin prima critică adusă deciziei atacate, recurenta - pârâtă susține că instanța de apel a încălcat prevederile 1173 C. civ. precum și art. 44 alin. (3), art. 46 alin. (1), art. 54 alin. (4) și art. 61 din Legea nr. 36/1995 procedând la interpretarea clauzelor înscrisului "Declarație" autentificat sub nr. x/22.04.2011 și aplicând greșit art. 978 C. civ., întrucât interpretarea clauzelor contractelor autentice nu este posibilă. Această critică este nefondată, urmând a fi respinsă ca atare, având în vedere următoarele: Potrivit art. 978 C. civ. din 1864: "Când o clauză este primitoare de două înțelesuri, ea se interpretează în sensul că poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce niciunul." Conform dispozițiilor art. 1173 C. civ. din 1864 "Actul autentic are deplină credință în privința oricărei persoane despre dispozițiile și convențiile ce constată." Art. 44 alin. (3) din Legea nr. 36/1995 prevede că " Înscrisurile referitoare la actele notariale se redactează potrivit voinței părților și în condițiile prevăzute de lege." Conform dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 36/1995" Notarul public are obligația să deslușească raporturile reale dintre părți cu privire la actul pe care vor să îl încheie, vă verifice dacă scopul pe care îl urmăresc este în conformitate cu legea și să le dea îndrumările necesare asupra efectelor lui juridice." Iar art. 61 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 prevede că "Pentru a lua consimțământul părților, după citirea actului, notarul public le va întreba dacă au înțeles conținutul acestuia și dacă cele cuprinse în act exprimă voința lor." Principala problemă litigioasă asupra căreia a tranșat instanța de apel a fost aceea care ține de interpretarea conținutului convenției încheiate de părți la data de 22 aprilie 2011, convenție constatată printr-un înscris intitulat "Declarație" ce a fost întocmit în formă autentică. Împrejurarea că actul juridic menționat a fost încheiat în forma solemnă a unui înscris autentic nu îi afectează natura juridică de convenție, astfel că acesta era susceptibil de interpretare - prin prisma regulilor instituite de lege - în măsura în care părțile contractante aveau, fiecare, un alt punct de vedere în privința efectelor pe care le produce. Competențele pe care legea specială le conferă notarului instrumentator în legătură cu autentificarea unui act juridic, anume cele înscrise în art. 44 alin. (3), art. 46 alin. (1), art. 54 alin. (1) și art. 61 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 (norme invocate de recurentă) au ca scop asigurarea unei verificări și consilieri ce se acordă părților cu prilejul perfectării unui asemenea act, însă nu pot constitui o limitare - astfel cum propune recurenta - în ce privește ulterioare verificări ale instanței relativ la conținutul drepturilor și obligațiilor ce au luat naștere prin încheierea actului, ori chiar a unor verificări privind valabilitatea lui, în măsura în care părțile sau terții înțeleg să semnaleze aspecte litigioase determinate de executarea ori de existența actului autentificat. Atâta vreme cât din prevederile legii speciale (Legea nr. 36/1995) nu se instituie o exclusivitate a drepturilor de a determina sensul actelor autentice, în favoarea notarului instrumentator, principiul general de drept - accesul liber la justiție - consacrat prin art. 21 din Constituție, se opune unei interpretări cum este cea propusă de recurentă, anume că "Declarația" în litigiu nu ar fi susceptibilă de interpretare jurisdicțională pentru că s-au făcut verificări specifice procedurii notariale de autentificare ori pentru că un act autentic are forța probantă conferită prin art. 1173 alin. (1) C. civ. din 1864. În concluzie, demersul de interpretare a actului juridic întreprins de instanța de apel este expresia conformării față de menționatul principiu de drept de rang constituțional, competențele conferite notarului instrumentator prin legea specială fiind de natură a genera o prezumție relativă de regularitate (a actului autentificat), ce este însă susceptibilă de a fi răsturnată în cadrul unei acțiuni în justiție. Problema litigioasă reprezentată de determinarea momentului de la care a început să curgă prelungirea, cu un an, a termenului de rambursare a împrumutului (acordat de intimata-reclamantă recurentei - pârâte) este una reală atâta vreme cât actul juridic ce conține acordul de voințe relativ la această prelungire nu conține repere explicite relative la acest aspect. De aceea, apare ca lipsită de fundament susținerea recurentei în sensul că în menționatul act au fost exprimate clar, "neîndoielnic" voințele părților astfel încât nu ar exista "vreun dubiu cu privire la obligațiile asumate". Împrejurarea că reclamanta nu a invocat neîndeplinirea de către notarul instrumentator a obligațiilor prevăzute de art. 44, art. 46, art. 54 alin. (1) și art. 61 din Legea nr. 36/1995 ori că nu s-a înscris în fals împotriva constatărilor acestui notar nu este relevantă pentru că, în speță, nu sunt puse în discuție vicii ale procedurii de autentificare, ci problema disputată este reprezentată de modul lacunar al clauzei în care a fost redată voința părților de a prelungi termenul împrumutului, lipsind din această clauză reperul temporal care ar permite identificarea datei de la care curge noul termen. Acesta este un context litigios care reclamă interpretarea actului juridic, pentru a stabili care îi sunt efectele, iar nu o verificare a unor eventuale vicii care să impună verificarea conformității cu prevederile art. 44, art. 46, art. 54 alin. (1) și art. 61 din Legea nr. 36/1995 și/sau art. 1173 C. civ. Invocata posibilitate de a se solicita, în procedura îndreptării erorii materiale (reglementate de art. 54 din Legea nr. 36/1995), complinirea lacunelor "Declarației" autentificate la data de 22 aprilie 2011 nu putea constitui nici ea un obstacol în a se da actului cuvenita interpretare în procesul civil pendinte, atâta vreme cât legea nu impune nici exclusivitatea și nici prioritatea parcurgerii unei asemenea proceduri administrative. În plus, trebuie observat că și o atare procedură administrativă are ca cerință existența acordului părților, acord care nu există între reclamantă și pârâtă încă de la data inițierii prezentului proces civil, fiecare dintre acestea susținând un punct de vedere diferit în ce privește data de la care s-ar fi cuvenit să înceapă a curge termenul de un an. Critica potrivit căreia instanța de prim control judiciar a aplicat greșit prevederile art. 978 C. civ. este nefondată, prin aceasta evocându-se practic corectitudinea interpretării date de prima instanță "Declarației" din 2011, respectiv că efectul produs de acest act ar fi fost de a întrerupe prescripția ce curgea în raport de termenul de scadență stipulat în actul de împrumut. Înalta Curte notează că instanța de apel a argumentat de ce nu este corectă interpretarea primei instanțe, exercitându-și astfel atribuțiile de instanță de control judiciar. În condițiile în care recurenta nu relevă vreun viciu de nelegalitate a raționamentului expus prin decizia de apel, iar respectivul raționament este unul pertinent, corespunzător, corelat cu situația de fapt stabilită (situație ce nu poate fi reevaluată în recurs), nu există temei spre a se reține că instanța de apel ar fi făcut o greșită aplicare a regulii de interpretare care se regăsește în art. 978 C. civ. Dimpotrivă, trebuie remarcat că interpretarea dată corespunde și regulii înscrise în art. 979 C. civ., care prevede că: "Termenii susceptibili de două înțelesuri se interpretează în înțelesul ce se potrivește mai mult cu natura contractului". Argumentul potrivit căruia interpretarea dată de instanța de apel ar conduce la concluzia că a intervenit încetarea contractului de împrumut este pur formal și speculativ atâta vreme cât însuși conceptul de prelungire a unui termen de rambursare a împrumutului este unul ce are ca premisă necesară o convenție preexistentă de această natură juridică. Ar fi lipsit de sens să se accepte că acordul de voințe privind prelungirea termenului (constatat prin actul intitulat "Declarație") ar putea avea o existență de sine stătătoare, într-un context cum este cel propus de recurentă, anume că ar fi "intervenit încetarea contractului de împrumut". Astfel, logica interpretării date de instanța de apel este demonstrată de conexiunile relevate între succesiunea cronologică a celor două acte juridice, încheiate de părți și de trimiterea pe care aceleași părți au făcut-o în "Declarație" la împrumutul anterior consimțit de acestea. În mod judicios instanța de apel a calificat apărările pârâtei recurente ca unele care tind a releva transformarea contractului de împrumut prin mecanismul juridic al novației, calificare ce relevă exercitarea atribuțiilor conferite prin art. 22 alin. (4) C. proc. civ. - în condițiile în care partea a susținut încetarea contractului de împrumut fără a concretiza vreun mecanism juridic apt a produce pretinsul efect extinctiv. De altfel, nici în recurs nu relevă recurenta încadrarea juridică pe care ar considera-o adecvată a defini efectul afirmat, anume "încetarea contractului de împrumut", ci se limitează a reitera că ar fi vorba de o încetare a contractului. Prin urmare, interpretarea dată de instanța de apel convenției intitulată "Declarație" este conformă caracterului acestui act juridic, de act accesoriu (adițional) față de convenția de împrumut încheiată în anul 2008. În ce privește susținerea recurentei în sensul că instanța de apel a făcut greșita aplicare a art. 978 C. civ. ignorând prevederile art. 983 C. civ., Înalta Curte constată că are un caracter nefondat în contextul în care partea nu relevă vreun temei de natură a justifica prevalența în aplicare a invocatului art. 983 C. civ. care prevede: "Când este îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui ce se obligă ". Atâta vreme cât legea nu impune o prioritate în aplicare a regulii de interpretare înscrise în art. 983 C. civ. nu există temei spre a se constata că aplicarea - în speță - a principiului de drept potrivit căruia actul juridic se interpretează în sensul în care produce un efect, iar nu în acela în care nu produce efecte, ar constitui un viciu de nelegalitate a judecății realizate de instanța de apel. De vreme ce instanța de prim control judiciar a apreciat că aplicarea menționatei reguli de interpretare - care își regăsește expresie normativă în prevederile art. 978 C. civ. conduce la clarificarea sensului acordului de voință, iar regula înscrisă în art. 983 C. civ. nu este legislativ consacrată ca una ce prevalează celei utilizate de instanța de apel, nu există temei spre a se reține că interpretarea dată ar fi afectată de un viciu de nelegalitate. În plus, față de conținutul înscrisului "Declarație", care constată convenția părților de prelungire a termenului scadenței împrumutului, nu se verifică teza propusă de recurentă, în sensul că ar ilustra un raport juridic în care doar această parte se obligă. Actul juridic menționat relevă obligații ale ambelor părți: de a accepta un nou termen de rambursare a sumei împrumutate. Prin cel de al doilea motiv de recurs se afirmă că instanța de apel a apreciat eronat că nu se aplică, în speță, prevederile art. 1180 alin. (1) și alin. (2) C. civ. raportat la art. 1176 și 1189 C. civ. În acest context relevă recurenta că dovada contractului de împrumut nu se poate face decât în condițiile art. 1171 sau art. 1176 vechiul C. civ., adică decât prin înscris autentic sau înscris sub semnătură privată ". Este nefondată critica astfel susținută, ca fiind formulată cu neobservarea faptului că instanța de apel a reținut că actul de împrumut a fost dovedit prin înscrisul olograf, sub semnătură privată, întocmit la data de 25 iulie 2008 coroborat cu înscrisul autentic intitulat "Declarație" din data de 22 aprilie 2011 și cu recunoașterea făcută de pârâta-recurentă prin întâmpinarea depusă în prezentul proces. Constatările în sensul menționat relevă o corectă aplicare a art. 1180 alin. (1) teza I din C. civ., fiind vorba de un contract de împrumut, consemnat într-un înscris sub semnătură privată, actul care a fost scris și semnat în întregul lui de către pârâta recurentă. Prin urmare, teza avansată de recurentă în sensul că ar fi vorba de un înscris în care numai semnătura este olografă și că, din acest motiv, reprezintă numai un început de dovadă scrisă este străină de situația de fapt reținută în speță, astfel că nu este de natură a releva greșita aplicare a dispozițiilor legale menționate. Este lipsită de temei critica potrivit căreia instanța de apel ar fi reținut că împrumutul a fost dovedit în faza soluționării apelului (înainte de evocarea fondului) în considerentele deciziei civile nr. 2058/A/2019, pronunțată în etapa evocării fondului, regăsindu-se în mod evident analiza probelor în raport de care s-a reținut existența convenției de împrumut. Aspectele expuse de recurentă în legătură cu lipsa aptitudinii "Declarației" din 22 aprilie 2011 de a face dovada împrumutului sunt unele care tind a determina reevaluarea probelor, însă un atare demers analitic nu poate fi realizat în recurs în raport de limitele stabilite prin art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte notează că aspectele evocate de recurentă cu ocazia concluziilor expuse la închiderea dezbaterilor în recurs și care nu își regăsesc un corespondent în memoriul de recurs, nu pot face obiect de analiză pentru că nu sunt unele formulate cu respectarea exigențelor impuse prin art. 488 raportat la art. 485 C. proc. civ. Având în vedere considerentele expuse, urmează a se dispune, în conformitate cu prevederile art. 497 C. proc. civ., respingerea, ca nefondat, a recursului, astfel cum acesta a fost susținut prin criticile analizate în precedent. Față de soluția de respingere a recursului, se constată că recurenta-pârâtă se află în poziția procesuală de parte care a pierdut procesul, în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., astfel că cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată aferente recursului apare ca fiind întemeiată.