ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2604/2023

Ședința publică din data de 7 decembrie 2023

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

În drept, a invocat prevederile art. 1164, 1170, 1270, 1272, 1516 și 1530 C. civ., art. 149 din Legea nr. 85/2006 și art. 770 din C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 2470 din 08.12.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, cererea reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 210/A din 13 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul reclamantei, fiind schimbată sentința atacată, în sensul admiterii acțiunii și obligarea pârâtului la plata sumei de 841.789,50 RON, la care se adaugă dobânda legală începând cu data pronunțării hotărârii și până la plata efectivă.

În motivare pârâtul a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., considerând că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material.

În acest sens, recurentul a arătat că față de prevederile art. 25 lit. i) din Legea nr. 85/2006, vânzarea bunurilor la licitație se face în conformitate cu această lege și nu cu dispozițiile C. proc. civ.. De asemenea, instanța de apel a indicat art. 149 din Legea nr. 85/2006, care prevede că legea menționată se completează, în măsura compatibilității, cu C. proc. civ. și C. civ., însă în cauză aceste acte normative nu sunt compatibile cu procedura insolvenței.

Potrivit recurentului, relațiile contractuale dintre adjudecatar și reclamantă sunt reglementate de Regulamentul privind procedura de valorificare a activelor aflate în patrimoniul B., care, la art. 9 alin. (5), prevede că garanția constituită sau depusă pentru participarea la licitație, împreună cu toate celelalte sume plătite de către adjudecatari, va fi reținută cu titlu de daune-interese în situația în care adjudecatarul nu-și respectă integral obligațiile asumate prin procesul-verbal de licitație.

De asemenea, s-a susținut că regulamentul stabilește că vânzarea se face conform dispozițiilor art. 116 și 117 din Legea nr. 85/2006, fără ca acestea să fie completate cu prevederile C. proc. civ. privind vânzarea la licitație publică efectuată de executorii judecătorești în procedura de executare silită. Prin urmare, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 771 C. proc. civ.

În opinia recurentului, lichidatorul judiciar a prevăzut în regulament clauze penale, la art. 5 lit. g) și la art. 9 alin. (5), potrivit cărora în situația în care adjudecatarul nu-și respectă integral obligațiile asumate prin procesul-verbal de licitație, garanția constituită, împreună cu toate sumele plătite de acesta, vor fi reținute cu titlu de daune-interese.

Se menționează că lichidatorul judiciar a prevăzut în procesul-verbal de licitație ce se întâmplă în situația în care nu se achită suma la care a fost adjudecat bunul, respectiv că licitația se va anula, urmând ca adjudecatarul să piardă garanția.

Instanța de apel a indicat ca fiind aplicabile dispozițiile Regulamentului Regulamentului (CE) 1346/2000 referitor la procedurile de insolvență, fără însă a indica articolul privind aplicabilitatea C. proc. civ. la vânzarea la licitație a bunurilor debitorilor aflați în insolvență.

Recurentul susține că instanța de apel a analizat apelul prin prisma dispozițiilor art. 771 Cod procedură civilă, deși apelanta a indicat, ca și temei legal, art. 770 din același cod, astfel că instanța ar fi trebuit să ceară lămuriri apelantului sau să respingă apelul ca neîntemeiat.

În continuare, recurentul a menționat că instanța de apel a aplicat greșit și normele legale asupra situației privind cuantumul pretențiilor reclamantei, fiind incidente motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 Cod procedură civilă.

Astfel, din calculul efectuat rezultă suma de 751.414,02 RON, iar instanța de apel, deși nu era mandatată să facă acest lucru și nu a fost învestită să calculeze și cheltuielile de organizare ale unei noi licitații, a recalculat pretențiile și a mai adăugat suma de 2.012,27 RON. Nu în ultimul rând, instanța nu a scăzut din pretinsa datorie suma de 2.500 RON, pe care recurentul a plătit-o cu titlu de garanție.

La data de 3 mai 2023 recurentul a formulat cerere de ajutor public judiciar pentru plata taxei judiciare de timbru, care a fost respinsă, prin încheierea din 15 iunie 2023. Împotriva acestei încheieri recurentul a formulat cerere de reexaminare, care de asemenea a fost respinsă, prin încheierea din 26 septembrie 2023.

La data de 25 mai 2023 intimata A., în calitate de lichidator judiciar al debitoarei B., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

La 10 iunie 2023 recurentul a depus răspuns la întâmpinare, solicitând înlăturarea apărărilor intimatei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la 20 aprilie 2024, iar prin rezoluția din 12 iunie 2023 s-a fixat termen de judecată la 5 octombrie 2023.

Prin încheierea din 5 octombrie 2023 pricina a fost amânată la 7 decembrie 2023, pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului recurentului-pârât și pentru ca acesta din urmă să achite taxa judiciară de timbru în sumă de 6.011,45 RON, obligație pe care și-a îndeplinit-o la termenul de astăzi.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele ce succed.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte relevă faptul că, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmărește să supună acestei instanțe examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar potrivit art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 din același cod, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de acest articol.

În esență, prin recursul declarat pârâtul a criticat decizia curții de apel susținând, pe de o parte, că prin aceasta instanța a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (pct. 5 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.), iar pe de altă parte, că au fost încălcate norme de drept material (pct. 8 al alin. (1) al aceluiași text), cu referire la art. 25 lit. i), art. 116 și 117, raportate la Regulamentul privind procedura de valorificare a activelor B., și art. 149 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței (aplicabilă în speță, raportat la data deschiderii acestei proceduri judiciare față de asociația debitoare), respectiv art. 771 din C. proc. civ. (forma după a doua republicare).

Motivul de recurs prevăzut de pct. 5 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere, printre altele, când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, nu este fondat. Aceste dispoziții constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură, adică motivul de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, altele decât cele prevăzute la pct. 1 - 4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Recurentul consideră, raportându-se la alin. (2) al art. 476 din C. proc. civ., că incidența acestui motiv de casare ar fi atrasă de împrejurarea că prima instanță de control judiciar a aplicat greșit normele legale asupra situației privind cuantumul pretențiilor reclamantei, în condițiile în care din calculul efectuat rezultă suma de 751.414,02 RON (la prima licitație bunurile debitoarei au fost adjudecate de pârât pentru suma de 194.649,80 euro, iar la a doua licitație adjudecarea s-a făcut pentru suma de 41.300 euro, diferența de 153.349,80 euro, la cursul de schimb de 1 euro = 4,9 RON, reprezentând echivalentul în moneda națională al acestei sume în valută), iar instanța, deși nu a fost mandatată să calculeze și cheltuielile de organizare a unei noi licitații, a adăugat suma de 2.012,27 RON, omițând, totodată, să scadă garanția de participare la licitație, în valoare de 2.500 RON, care a fost achitată de pârât.

Afirmațiile recurentului nu pot fi primite, pe de o parte, întrucât alin. (2) al art. 476 din C. proc. civ.. nu este incident în speță, astfel că nu se susține încălcarea lui de către instanța de apel.

Este real că norma anterior evocată statuează că, "În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță". Însă, în prezenta cauză, apelul declarat de lichidatorul judidicar împotriva sentinței tribunalului a fost unul motivat, iar curtea de apel, la pronunțarea deciziei recurate, a analizat și găsit ca fiind întemeiate criticile reclamantului-apelant.

Pe de altă altă parte, așa cum rezultă fără echivoc din cuprinsul cererilor lichidatorului judiciar, acesta, atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de apel, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de totale de 841.789,50 RON, care se compune din suma de 839.777,58 RON, reprezentând diferență de preț de adjudecare, și suma de 2.012,27 RON, reprezentând cheltuielile efectuate pentru cea de-a doua vânzare (practicianul în insolvență precizând expres că toate costurile generate de reluarea organizării licitațiilor, respectiv publicitatea anunțurilor privind ședințele de licitație în lunile martie, mai și iunie 2018, se ridică la valoarea de 2.012,27 RON), la care se aduagă dobânda legală calculată până la data achitării integrale a debitului.

În atare situație, nici nemulțumirile recurentului referitoare la nededucerea sumei de 2.500 RON achitate de acesta cu titlu de garanție de participare nu sunt justificate, motivul de recurs prevăzut de pct. 5 al alin. (1) al art. 488 din Codul de procedură civilă fiind nefondat.

În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte constată că nici aceasta nu poate fi primită.

Încălcarea legii presupune refuzul aplicării normei juridice sau interpretarea greșită unei prevederi legale. Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris). Dacă interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului, aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și/sau de apel.

Astfel, recurentul în mod neîntemeiat susține că instanța de apel, deși a reținut incidența Regulamentului (CE) 1346/2000 referitor la procedurile de insolvență, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 160 din 30 iunie 2000, nu a indicat vreun articol care ar fi aplicabil în speță, iar din lecturarea acestui regulament european nu reiese aplicabilitatea C. proc. civ. la vânzarea la licitație a bunurilor celor aflați în insolvență.

În realitate, singura referință a curții de apel la acest instrument juridic de aplicabilitate directă la nivelul tuturor statelor membre a fost făcută doar ca urmare a citării cuprinsului art. 149 din Legea nr. 85/2006, modificată, potrivit căruia "Dispozițiile prezentei legi se completează, în măsura compatibilității lor, cu cele ale C. proc. civ., C. civ., Codului comercial și ale Regulamentului (CE) 1346/2000 referitor la procedurile de insolvență, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 160 din 30 iunie 2000".

De fapt, argumentația curții a avut în vedere două elemente principale: a) primul vizează completarea reglementării speciale date de Legea insolvenței cu normele din C. proc. civ., recte alin. (3) al art. 771, coroborat cu art. 1349 și următ. din C. civ. (care vizează instituția răspunderii civile delictuale); b) al doilea element privește concluzia instanței de apel în legătură cu prejudiciul a cărui acoperire a solicitat-o lichidatorul judiciar (diferența dintre prețul licitat de pârât - 900.450 RON, echivalentul sumei de 194.649,80 euro - și mai apoi neachitat, și prețul pentru care, la o licitație ulterioară, au fost adjudecate aceleași bunuri aparținând debitorului insolvent - 41.300 euro, la care se adaugă suma de 2.012,27 RON, reprezentând cheltuielile efectuate în vederea efectuării noii licitați).

O altă critică a recurentului, subsumată aceluiași motiv de casare, vizează greșita aplicare a art. 149 din Legea nr. 85/2006, modificată, în sensul că dispozițiile art. 771 din C. proc. civ. nu sunt compatibile cu procedura insolvenței și, în consecință, în mod nelegal instanța de apel a pronunțat decizia atacată întemeindu-se pe o normă care nu este aplicabilă speței pendinte.

În raport de această argumentare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, și nu a celui indicat de recurent, întrucât se invocă aplicarea greșită a unei norme de drept procesual, impunându-se calificarea corespunzătoare.

Astfel privită, critica nu este întemeiată, pentru că în mod legal prima instanță de control judiciar a reținut că, raportat la norma de trimitere din cuprinsul art. 149 din Legea nr. 85/2006, modificată, prevederile art. 771 alin. (3) din C. proc. civ. sunt compatibile cu procedura insolvenței, simpla citare disparată a unor texte din Legea nr. 85/2006 neputând determina concluzia contrară.

Este real că, art. 25 lit. i) din acest din urmă act normativ prevede că una dintre principalele atribuții ale lichidatorului judiciar este vânzarea bunurilor din averea debitorului, în conformitate cu prevederile Legii insolvenței, iar art. 116 și 117 reglementează modul în care are loc lichidarea averii falitului, sens în care se arată că respectiva activitate a practicianului se desfășoară sub controlul judecătorului-sindic, pentru maximizarea valorii averii debitorului, lichidatorul urmând să facă toate demersurile de expunere pe piață, într-o formă adecvată, a acestora, cheltuielile de publicitate fiind suportate din averea debitorului.

De asemenea, legiuitorul a stabilit că bunurile vor putea fi vândute în bloc - ca ansamblu în stare de funcționare - sau individual, metoda de vânzare, respectiv licitație publică, negociere directă sau o combinație a celor două, urmând să fie aprobată de adunarea creditorilor, pe baza propunerii lichidatorului. Lichidatorul va prezenta adunării generale a creditorilor și regulamentul de vânzare corespunzător modalității de vânzare pentru care optează.

Nu în ultimul rând, legea specială prevede că lichidatorul va prezenta comitetului creditorilor un raport care va cuprinde evaluarea bunurilor și metoda de valorificare a acestora și în care se va preciza dacă vânzarea se va face în bloc sau individual ori o combinație a acestora, prin licitație publică sau negociere directă sau prin ambele metode, iar în cazul în care se propune vânzarea în bloc prin negociere directă, lichidatorul va putea propune, în baza ofertelor primite, începerea negocierii cu unul sau mai mulți cumpărători identificați, cu precizarea condițiilor de plată și a prețului minim de pornire a negocierii, care nu poate fi inferior prețului de evaluare. Mai apoi, lichidatorul va convoca adunarea generală a creditorilor în termen de maximum 20 de zile de la data ședinței comitetului creditorilor, înștiințându-i pe creditori despre posibilitatea studierii raportului și a procesului-verbal al ședinței comitetului creditorilor privind raportul.

Prima instanță de control judiciar a reținut în mod corect că simpla împrejurare că potrivit alin. (5) al art. 9 din Regulamentul privind procedura de valorificare a activelor aflate în patrimoniul B., garanția constituită sau depusă pentru participarea la licitație, împreună cu toate celelalte sume plătite de către adjudecatari, va fi reținută cu titlu de daune-interese, în situația în care adjudecatarul nu-și respectă integral obligațiile asumate prin procesul-verbal de licitație și că lit. g) a art. 5 din același regulament prevede că în situația în care licitantul adjudecatar nu achită prețul prevăzut în procesul-verbal de licitație, în termenul stabilit prin regulament, garanția de participare la licitație nu va fi restituită, aceasta rămânând în contul unic al debitoarei și se vor face aplicabile în acest caz și prevederile de la lit. f), nu poate determina concluzia că alin. (3) al art. 771 din C. proc. civ. nu este aplicabil în speță.

Din analiza integrată a Legii insolvenței, a Regulamentului de vânzare și a C. proc. civ., cu referire la Secțiunea a 2-a - Procedura urmăririi mobiliare, din Cartea a V-a - Despre executarea silită, rezultă fără niciun dubiu că prevederile alin. (3) al art. 771 (indicarea art. 770 de către lichidatorul judiciar având loc din eroare, cel mai probabil pentru că practicianul s-a referit la forma C. proc. civ.. anterioară republicării care a avut loc în temeiul art. XIV din Legea nr. 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative conexe, publicată în M. Of. nr. 753 din 16 octombrie 2014) sunt perfect compatibile cu prevederile Legii nr. 85/2006, modificată.

Or, textul analizat statuează ritos că dacă prețul sau, după caz, diferența de preț nu se va depune ulterior, se va relua licitația ori, după caz, o altă modalitate de valorificare a bunului, la același termen sau la un alt termen, pentru care se vor împlini formalitățile de publicitate, iar primul adjudecatar va fi răspunzător atât de scăderea prețului obținut la a doua vânzare, cât și de cheltuielile făcute pentru aceasta.

Pentru valabilitatea construcției unui raționament juridic și, implicit, pentru corecta soluționare a unei probleme de compatibilitate în drept, unitatea logică a interpretării normelor legale este esențială, întrucât o soluție juridică nu poate fi descrisă prin două componente care se contrazic ori se exclud reciproc.

Este unanim recunoscut în literatura de specialitate că normele de procedură civilă se aplică și în acele materii ale dreptului civil care nu conțin reglementări procedurale specifice, concluzia că procedura civilă reprezintă dreptul comun în materie civilă fiind susținută de art. 2 din C. proc. civ.:

"(1) Dispozițiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă. (2) De asemenea, dispozițiile prezentului cod se aplică și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare".

Prin urmare, ori de câte ori o lege specială (așa cum este și Legea nr. 85/2006) în materie civilă nu prevede norme derogatorii proprii de la dispozițiile Codului de procedură civilă în privința procedurii de soluționare și de executare silită (procedura falimentului fiind, în cele din urmă, o procedură de executare colectivă, iar Legea insolvenței nu cuprinde nicio normă de excludere în această privință) a raporturilor juridice pe care le reglementează, se va recurge, în consecință, la normele corespunzătoare din cadrul acestui cod.

Din contră, prevederile art. 149 din Legea nr. 85/2006, modificată, stabilesc că, în ipoteza în care nu există dispoziții derogatorii pe care norma juridică de referință le-ar conține sau dacă o astfel de normă nu este ea însăși incompatibilă cu aplicarea dreptului comun, procedura civilă devine incidentă.

În ultim argument în susținerea aplicării corecte de către instanța de apel a dispozițiilor normei de trimitere îl reprezintă faptul că regulile specifice ale procedurii insolvenței necesită o aplicare riguroasă a principiilor procedurii civile, deoarece o astfel de completare aduce un plus de valoare însuși scopului procedurii concursuale, clar definit în art. 2 din legea-cadru - "Scopul prezentei legi este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență" -, iar acest lucru este cel mai evident în cazul valorificărilor în procedura de faliment.

Tocmai de aceea, Înalta Curte reamintește faptul că materia insolvenței este o componentă de bază a oricărei economii de piață funcționale (a se vedea și art. 135 din Constituția României), creând mecanismele concrete de remediu ale unei stări de dificultate financiară și/sau economică, iar intervenția legiuitorului este una graduală, în funcție de gravitatea stării de insolvență, definită ca fiind acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile.

În consecință, unul dintre cele mai importante criterii în funcție de care trebuie soluționată problema compatibilității este cel al prevalenței componentei economice, care este determinată chiar de scopul Legii nr. 85/2006, modificată, la care am făcut referire mai sus, și prin raportare la care aplicabilitatea, în completare, a normelor Cărții a V-a a C. proc. civ. nu poate fi pusă la îndoială.

Ca atare, sunt profund incorecte și nesusținute legal afirmațiile recurentului în sensul că prin inserarea art. 5 lit. g) și a) art. 9 alin. (5) în Regulamentul de vânzare, pentru neachitarea diferenței dintre valoarea garanției de participare la licitație și suma pentru care a fost declarat câștigător al licitației, pârâtul, în calitate de adjudecatar, nu poate fi obligat la plata niciunei sume suplimentare, de vreme ce dispozițiile din C. proc. civ., care se aplică în completarea prevederilor Legii nr. 85/2006, modificată, nefiind incompatibile cu procedura insolvenței, stabilesc fără echivoc care sunt sumele pentru care primul adjudecatar poate fi declarat răspunzător, și anume: a) scăderea prețului obținut la a doua vânzare; b) cheltuielile făcute pentru această a doua procedură de valorificare.

Prin urmare, judicios a reținut instanța de apel că prevederile Regulamentului privind procedura de valorificare a activelor aflate în patrimoniul B. trebuie înțelese în sensul că și dacă bunul adjudecat de către un licitator care mai apoi nu înțelege să depună întregul preț, în numerar ori cu ordin de plată sau orice alt instrument legal de plată, în termenul stabilit prin regulament sau, eventual, acceptat de creditori, va fi ulterior valorificat la o valoarea mai mare decât cea oferită de primul adjudecatar, acesta din urmă nu poate solicita restituirea în tot sau în parte a garanției, care se va reține de către lichidatorul judiciar în contul unic al debitorului, cu titlu de daune-interese, fără ca prin aceasta să fie înlăturată obligația de reparare integrală a prejudiciului, în măsura în care se face dovada tuturor elementelor răspunderii civile.

Față de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

Văzând că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei civile nr. 210/A din 13 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 decembrie 2023.