ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1035/2021

Ședința publică din data de 13 mai 2021

Asupra recursului dedus judecății, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția civilă la data de 08 februarie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., să se dispună rezoluțiunea contractului de împrumut încheiat, cu consecința obligării pârâtului la restituirea sumei de 45.000 euro, acordată de către reclamant pârâtului cu titlu de împrumut, și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculată până la data rambursării efective.

Pârâtul nu a formulat întâmpinare.

Prin sentința civilă nr. 2153 din 17 iulie 2018, Tribunalul Ilfov, secția civilă a admis cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B., a dispus rezoluțiunea contractului de împrumut încheiat între părți la data de 28.12.2016, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 45.000 euro cu titlu de restituire împrumut, la plata dobânzii legale penalizatoare calculate asupra sumei de 45.000 euro de la data de 28.12.2016 și până la data plății efective a debitului, la plata sumei de 5.362,95 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, a luat act că reclamantul își rezervă dreptul de a solicita onorariul de avocat pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul B..

Prin decizia civilă nr. 2077 A din 20 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelantul-pârât B. împotriva sentinței civile nr. 2153 din 17 iulie 2018, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă, a anulat sentința apelată și, în evocarea fondului, a admis acțiunea, a dispus rezoluțiunea contractului de împrumut încheiat la 28.12.2016, a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 45.000 euro cu titlu de restituire împrumut, la plata dobânzii legale penalizatoare calculate asupra sumei de 45.000 euro de la data de 28.12.2016 și până la data plății efective a debitului, precum și la plata sumei de 5.362,95 RON reprezentând cheltuieli de judecată (taxa de timbru).

Împotriva deciziei civile nr. 2077 A din 20 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâtul B..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 25 august 2020 și a fost repartizat aleatoriu completului filtru nr. 6.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâtul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. A învederat că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind încălcate, totodată, și regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În motivare, recurentul a arătat că instanța de apel a respins în mod nejustificat administrarea probei cu martori în apel, cu toate că la momentul judecării cauzei la fond, în fața Tribunalului Ilfov, acesta nu a fost legal citat, neputând propune probe în apărare. În speță, curtea a găsit întemeiat motivul de apel cu privire la faptul că judecata în fața primei instanțe s-a făcut fără citarea recurentului în mod legal, motiv pentru care a anulat sentința apelată și a reținut cauza spre rejudecare. Cu toate acestea, a respins în mod nejustificat administrarea probei cu martori, și anume C., fiul reclamantului, întrucât acesta este rudă cu reclamantul, invocând în mod total eronat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., care prevăd că nu pot fi ascultate ca martori rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv. Or, între recurent și C. nu există nicio legătură de rudenie, iar această interdicție ar fi fost aplicabilă în situația în care martorul ar fi fost propus de intimat, al cărui fiu este. De altfel, la fond, în lipsa pârâtului, a fost audiată fiica reclamantului, fapt sancționat de către instanța de apel prin înlăturarea mărturiei acesteia în faza de apel.

Recurentul a susținut, de asemenea, că instanța de apel i-a îngrădit dreptul de a redacta un interogatoriu mai amplu pentru intimat, motivat de faptul că la termenul de probe a pus în vedere părților să formuleze pentru termenul ce va urma un interogatoriu care să conțină maxim 10 întrebări. Avocatul său s-a conformat dispoziției instanței, însă avocatul intimatului a prezentat un interogatoriu cu peste 25 de întrebări, iar instanța de apel și-a contrazis propriile dispoziții și a acceptat luarea interogatoriilor reciproce, fiind astfel încălcat principiul egalității de tratament.

A mai precizat recurentul că instanța de apel a interpretat în mod eronat probele administrate în faza apelului, înlăturând sau ignorând nejustificat răspunsurile intimatului la interogatoriu, de unde rezulta neechivoc că acesta era plecat din țară la momentul efectuării plății, care a fost făcută electronic de către fiul acestuia, din contul său și în lipsa unui înscris doveditor. Așadar, reieșea din mărturia intimatului că între părți nu s-a încheiat niciun înscris denumit contract de împrumut, nu au existat clauze cu privire la sumă, scadență, dobândă etc. Raționamentul instanței de apel este contradictoriu, pe de o parte susținând că nu a existat un înscris constatator având în vedere relațiile părților, iar pe de altă parte, obligându-l pe recurent la plata de dobânzi legale penalizatoare calculate de la 28.12.2016 și până la data plății efective a debitului. Or, relațiile apropiate se reflectă doar în imposibilitatea încheierii unui înscris doveditor, dar nu când este vorba de restituirea împrumutului împreună cu o dobândă penalizatoare stabilită după 4 ani, ignorându-se termenul de prescripție general de 3 ani aplicabil în cauză.

Recurentul a mai arătat că instanța de apel a susținut că mențiunile ce se regăsesc pe ordinul de plată prin care a fost făcut viramentul către intimat și din care rezultă că suma a fost o donație nu se coroborează cu niciun element probator de la dosar. În cauză, instanța de fond a invocat o serie de sms-uri și mesaje de poștă electronică transmise de fiica intimatului către părinții ei, de unde ar rezulta, în opinia instanței de apel, atât suma împrumutată, cât și scadența returnării împrumutului. Or, toate aceste mesaje și emailuri printate nu provin de la recurent, din acestea nefiind dedus sub nicio formă angajamentul de a restitui suma, modalitatea de restituire și nici scadența împrumutului.

A afirmat recurentul, în finalul motivelor de recurs, că instanța de apel l-a obligat la plata dobânzii legale, chiar dacă aceasta nu este stipulată nicăieri, începând cu data de 28.12.2016, data simultană cu rezoluțiunea contractului de împrumut. Cu alte cuvinte, a fost obligat a restitui suma de bani în aceeași zi în care a primit-o, dar cu o dobândă al cărui termen de întinde pe 4 ani de zile.

La data de 15 octombrie 2020, în termenul legal, intimatul A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 6 aprilie 2021, Completul de filtru nr. 6 a admis în principiu recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 2077 A din 20 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Termenul pentru judecata recursului în ședință publică, cu citarea părților, a fost fixat după repartizarea în sistem ciclic a cauzei altui complet de judecată - nr. 8, având în vedere că, începând cu data de 9 aprilie 2021, Completul nr. 6 s-a desființat conform Hotărârii nr. 33 din 31 martie 2021 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție coroborată cu Hotărârea nr. 8 din 27 ianuarie 2021 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin rezoluția din 11 aprilie 2021, a fost stabilit termenul de judecată la data de 13 mai 2021, cu citarea părților, în ședință publică.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Printr-o primă critică, subsumată dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a respins nejustificat administrarea probei cu martori, în persoana numitului C., întrucât acesta este rudă cu reclamantul (fiu), încălcând astfel dispozițiile art. 315 C. proc. civ., care prevăd că nu pot fi ascultate ca martori rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv. Or, între recurent și C. nu există nicio legătură de rudenie, iar această interdicție ar fi fost aplicabilă în situația în care martorul ar fi fost propus de intimat, al cărui fiu este.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate (...) când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Dispozițiile art. 315 alin. (1) pct. 1 și alin. (2) C. proc. civ. prevăd că nu pot fi martori rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv, respectiv că părțile pot conveni, expres sau tacit, să fie ascultate ca martori și persoanele prevăzute la alin. (1) pct. 1-3.

Înalta Curte reține că interdicția instituită la alin. (1) pct. 1 este una relativă, de vreme ce alin. (2) al acestui text de lege permite ca părțile să convină, expres sau tacit, să fie ascultate ca martori și aceste persoane. Prin aceste norme de drept, incapacitatea rudelor și afinilor până la gradul al treilea inclusiv de a depune mărturie este stabilită exclusiv în interesul părților litigante, caz în care se impune ca partea în favoarea căreia a fost consacrată o astfel de interdicție să nu formuleze obiecțiuni cu privire la audierea acestor persoane.

Prin urmare, calitatea de rudă a unui martor cu una dintre părți constituie o piedică legală pentru ascultarea sa în proces dacă persoana interesată a ridicat obiecțiuni în privința audierii.

În speță, persoana propusă ca martor, D., fiul intimatului (iar nu C., cum din eroare se susține în cadrul cererii de recurs), era afin de gradul II cu recurentul (la data de 8.05.2019, când a fost analizată cererea de încuviințare a probei testimoniale în apel, recurentul era căsătorit cu fiica intimatului, sora martorului propus), caz în care aceasta nu putea fi audiată în raport de dispozițiile art. 315 C. proc. civ.. Mai mult, se constată că, în cauză, intimatul s-a opus în mod expres ca fiul său să fie audiat, așa încât nu a existat un acord expres sau tacit pentru audierea acestei persoane, de natură să înlăture interdicția instituită de norma de procedură citată.

Or, din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurentul a mai susținut că instanța de apel i-a îngrădit dreptul de a redacta un interogatoriu mai amplu pentru intimat, limitând numărul de întrebări formulate doar în privința sa, în acest fel fiind încălcat principiul egalității de tratament, critică ce urmează a fi analizată de instanța de recurs din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și care este nefondată.

Înalta Curte constată că, prin încheierea de ședință de la termenul din 08.05.2019, instanța de apel a considerat că întrebările cu care se solicită a se suplimenta interogatoriul propus de reclamant sunt utile în soluționarea cauzei, iar utilitatea a rezultat din răspunsurile la interogatoriul deja formulat în scris. Totodată, a adus la cunoștința pârâtului faptul că, dacă are aspecte de lămurit, poate solicita completarea interogatoriului, urmând ca reclamantul să răspundă în legătură cu chestiuni care au rămas neclare prin administrarea interogatoriului.

Conform art. 351 C. proc. civ., "Instanța poate încuviința, la cerere sau din oficiu, chemarea la interogatoriu a oricăreia dintre părți, cu privire la fapte personale, care sunt de natură să ducă la soluționarea procesului", iar, potrivit art. 352 C. proc. civ., "(1) Cel chemat în persoană va fi întrebat de către președinte asupra fiecărui fapt în parte. (2) Cu încuviințarea președintelui, fiecare dintre judecători, procurorul, când participă la judecată, precum și partea adversă pot pune direct întrebări celui chemat la interogatoriu . . . . . . . . . .(5) Când ambele părți sunt de față la luarea interogatoriului, ele pot fi confruntate".

Se observă, astfel, că aceste dispoziții legale reglementează condițiile necesare încuviințării luării interogatoriului, în sensul că acesta va putea privi numai chestiuni de fapt, respectiv fapte personale ale părții chemate la interogatoriu. Totodată, stabilesc obligațiile acestei părții, de a se prezenta în instanță, de a răspunde la fiecare din întrebările formulate în scris de partea care a propus proba, dar și altor întrebări adresate de membri completului de judecată, procuror, când participă la judecată, precum și de partea adversă, care poate pune direct întrebări celui chemat la interogatoriu.

Dată fiind specificitatea acestui mijloc de probă, ce reiese din cele mai sus prezentate, nu se poate reține un tratament juridic inegal pentru persoanele chemate la interogatoriu prin raportare la numărul de întrebări formulate în cazul administrării interogatoriului, astfel cum susține recurentul.

Or, principiul egalității presupune ca la situații egale să se aplice un tratament juridic egal, ceea ce, în cazul de față, poate privi chestiunea încuviințării probei cu interogatoriu pentru reclamant și pârât generată de existența unor împrejurări de fapt ce se impun a fi lămurite prin interogatoriu, iar nu condiționat de numărul de întrebări la care au răspuns părțile în cauză.

Cu referire la incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care vizează unul dintre cazurile de casare a deciziei recurate "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", Înalta Curte reține că recurentul a invocat existența unui raționament juridic contradictoriu, în sensul că, pe de o parte, instanța de apel constată că nu a existat un înscris constatator al împrumutului, având în vedere relațiile părților, iar pe de altă parte, îl obligă pe acesta la plata dobânzii legale penalizatoare calculată de la 28.12.2016 și până la data plății efective a debitului.

Or, în speță, nu sunt identificate argumente de fapt ori de drept contradictorii în considerentele hotărârii pronunțate de instanța de apel, împrejurarea neîncheierii unui înscris constatator al împrumutului nefiind incompatibilă cu obligația de plată a dobânzii asociate sumei nerestituite. Dacă prima chestiune are în vedere regulile restrictive în ceea ce privește dovada actului juridic contestat, cea de-a doua consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligației de plată - în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.

În cauză, recurentul a susținut și faptul că instanța de apel a ignorat termenul general de prescripție de 3 ani aplicabil în cauză, însă Înalta Curte constată că o astfel de apărare nu a fost formulată, în condiții procedurale până la data exercitării căii de atac a recursului, pentru a putea fi analizată în această fază procesuală, fiind așadar, evidențiată, omisso medio.

Conform art. 2513 C. civ., "Prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate".

Prin urmare, noul regim juridic al prescripției extinctive, al cărei specific constă și în aceea că prescripția nu operează de plin drept, aceasta putând fi invocată exclusiv de partea interesată in limine litis, iar nu și de către organul de jurisdicție, este aplicabil prescripțiilor care au început să curgă după data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., 1 octombrie 2011, situație ce se regăsește și în speța de față.

A afirmat recurentul, în finalul motivelor de recurs, că instanța de apel l-a obligat la plata dobânzii legale, chiar dacă aceasta nu este stipulată nicăieri, începând cu data de 28.12.2016, data simultană cu rezoluțiunea contractului de împrumut. Cu alte cuvinte, a fost obligat a restitui suma de bani în aceeași zi în care a primit-o, dar cu o dobândă al cărui termen de întinde pe 4 ani de zile.

Înalta Curte apreciază că, astfel susținută, o astfel de critică nu redă în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind în mod formal invocate, fără a se face trimitere la norma de drept material încălcată. Or, reproducerea, prin cererea de recurs, a nemulțumirilor părții cu privire la soluția adoptată de instanța ce a pronunțat hotărârea atacată nu se constituie într-o critică de nelegalitate a deciziei, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevăzând că recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același act normativ.

În legătură cu apărările pe care recurentul le-a formulat, susținând că instanța de apel a interpretat în mod eronat probele administrate în faza apelului, înlăturând sau ignorând nejustificat răspunsurile intimatului la interogatoriu, precum și faptul că aceeași instanță a considerat că mențiunile ce se regăsesc pe ordinul de plată prin care a fost făcut viramentul către intimat și din care rezultă că suma a fost o donație nu se coroborează cu niciun element probator de la dosar, Înalta Curte constată că, astfel, recurentul contestă elementele de fapt în raport de care s-a stabilit aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 1516 și 1549 C. civ., ceea ce implică o verificare a situației de fapt, așadar, o analiză a temeiniciei soluției pronunțate prin hotărârea atacată, inadmisibilă în recurs, cale de atac deschisă doar pentru motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Văzând dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, Înalta Curte va obliga, la cererea intimatului, pe recurent la plata sumei de 3.498,60 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 2077 A din 20 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurentul pârât la plata sumei de 3.498,60 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul reclamant A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 mai 2021.