ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 851/2024

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a Civilă, la data de 03.04.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și SPRL C., să se dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata următoarelor sume de bani: 310.196,94 RON, reprezentând restul de plată din contravaloarea împrumutului acordat conform contractului de împrumut din data de 23.01.2014; 9.695,73 RON, reprezentând dobândă legală remuneratorie, calculată de la data de 23.01.2014 și până la data de 23.03.2015 - termenul de restituire, astfel cum este prevăzut la art. 3.3.2. din contractul de împrumut din data de 23.01.2014; 63.022,26 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare, calculată de la data de 23.03.2015 - data scadenței obligației de restituire a sumei împrumutate - și până la data de 28.03.2019 - data formulării prezentei cereri; contravaloarea dobânzii legale penalizatoare calculate în continuare de la data de 29.03.2019 până la achitarea efectivă a debitului; contravaloarea cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat, în conformitate cu prevederile art. 453 C. proc. civ. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194, art. 453 C. proc. civ., art. 2264-2272 C. civ., precum și celelalte dispoziții menționate în acțiune. I.

Hotărârea Tribunalului București, secția a III-a civilă în primul ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 1570 din 22 octombrie 2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă a anulat ca netimbrată cererea reconvențională, a admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare și a respins, ca fiind prescrisă, acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B. și SPRL C.. Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel reclamantul A.. I.

Hotărârea Curții de Apel București, secția a IV-a civilă în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 996 din 22 iunie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A., în contradictoriu cu intimații-pârâți B. și SPRL C., a anulat în parte sentința civilă nr. 1570/22.10.2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă și a trimis cauza spre rejudecarea cererii principale pe fond la Tribunalul București, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței, respectiv anularea cererii reconvenționale, ca netimbrate. I.

Hotărârea Tribunalului București, secția a III-a civilă în al doilea ciclu procesual Cauza a fost înregistrată, în rejudecare, pe rolul Tribunalului București la data de 13.01.2022 sub nr. x/2019*. Prin sentința civilă nr. 691 din 06 mai 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B. și SPRL C. și a obligat pârâții, în solidar, să plătească reclamantului: 310.196,94 RON, rest de plată din contravaloarea împrumutului acordat conform Contractului de împrumut din 23.01.2014, 9.695,73 RON, dobândă legală remuneratorie calculată pe perioada 23.01.2014-23.03.2015, 63.022,26 RON, dobândă legală penalizatoare calculată pe perioada 23.03.2015-28.03.2019 și care se va calcula în continuare până la plata efectivă a debitului (inclusiv dobânda remuneratorie menționată), precum și, în solidar, să plătească reclamantului, cheltuieli de judecată, 9.662,18 RON taxă de timbru și 3.000 RON, onorariu de avocat. I.

Hotărârea Curții de Apel București, secția a IV-a civilă în al doilea ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 524A din 24 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelantul-pârât B., împotriva sentinței civile nr. 691/06.05.2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. și cu intimatul-pârât SPRL C.; a schimbat sentința civilă apelată în sensul că: a admis excepția lipsei capacității de folosință; a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta SPRL C. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință; a admis acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul B.; a obligat pârâtul B. să plătească reclamantului: 310.196,94 RON, rest de plată din contravaloarea împrumutului acordat conform Contractului de împrumut din 23.01.2014, 9.695,73 RON, dobândă legală remuneratorie calculată pe perioada 23.01.2014-23.03.2015, 63.022,26 RON, dobândă legală penalizatoare calculată pe perioada 23.03.2015-28.03.2019 și care se va calcula în continuare până la plata efectivă a debitului (inclusiv dobânda remuneratorie menționată); a obligat pârâtul B. să plătească reclamantului, cheltuieli de judecată, 9.662,18 RON taxă de timbru și 3.000 RON, onorariu de avocat. I.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 524A din 24 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs pârâtul B.. Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 22 iunie 2023, fiind repartizată aleatoriu completului C9. Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat și casarea deciziei civile recurate, invocând drept motive de casare dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material. Astfel, în esență, a arătat că, având în vedere dispozițiile art. 275 C. proc. civ., contractul de împrumut în discuție nu a fost valabil încheiat. Instanța care a soluționat contestația la executare, precum și instanța de apel din acest dosar au reținut că respectivul contract reprezintă un început de dovadă scrisă, întrucât din cuprinsul lui lipsește mențiunea "bun și aprobat". Instanța de apel a mai reținut și faptul că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 277 C. proc. civ., întrucât A., împrumutătorul, nu are calitatea de profesionist. Prin urmare, recurentul-pârât a considerat că nu poate fi obligat să execute obligațiile stabilite printr-un contract care nu a fost valabil încheiat, sens în care a solicitat să se țină seama de efectele nulității, respectiv de dispozițiile art. 1254 C. civ. Totodată, a învederat că în persoana sa nu se naște o obligație directă de a executa contractul, ci una subsecventă, având în vedere calitatea sa de fideiusor. A mai susținut că în cazul de față avocatul care a realizat atestarea contractului este garantul fideiusor și reprezentantul legal al împrumutatului, astfel că în acest caz nu operează prezumția de veridicitate și nici nu se poate vorbi despre existența unei atestări, deoarece a lipsit funcționarul public, acesta neputându-se identifica cu părțile actului. Din coroborarea prevederilor art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995 cu cele ale art. 92 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, reiese că activitatea de atestare a datelor părții nu este o activitate de sine stătătoare, ci se constituie doar ca o fază integrantă și prealabilă autentificării unui înscris. Or, contractul de împrumut nu a fost prezentat spre autentificare unui notar. S-a mai învederat că în cadrul SPRL C. au avut calitatea de asociați avocații B. și D.. Potrivit interpretării textului art. 13.1 din Statutul acestei societăți reiese că s-a dorit ca avocații coordonatori să nu poată realiza decât operațiuni de mică importanță valorică fără aprobarea adunării generale, respectiv operațiuni în valoare de 10% din valoarea capitalului. Prin urmare, un împrumut de 335.000 RON trebuia contractat doar în urma aprobării adunării generale a avocaților asociați, întrucât capitalul total este de 55.000 RON. Or, nu a existat o aprobare a adunării generale în acest sens, în realitate încheindu-se o operațiune fictivă, ce nu a fost urmată de executare. Recurentul-pârât a învederat că nu are calitatea de debitor al reclamantului A., ci de fideiusor, calitate care a rămas neschimbată. Astfel, instanța de apel, în mod eronat, l-a tratat ca pe un debitor, fără să analizeze dacă există sau nu vreun document care să-i schimbe calitatea din fideiusor în debitor. Mai mult, declarația de avere administrată ca probă în susținerea întreruperii prescripției trebuie analizată din perspectiva condițiilor de admisibilitate a acesteia, respectiv verosimilitate, pertinență și concludență. Simpla menționare a numelui reclamantului și a unei sume în declarația de avere nu poate fi reținută ca probă indirectă, neverosimilă, nepertinentă și neconcludentă care se presupune că are de-a face cu raportul juridic analizat în cadrul prezentei cauze. Cu privire la pretinsa recunoaștere de către recurentul-pârât a debitului, în urma administrării probei cu interogatoriul, acesta susține că trebuie remarcat că aceasta nu a fost relatată și analizată complet nici de reclamant și nici de instanța de apel. A mai învederat recurentul-pârât că sumele la care se face referire în declarația sa de avere vizează alte raporturi juridice încheiate între timp între el și intimat și care nu fac obiectul cauzei de față. Recurentul-reclamant susține că a recunoscut, în cadrul interogatoriului administrat, contractul și debitul, menționând că debitul solicitat de reclamant a fost achitat integral la scadență. Potrivit art. 274 și 275 C. proc. civ., înscrisurile sub semnătură privată pentru care nu s-au îndeplinit cerințele prevăzute în acest texte de lege, vor putea fi socotite ca început de dovadă scrisă. În astfel de condiții, temeinicia cererii de chemare în judecată trebuie analizată din acest punct de vedere, în sensul în care contractul de împrumut reprezintă doar un început de dovadă scrisă, astfel că reclamantului îi revine sarcina de a administra alte probe în susținerea celor invocate. Instanța de apel a realizat o analiză sumară, pur formală, cu privire la fondul cauzei, înlăturând susținerile pârâtului fără a aduce o argumentație solidă care să conducă la soluția pronunțată, motiv pentru care, în urma analizării coroborate a probelor administrate și a susținerilor părților, urmează a se constata că pârâtul a dovedit faptul că acțiunea formulată de reclamant este neîntemeiată. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că hotărârea instanței de apel este nemotivată, recurentul-pârât a susținut că toate elementele reținute de instanța de apel sunt nemotivate, iar faptul că au fost înlăturate susținerile pârâtului cu privire la calificarea declarației de avere ridică întrebarea de ce nu au fost înlăturate și susținerile pârâtului din interogatoriu. În mod discreționar instanța de apel a susținut că afirmațiile recurentului-pârât, conform cărora împrumutul a fost restituit, ar fi generat în sarcina acestuia obligația probării acestei susțineri, în condițiile în care, în mod simetric, reclamantul nu a făcut dovada plății împrumutului, instanța reținând probe indirecte în acest sens. I.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat în principal anularea recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., justificat de faptul că motivele invocate de recurentul-pârât sunt pur formale și nu se încadrează în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei civile atacate ca fiind legală și temeinică. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul, în raport de excepția insuficientei timbrări, excepție peremptorie și absolută, invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a o admite și a anula recursul ca insuficient timbrat pentru considerentele ce succed: Preliminar, Înalta Curte constată că potrivit art. 211 C. proc. civ., judecata reprezintă activitatea de cercetare și dezbatere a fondului procesului civil, cu respectarea tuturor principiilor și garanțiilor procesuale, în vederea soluționării legale și temeinice a acestuia. Pe de altă parte, conform art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., "(1) Judecătorul va suspenda judecata: (...) 2. când niciuna dintre părți, legal citate, nu se înfățișează la strigarea cauzei. Cu toate acestea, cauza se judecă dacă reclamantul sau pârâtul a cerut în scris judecarea în lipsă". Coroborând cele două texte procesuale enunțate, rezultă că o solicitare de judecare a cauzei în lipsă nu poate fi disociată doar la unul sau unele dintre actele procedurale din cadrul judecății unei cauze. Astfel, se observă prin folosirea metodelor de interpretare literală, dar și rațională ale art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., că acest text legal vizează "judecarea (...)" (din cadrul sintagmei "judecarea în lipsă"), deci activitatea de judecată, fără a permite deci, solicitarea de judecare în lipsă doar a unor acte procedurale din cadrul judecății. Aplicând regula metodei raționale de interpretare a normelor juridice ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus - unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul legii nu trebuie să distingă, nu se poate așadar, aprecia că o solicitare de judecare în lipsă ar putea fi circumscrisă doar unora dintre actele procesuale ale judecății și nu doar judecății în ansamblul său. Mai mult, Înalta Curte constată că art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. reprezintă și un text legal care consacră suspendarea judecății cu titlu de impediment procesual, contrapus așadar, regulii judecării în continuare a unei cauze civile, ceea ce determină din punct de vedere logico - juridic, concluzia necesității interpretării și aplicării normei juridice analizate într-un sens restrâns, sub aspectul că suspendarea judecății va opera pentru întreaga judecată și nu și doar pentru unele acte procedurale ale judecății. Convergent, Înalta Curte observă din cuprinsul art. 211 C. proc. civ. enunțat, dar și sistematic, din ansamblul reglementării întregului C. proc. civ., că judecata unei cauze are un caracter unitar, solicitarea de judecare în lipsă neputând fi așadar, indiferentă din punct de vedere juridic, acestui atribut al judecății, ea trebuind să fie evaluată în aceleași coordonate ca și instituția procesuală pe care o circumscrie. Această concluzie corespunde și rezultatului metodei de interpretare teleologice a art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., acesta neputând fi interpretat în sensul că scopul urmărit de legiuitor la momentul consacrării acestei posibilități legale ar fi fost acela de a permite o fragmentare a continuării judecății - proces, odată pornit, unitar și fluent ca regulă din punct de vedere juridic - doar pe unele acte procedurale, a căror individualizare ar fi fost lăsată la latitudinea părților. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte conchide în sensul aprecierii că o solicitare de judecare în lipsă trebuie arondată doar ansamblului judecății și nu doar unor anumite acte procedurale, precum ar fi o cerere de amânare sau chestiunea timbrajului. Suplimentar celor deja expuse, Înalta Curte notează și că prin înscrisul depus la dosar recurs, recurentul pârât a solicitat să se regăsească în atașament, cererea de amânare și dovada plății (nota Înaltei Curți: parțiale) a taxei de timbru cu mențiunea că solicită "judecarea acesteia în lipsă". Or, raportat pe de o parte, la poziționarea topografică în cadrul frazei respective, a sintagmei "dovada plății", respectiv în imediata vecinătate a solicitării de judecare în lipsă, în comparație cu sintagma "cererea de amânare", localizată mai îndepărtat, iar pe de altă parte, la folosirea numărului singular al pronumelui demonstrativ "acesteia" (în sintagma "judecarea acesteia în lipsă") și nu a numărului plural, rezultă că recurentul petent a înțeles să solicite judecarea în lipsa sa a aspectului timbrajului. Realizând toate aceste constatări cu caracter preliminar, Înalta Curte va proceda în continuare, la judecarea excepției insuficientei timbrări a prezentului recurs. Astfel, Înalta Curte notează că acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute în O.U.G. nr. 80/2013, taxe datorate, în condițiile acestui act normativ, de către toate persoanele fizice și juridice și care reprezintă plata serviciilor prestate de către instanțele judecătorești. În cazuri anume prevăzute de lege, acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt scutite de la plata taxelor judiciare de timbru. Aceste aspecte sunt reglementate de dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru. Potrivit dispozițiilor art. 33 alin. (1) din același act normativ, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepțiile prevăzute de lege; pentru situația în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, alin. (2) al aceluiași articol statuează că instanța va pune în vedere reclamantului obligația de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanță și de a transmite dovada achitării acestei taxe în cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanței. Conform dispozițiilor art. 486 alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ. "La cererea de recurs se vor atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, precum și, dacă este cazul, procura specială, împuternicirea avocațială sau delegația consilierului juridic. (3) Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității. Dispozițiile art. 82 alin. (1) și ale art. 87 alin. (2) rămân aplicabile." Potrivit dispozițiilor art. 24 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare, "(1) Recursul împotriva hotărârilor judecătorești se taxează cu 100 RON dacă se invocă unul sau mai multe dintre motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1 - 7 din C. proc. civ.. (2) În cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, pentru cereri și acțiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puțin de 100 RON; în aceeași ipoteză, pentru cererile neevaluabile în bani, cererea de recurs se taxează cu 100 RON. (3) Recursul incident și recursul provocat se taxează după regulile prevăzute la alin. (1) și (2)". Conform rezoluției din data de 06 iulie 2023 s-a stabilit în sarcina recurentului-pârât, în temeiul art. 24 alin. (1) (pentru motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) și alin. (2) teza I (pentru motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) din O.U.G. nr. 80/2013, o taxă judiciară de timbru în cuantum de 4.931,09 RON aferentă cererii de recurs și s-a dispus totodată citarea acestuia cu mențiunea de a achita în termen de 10 zile de la primirea comunicării respectiva taxă judiciară de timbru și de a depune la dosar dovada achitării acesteia. În acord cu jurisprudența instanței de contencios a drepturilor omului, cauza Iordache împotriva României (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 797/2019) prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut încălcarea art. 6 din Convenție față de împrejurarea că instanțele naționale nu au explicat reclamantului consecințele neplății taxelor de timbru aferente soluționării apelului și recursului, sau că acesta poate solicita să fie exonerat de această plată, în cauza dedusă judecății, Înalta Curte reține că prin comunicarea efectuată recurentului-pârât la data de 24 iulie 2023 în procedura de regularizare, acestuia i-a fost comunicată obligația de achitare a taxei judiciare de timbru, fiind astfel încunoștințat despre sancțiunea anulării cererii de recurs în caz de neplată. Totodată, prin aceeași adresă i s-a adus la cunoștință că are posibilitatea de a formula, în condițiile art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, cerere de ajutor public judiciar în termen de 5 zile de la primirea comunicării și, în temeiul art. 39 alin. (1) din același act normativ, cerere de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru în termen de 3 zile de la data comunicării taxei datorate. Din actele și lucrările dosarului se constată că, deși a fost legal înștiințat despre obligativitatea timbrării cererii de recurs, recurentul-pârât a înțeles să achite până la termenul de judecată acordat în cauză, doar parțial taxa judiciară de timbru, respectiv doar 2000 RON . Nu se poate reține că acesta nu a avut cunoștință de cuantumul total al taxei judiciare de timbru aferente cererii de recurs, întrucât recurentul-pârât însuși precizează, prin cererea de amânare depusă la dosar la data de 25 martie 2024, cu numai o zi înaintea prezentului termen de judecată, că a achitat parțial taxa de timbru datorată, urmând a achita diferența în termenul stabilit de instanță sau până la următorul termen de judecată care se va stabili în cauză ca urmare a cererii de amânare pe care partea a formulat-o. În practicaua prezentei decizii civile de recurs, Înalta Curte a indicat de ce excepția insuficientei timbrări a prezentei căi de atac are prioritate în ordinea procesuală de soluționare a cauzei, față de cererea de amânare. Astfel, din interpretarea coroborată a dispozițiilor legale anterior redate, rezultă că taxa judiciară de timbru se achită anticipat momentului prestării serviciului public de către instanța de judecată. Astfel, în situația particulară a speței, Înalta Curte nu poate acorda un termen de judecată pentru ca recurentul-pârât să-și îndeplinească integral obligația de a achita taxa judiciară de timbru, atât timp cât soluționarea unei cereri de amânare a judecății reprezintă un act procesual al judecății căii de atac, instanța de recurs trebuind așadar, să fie mai întâi legal învestită pentru a proceda la soluționarea cererii de amânare a judecății, act de procedură al judecății. Or, achitarea taxei judiciare de timbru aferente respectivei căi de atac reprezintă o cerință legală legată esențial de legala învestire a instanței de judecată, ea reprezentând o obligație procesuală care trebuie îndeplinită prioritar oricăror alte aspecte care țin de desfășurarea judecății (precum ar fi soluționarea unei cereri de amânare a judecății). Trebuie subliniat sub acest aspect și faptul că recurentul-pârât nici nu a invocat și cu atât mai puțin dovedit până la acest termen de judecată, împrejurarea că s-ar afla în vreo imposibilitate obiectivă de a achita diferența de taxă judiciară de timbru până la termenul de judecată prezent și nici nu a uzat de posibilitatea acordată de lege, în sensul de a formula cerere de acordare a ajutorului public judiciar sau vreo eventuală cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru. În egală măsură, Înalta Curte constată că în procedura prealabilă judecății, în calea de atac a recursului, recurentului pârât i s-a pus în vedere să achite taxa judiciară de timbru într-un termen de 10 zile de la primirea comunicării, adresa fiind primită la data de 24.07.2023, termen pe care nu l-a respectat. Ulterior, la data de 25.03.2024, deci cu o zi înaintea primului termen de judecată acordat în cauză, această parte procesuală a achitat doar parțial, taxa judiciară de timbru (2000 RON din 4931,09 RON), fără a învedera nici un motiv, nici o justificare relativ neachitării diferenței până la 4931,09 RON. Înalta Curte constată și că recurentul-pârât este de profesie avocat, având deci, cu atât mai mult cunoștință despre prevederile legale în materia taxelor judiciare de timbru (mai ales cu privire la momentul până la care trebuie achitată, în integralitate, taxa judiciară de timbru aferentă unei căi de atac), precum și despre efectele neachitării ori achitării parțiale a acestora. Așadar, întrucât achitarea integrală a taxei judiciare de timbru este o condiție legală extrinsecă căii de atac, rezultă că neîndeplinirea ei atrage nulitatea acesteia, necondiționat de existența vreunei vătămări, conform art. 176 pct. 6 C. proc. civ. Prin urmare, Înalta Curte reține că prin neachitarea în integralitate a taxei judiciare de timbru, în cauză intervine sancțiunea expres prevăzută de art. 486 alin. (2) raportat la alin. (3) C. proc. civ., respectiv nulitatea recursului. Ca atare, în raport de dispozițiile legale menționate anterior, grefate pe actele și lucrările dosarului, Înalta Curte va admite excepția insuficientei timbrări, va face aplicarea sancțiunii nulității prevăzute de art. 486 alin. (3) C. proc. civ., astfel că în temeiul art. 496 C. proc. civ. va anula recursul ca insuficient timbrat.