ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1240/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția civilă la 5 august 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâților B. și C. la plata sumei de 450.000 RON cu titlu de împrumut; la plata dobânzii legale, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată și până la achitarea integrală a debitului; la plata cheltuielilor de judecată. La 8 septembrie 2020, pârâta B. a depus cerere de chemare în garanție a pârâtului C., solicitând obligarea acestuia la plata tuturor sumelor de bani la plata cărora va fi obligată către reclamant, inclusiv a dobânzii legale.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1889/4 iunie 2021, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a admis cererea principală; a dispus obligarea pârâtei B. la plata către reclamant a sumei de 450.000 RON cu titlu de restituire împrumut; a respins cererea principală formulată împotriva pârâtului C., ca neîntemeiată; a obligat-o pe pârâta B. la plata către reclamant a sumei de 8.105 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru; a respins cererea de chemare în garanție, ca neîntemeiată; a respins cererea formulată de pârâta B. privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată, și a luat act că pârâtul chemat în garanție își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta B., criticând-o ca nelegală și netemeinică. Prin decizia civilă nr. 553 A din 5 aprilie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelanta pârâtă B., ca nefondat. Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut, în esență, în ceea ce privește cererea principală, faptul că, prin contract sub semnătură privată, la 6 august 2017, A., în calitate de împrumutător, și B., în calitate de împrumutat, au încheiat un contract de împrumut prin care intimatul reclamant a împrumutat apelantei pârâte suma de 450.000 RON, sumă ce urma a fi restituită la 6 august 2018. În cuprinsul contractului, pârâta a inserat susținerea potrivit căreia împrumutul este necesar pentru soțul său, în vederea acoperirii prejudiciului dintr-un dosar penal. În consecință, date fiind prevederile art. 1270 alin. (1) din C. civ., Curtea a constatat că, în mod legal și temeinic, prima instanță a obligat-o numai pe apelanta pârâtă la restituirea împrumutului față de intimatul reclamant. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, Curtea a reținut faptul că, potrivit art. 72 din C. proc. civ., chemarea în garanție este condiționată de existența unui raport juridic în temeiul căruia apelanta pârâtă ar putea să se îndrepte cu o cerere separată, în garanție sau în despăgubiri, împotriva intimatului chemat în garanție, iar, pe baza probelor administrate în cauză, nu se poate reține că există un raport juridic prin care intimatul pârât a primit de la apelanta pârâtă suma de 450.000 de RON și și-a asumat obligația de restituire a acestei sume către apelantă. De asemenea, în ceea ce privește raportul juridic întemeiat pe textele de lege referitoare la datoriile soților, la cheltuielile acestora și la obligațiile de garanție, Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanță a observat că, potrivit dispozițiilor art. 351 lit. c) și d) din C. civ., soții răspund cu bunurile comune pentru obligațiile asumate de oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei, precum și pentru repararea prejudiciului cauzat prin însușirea de către unul dintre soți a bunurilor aparținând unui terț, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soților. În acest context, Curtea a reținut că suma împrumutată de apelanta pârâtă nu reprezintă o cheltuială obișnuită căsătoriei, întrucât cuantumul relativ mare al sumei împrumutate nu intră în sfera noțiunii de "obișnuită"; de altfel, nu există probe din care să rezulte că, în mod obișnuit, în timpul căsătoriei, soții cheltuiau sume în acest cuantum ori similar. Pe de altă parte, dacă se are în vedere intenția afirmată de apelanta pârâtă drept scop al încheierii contractului de împrumut, rezultă că nici apelanta nu a intenționat să considere această sumă ca fiind o cheltuială din cele la care se referă art. 351 lit. c) din C. civ. De asemenea, Curtea a constatat că nici art. 351 lit. d) din C. civ. nu este incident în speță, întrucât nu s-a susținut și nici nu s-a dovedit că suma pretinsă reprezintă contravaloarea unui prejudiciu cauzat prin însușirea de către unul dintre soți a bunurilor aparținând unui terț ori că prin această însușire au sporit bunurile comune ale soților. În concluzie, Curtea a reținut faptul că obligația asumată prin contractul de împrumut este o datorie proprie a apelantei pârâte, și nu o datorie comună, fiind singură ținută de obligația de restituire a împrumutului față de intimatul reclamant și că pârâta nu a dovedit că acesta este cel care a beneficiat de suma de 450.000 de RON.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B., solicitând casarea, în tot, a deciziei recurate și, reținând cauza spre rejudecare, instanța să dispună, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâta, iar, în subsidiar, obligarea pârâților, în solidar, la plata sumelor solicitate de reclamant. De asemenea, a solicitat admiterea cererii de chemare în garanție, în sensul obligării chematului în garanție C. la plata către pârâtă a tuturor sumelor pe care aceasta ar fi obligată să le plătească reclamantului. În susținerea cererii de recurs, recurenta a invocat cazurile de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din C. proc. civ. 4.1. Recurenta arată că instanța de apel a respins toate afirmațiile pârâtei B., care au fost dovedite, prin două fraze, și anume: - "din extrasul de cont depus în apel a rezultat că suma de 450.000 de RON a fost retrasă la data de 10 august 2017, însă nu există dovada că suma a fost retrasă și folosită de intimatul pârât. A susținut apelanta că, deși contul este deschis pe numele ei, în realitate, atât contul, cât și cardul atașat, au fost folosite de ambii soții, însă nu a depus nici o dovadă în acest sens"; - "apelanta este cea care trebuia sa dovedească ca intimatul pârât a achitat o parte din prejudiciu cu suma de 450.000 RON pe care a împrumutat-o; (...) pârâta trebuia să dovedească și faptul că intimatul pârât este cel care a beneficiat de această sumă (...)". Afirmă recurenta că este greu de înțeles juridic o asemenea motivare, în condițiile în care, în favoarea apelantei pârâte, s-au administrat foarte multe probe (înscrisuri sub semnătură privată, înscrisuri oficiale, prezumții legale, mărturisiri judiciare, prezumții judiciare, recunoașteri la interogatoriu etc), care demonstrează că pârâtul a folosit suma de 450.000 RON pentru a acoperi parte din prejudiciu. Recurenta apreciază că a făcut dovada că suma solicitată de reclamant - 450.000 RON - provine din contractul de împrumut din 6 august 2017, care este semnat doar de soție, însă suma împrumutată a fost acordată, exclusiv, în vederea acoperirii prejudiciului în dosarul penal al soțului, C.; la 9 august 2017, reclamantul a virat, în conturile soților, suma de 450.000 de RON; pârâtul chemat în garanție C. a achitat, personal, la 17 august 2017, suma de 600.800 RON cu titlu de prejudiciu în dosarul penal nr. x/2016 Pârâtul chemat în garanție C. nu a dovedit proveniența sumei destinate achitării prejudiciului în dosarul penal. În favoarea recurentei operează o prezumție legală și judiciară, care trebuie răsturnată de pârât, în condițiile art. 328 alin. (2) și art. 329 C. proc. civ., al căror conținut legal îl redă. Singura "probă" administrată de către pârât a fost propria sa afirmație de la întrebarea 16 din interogatoriul administrat acestuia, reținută, ca atare, de către judecătorul fondului ca motivare a respingerii cererii principale și a cererii de chemare în garanție. Acesta a declarat că sumele de bani cu care a achitat prejudiciul din dosarul penal provin din dividende ale societății sale și, respectiv, din cele primite de la părinții săi, care au vândut proprietăți. Nu rezultă însă cuantumul dividendelor încasate și nu s-au administrat probe cu privire la sumele de bani provenite de la părinți, care ar fi trebuit să fie primite în august 2017. Solicită instanței de recurs să analizeze răspunsul pârâtului chemat în garanție la întrebarea nr. 16 din interogatoriul administrat. Instanța de apel ignoră motivele pertinente prezentate în apel. Prezumția falsă trasă de către judecători constă în afirmațiile potrivit cărora pârâta "nu a făcut dovada, în concret, că această sumă, intrată în contul său personal, a fost folosită efectiv de către soțul său pentru a acoperi prejudiciul menționat și a stinge o datorie personala a acestuia", precum și că "nu s-a probat faptul că, pe de o parte, suma primită (450.000 RON) a fost remisă pârâtului ca parte din suma de 600.000 de RON". Din probele administrate în cauză, rezultă, fără nicio îndoială, exact opusul prezumției judecătorului. De asemenea, instanța de apel a înțeles, greșit, noțiunea "remiterii" sumelor de bani, în condițiile în care există înscrisuri oficiale cu privire la remiterea și circuitul acestora, respectiv extrase de cont. Nu este posibilă probarea folosirii unui card bancar de către o anumită persoană în urmă cu o lungă perioadă de timp. Recurenta a probat că, anterior contractului de împrumut în litigiu, au fost încheiate și alte contracte de împrumut prin care pârâtul C. a încercat să împrumute suma de bani direct de la reclamantul intimat A. pentru plata prejudiciului penal. Din aceste dovezi judecătorii puteau și trebuiau să rețină alte prezumții. Nu s-a putut contracta împrumutul direct de către pârâtul C., deoarece, pe de o parte, acesta avea măsuri asigurătorii instituite pe toate bunurile și, pe de altă parte, trebuie reținută lipsa de încredere a reclamantului de a contracta direct cu pârâtul. În acest sens, a depus, la dosar, hotărâri penale și alte înscrisuri oficiale, solicitând și atașarea dosarului penal, cerere respinsă de instanță. În concluzie instanțele au respins probe, întrebări la interogatoriu și, într-un final, cererea de chemare în garanție cu motivarea neprobării situației afirmate. Foarte important, în economia dosarului, este faptul ca a atașat mai multe înscrisuri prin care apreciază că a demontat apărarea pârâtului, care nu recunoaște acest împrumut și declară, în mod fals, că nu îl cunoaște pe reclamant (încheierea din ședința publică din 16 iunie 2017 pronunțată în dosarul penal nr. x/2016, depunerea de către pârât, la același termen, în cauza penală, a contractului de împrumut neautentificat nr. x/15 iunie 2017, încheiat între acesta și reclamant, extrasul de cont depus de către acesta din urmă, din care rezultă că a încasat suma de 619.750 RON la 9 august 2017, pe care a virat-o pârâților în aceeași zi). Aceste înscrisuri se coroborează și cu afirmațiile reclamantului, care arată "că nu îl cunoaște prea bine pe soțul pârâtei, respectiv C., dar dacă dorește să fie împrumutați cu o sumă de bani, o va face, dar contractul de împrumut dorește sa fie semnat de către pârâta B., a cărei familie, demnă de încredere, o cunoaște de mult". De asemenea, a menționat atașarea și a altor acte depuse de către pârât în dosarul penal, prin care se încerca găsirea unor soluții pentru împrumutarea pârâtului C., respectiv: Proiectul de act înregistrat sub nr. x din 20 aprilie 2017 în Registrul General Notarial al Biroului Individual Notarial "D.", având ca obiectul contractul de împrumut prin care E. împrumuta soților B. și C. suma de 171.000 euro; Proiectul de act înregistrat sub nr. x din 20 aprilie 2017, în același registru, prin care s-a încercat împrumutarea soților Rudeanu, iar reclamantul A. garanta împrumutul cu o ipotecă asupra unui bun imobil. Ambele proiecte au fost respinse de către Biroului Individual Notarial "D.", prin încheierea de respingere nr. 1/20 aprilie 2017, dar dovedesc faptul ca soții s-au împrumutat de suma de bani de la A. pentru ca pârâtul C. (și numai pârâtul) să își acopere prejudiciul din dosarul penal. După expunerea, pe larg, a întrebărilor respinse de instanța de fond la interogatoriul administrat pârâtului-chemat în garanție, dar și a răspunsurilor acestei părți la întrebările admise, cu privire la care solicită analizarea lor de către instanța de recurs, recurenta menționează că se impune coroborarea înscrisurilor de la dosarul cauzei - depuse pentru termenul din 24 noiembrie 2020, din care reiese, în mod clar, că banii din contractul de împrumut din prezentul litigiu au fost virați de reclamant în contul soției la 9 august 2017 pentru soțul său, iar pârâtul chemat în garanție C. a achitat personal, la 17 august 2017, suma de 600.800 RON cu titlu de prejudiciu în dosarul penal nr. x/2016 Toată suma împrumutată de pârâta B. de la reclamant pentru soțul ei a fost folosită, în mod exclusiv, pentru ca acesta din urmă să beneficieze de suspendarea executării pedepsei penale în condițiile acoperii prejudiciului. Solicită instanței să aprecieze că înscrisurile depuse de pârâtul chemat în garanție, denumite hotărâri A.G.A., prin care se repartizau dividende, nu dovedesc sumele de bani care ar fi fost folosite de acesta pentru a proba sursele proprii de venit pentru a acoperi prejudiciul (oricum trebuia sa facă dovada dobândirii acelor venituri în luna august 2017), fiind o altă versiune care nu se coroborează nici măcar cu propriile afirmații ale pârâtului, în sensul că sumele de bani erau obținute din vânzarea unor bunuri ale familiei și dividende încasate de părinții săi. 4.2. Instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 351 și art. 352 C. civ. În primul rând, arată că aceste dispoziții legale au fost invocate doar în mod subsidiar. Atât timp cât toată suma împrumutată de pârâta B. de la reclamant pentru soțul ei a fost folosită, în mod exclusiv, pentru ca acesta să beneficieze de suspendarea executării pedepsei penale în condițiile acoperii prejudiciului, instanța de apel trebuia să oblige pârâtul la plata întregii sume. În subsidiar, trebuia să oblige ambii pârâți la plata către reclamant a sumei împrumutate sau să admită cererea de chemare în garanție și să oblige pârâta la plata către reclamant a întregii sume și pârâtul la plata către pârâtă a sumei astfel achitate. Într-un ultim subsidiar, apreciază că se impunea admiterea parțială a cererii de chemare în garanție și obligarea pârâtului la plata către pârâtă a jumătate din suma de bani. Soluțiile propuse se impun în condițiile dreptului comun, respectiv restituire împrumut, îmbogățire fără justă cauză, plata unei datorii a pârâtului. Acestea au reprezentat argumentele principale formulate în întâmpinare, doar în subsidiar fiind invocate dispozițiile art. 351 lit. c) și d) C. civ. În mod greșit, instanța a înlăturat aplicarea, în speță, a dispozițiilor art. 351 lit. d) C. civ. Potrivit acestui text de lege, "Soții răspund cu bunurile comune pentru: d) repararea prejudiciului cauzat prin însușirea, de către unul dintre soți, a bunurilor aparținând unui terț, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soților.". Prima condiție în care soții răspund cu bunurile comune are în vedere situația în care se impune să se repare un prejudiciu cauzat prin însușirea de către unul dintre soți a bunurilor aparținând unui terț - prejudiciul produs în cauza penală de către soț. Astfel, soții răspund împreună pentru suma însușită de către soț în acel dosar penal. Legea mai cere o a doua condiție - dacă, în prealabil, sumele de bani rezultate din prejudiciul pe care, ulterior, soții sunt chemați să îl repare, au sporit bunurile comune ale acestora. Evident că aceasta este ipoteza din speță - banii rezultați din prejudiciu au sporit bunurile comune ale soților, fiind folosiți, în prealabil, în familie, astfel încât și acoperirea prejudiciului se face din bunurile comune. Apreciază că, în cauză, sunt aplicabile și dispozițiile 351 lit. c) C. civ., potrivit cărora: "Soții răspund cu bunurile comune pentru obligațiile asumate de oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei.". Atât timp cât toată căsătoria părților a fost epuizată pentru a acoperi prejudiciul de 2.805.773 RON din dosarul penal pentru fapta săvârșită, exclusiv, de pârât, respectiv cât timp recurenta a intenționat ca soțul său să nu execute o pedeapsă cu închisoarea, împrumutând sume de bani pentru satisfacerea nevoilor personale exclusive ale acestuia, toate aceste împrejurări dovedesc contractarea unor obligații asumate de soți pentru cheltuielile căsătoriei în conformitate cu art. 351 și 352 C. civ.

Apărările formulate în cauză Intimatul chemat în garanție C. a depus întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. în subsidiar, excepția inadmisibilității căii de atac raportat la art. 496 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție neavând prerogativa rejudecării cauzei. Pe fond, a solicitat respingerea recursului. Intimatul reclamant A. nu a formulat întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Excepția nulității recursului, invocată de intimatul pârât chemat în garanție C., urmează a fi respinsă, întrucât criticile subsumate pct. -ului 4.2. din cererea de recurs supun dezbaterii incidența, în speță, a dispozițiilor art. 351 lit. c) și d) C. civ., deci, a unor norme de drept substanțial, fiind, astfel, susceptibile de încadrare în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În consecință, în ceea ce privește susținerile precizate, sunt îndeplinite cerințele art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care prevăd că cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre altele, motivele de nelegalitate și dezvoltarea lor, urmând ca acele critici care pun în discuție probele administrate (pct. - ul 1 din cerere) să nu fie avute în vedere de prezenta instanță la soluționarea cauzei. Excepția inadmisibilității căii de atac, invocată de aceeași parte, de asemenea, nu poate fi primită, întrucât chestiunea inadmisibilității presupune fie că partea nu are deschisă de lege calea de atac exercitată în cauză din perspectiva art. 483 alin. (2) C. proc. civ. sau a oricărei dispoziții legale speciale care conține o asemenea interdicție, fie nu sunt îndeplinite condițiile de exercițiu ale demersului procedural. În alți termeni, problema inadmisibilității căii de atac vizează neregularități procedurale săvârșite de partea care a exercitat-o, nefiind influențată de soluțiile pe care le poate pronunța instanța astfel învestită și care sunt consecința judecării la care procedează Înalta Curte, la un moment evident ulterior sesizării acestei instanțe. Pe fondul cauzei, analizând decizia civilă atacată în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, prin prisma criticilor subsumate pct. 4.2. din cererea de recurs, legate de incidența art. 351 lit. d) C. civ. 4.1. În ceea ce privește susținerile corespunzătoare acestui punct din cererea de recurs, Înalta Curte reține că acestea se referă la reevaluarea situației de fapt stabilite de instanța de apel în raport cu probele administrate în cauză, recurenta tinzând să demonstreze, contrar opiniei Curții, că suma de bani pe care a împrumutat-o de la reclamant a fost folosită, exclusiv, în favoarea pârâtului, care a achitat-o în considerarea necesității acoperirii unei părți din prejudiciul creat în dosarul penal deschis pe numele său, pentru evaziune fiscală; această împrejurare ar determina obligarea intimatului pârât la restituirea, către reclamant, a întregii sume împrumutate de pârâtă prin contractul de împrumut din 6 august 2017. Aceste critici, astfel cum au fost expuse în precedent, punând în discuție temeinicia deciziei recurate, sunt incompatibile cu structura actuală a recursului, care, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., permite doar formularea unor motive de nelegalitate. Ca atare, nu vor fi examinate de prezenta instanță. În plus, deși recurenta invocă cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., privind nemotivarea deciziei atacate, în realitate, afirmațiile sale nu se circumscriu acestui motiv de nelegalitate, evocat, în mod formal, în calea de atac, de vreme ce partea nu menționează care sunt acele motive de apel omise din analiza Curții. De asemenea, deși face referire la dispozițiile art. 328 alin. (2) și art. 329 C. proc. civ., recurenta nu susține o nesocotire a acestor texte de lege, care să poată fi examinată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității), ci contestă prezumțiile la care consideră că a ajuns judecătorul cauzei, prezumții care, în sine, reprezintă tot un mijloc de probă, imposibil de reinterpretat în recurs. 4.2. În prima parte a acestui motiv de recurs, pârâta propune mai multe soluții cu privire la care consideră că s-ar impune, în speță, însă tot în funcție de reevaluarea situației de fapt, prin prisma dovedirii folosirii sumei de bani împrumutate în beneficiul exclusiv al intimatului. Or, cum s-a arătat deja, în recurs nu se poate discuta despre o reinterpretare a probelor, contrară celor stabilite de instanțele anterioare de fond, fiind atributul exclusiv al acestora să determine situația de fapt specifică litigiului. În ce privește incidența dispozițiilor art. 351 lit. c) C. civ., textul de lege presupune că soții răspund cu bunurile comune pentru obligațiile asumate de oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei. Or, aprecierea instanței de apel, în sensul că suma de 450.000, raportat la dimensiunea ei, relativ mare, nu poate fi considerată "o cheltuială obișnuită a căsătorie" și, în plus, nici nu s-a dovedit că soții au avansat astfel de cheltuieli în timpul căsătoriei reprezintă aspecte de fapt, care nu pot fi supuse cenzurii instanței de recurs, pentru argumentele deja prezentate. Sunt însă întemeiate criticile care supun dezbaterii incidența, în litigiu, a dispozițiilor art. 351 lit. d) C. civ., conform cărora soții răspund cu bunurile comune pentru repararea prejudiciului cauzat, prin însușirea de către unul dintre soți, a bunurilor aparținând unui terț, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soților. În mod greșit, Curtea de Apel a înlăturat, de plano, aplicarea acestui caz de răspundere a soților, raportând acțiunea de însușire, în mod ilicit, a unui bun aparținând unui terț, care a produs un prejudiciu la contractul de împrumut încheiat între reclamant și pârâtă. Ceea ce se susține de către recurentă este că suma împrumutată reprezintă mijlocul financiar pus la dispoziția pârâtului chemat în garanție pentru a acoperi prejudiciul rezultat din acțiunea ilicită săvârșită de acesta față de un terț, iar nu însăși contravaloarea prejudiciului. Or, criticile sunt întemeiate, în condițiile în care, prin sentința penală nr. 1801/15 septembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția I penal, pârâtul din prezentul dosar, C., a fost condamnat la pedeapsa principală de 3 ani închisoare, cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, pe latură civilă, instanța constatând că prejudiciul cauzat pentru infracțiunile săvârșite de mai mulți inculpați, inclusiv pârâtul, în cuantum de 2.805.773 RON, a fost achitat de acesta din urmă. Prin urmare, raportat la hotărârea penală de condamnare, există o faptă cu caracter ilicit a pârâtului, constând în înregistrarea, în contabilitatea societății al cărei asociat și administrator era, în perioada ianuarie 2010-mai 2014, a unor achiziții fictive de bunuri/prestării servicii, ca provenind de la mai multe societăți comerciale, producând un prejudiciu bugetului de stat, pentru recuperarea căruia s-a constituit parte civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală, în cuantum de 2.805.773 RON, reprezentând T.V.A. de plată, impozit pe profit și impozit pe dividende, prejudiciu achitat integral de pârât. Sunt îndeplinite toate cerințele din art. 351 lit. d) C. civ., și anume însușirea ilicită a bunurilor unui terț (Statul, reprezentat de A.N.A.F.), care a produs un prejudiciu față de acesta (obligațiile fiscale neplătite), activitate care a sporit bunurile comune, de vreme ce sumele de bani respective, nefiind plătite către bugetul Statului, au rămas în patrimoniul soților, putând fi valorificate de aceștia. În concluzie, soții răspund cu bunurile comune pentru repararea prejudiciului produs terțului; în plus, suma împrumutată, de asemenea, a intrat în bugetul familiei, chiar dacă a fost contractată doar de pârâtă, în condițiile în care actul juridic s-a perfectat în timpul căsătoriei acestora. Nu în ultimul rând, trebuie evidențiat că ipoteza prevăzută în art. 351 lit. d), analizată în precedent, reprezintă un caz distinct față de cel de la lit. b) din același text legal (obligațiile contractate împreună) și care nu impune, spre deosebire de acesta din urmă, ca ambii soți să fi semnat contractul de împrumut. În consecință, în baza art. 496 și art. 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta B., va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel, care va soluționa apelul (criticile vizând soluția dată de prima instanță în ce privește acțiunea principală și cererea de chemare în garanție) în raport cu cele stabilite prin prezenta decizie. În raport cu dispozițiile art. 497 C. proc. civ., soluția de casare cu reținere, solicitată de recurentă, nu este posibilă la acest moment procesual, nefiind dispusă, anterior, o altă casare. Pretențiile recurentei privind cheltuielile de judecată avansate în recurs vor fi examinate în rejudecare, în raport cu soluționarea fondului cauzei, care, în prezent, nu este finalizat, față de art. 453 C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE,