ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1422/2022

Ședința publică din data de 21 iunie 2022

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Teleorman la data de 27.03.2019 sub nr. x/2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând obligarea acesteia la restituirea către reclamantă a sumei de 183.950 RON, precum și a echivalentului în RON la cursul Băncii Naționale a României din data plății efective a sumelor de 2865 EUR și, respectiv 1590 USD, reprezentând sume împrumutate pârâtei și nerestituite; în subsidiar, a solicitat restituirea sumelor menționate anterior în temeiul art. 1341 din C. civ. privind plata nedatorată, după caz, în temeiul art. 1345 din C. civ. privind îmbogățirea fără justă cauză. Reclamanta a solicitat, în temeiul art. 1489 din C. civ., obligarea pârâtei la plata dobânzii legale asupra sumei de 183.950 RON, precum și a echivalentului în RON la cursul Băncii Naționale a României din data plății efective a sumelor de 2865 Euro și respectiv 1590 dolari americani de la data cererii de chemare în judecată și până la data plății efective, dobânda urmând a se calcula potrivit art. 3 alin. (3) din Ordonanța nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar - fiscale în domeniul bancar; în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului dosar.

Prin sentința civilă nr. 1188 iulie 2020, Tribunalul Teleorman, secția Civilă a admis cererea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 183.950 RON, precum și la plata echivalentului în RON la cursul BNR din data plății efective a sumelor de 2865 EUR și 1590 USD, sume la care se adaugă dobânda legală, începând cu data introducerii acțiunii, 27 martie 2019 și până la data plății efective, conform O.G. nr. 13/2011. Tribunalul a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5191,09 RON către reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 1374A din 18 octombrie 2021 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat, apelul formulat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 118/08.07.2020 pronunțate de Tribunalul Teleorman, secția Civilă, fiind obligată apelanta la plata către intimată a sumei de 3.570 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs pârâta B., criticând soluția pentru nelegalitate.

Dosarul a fost înregistrat la ÎCCJ la data de 6 ianuarie 2022 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, care, prin rezoluția din data de 10 ianuarie 2022 a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ., după efectuarea procedurilor de comunicare menționate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pârâta susține că, dacă predarea unei sume de bani ar îmbrăca forma unui contract de împrumut, atunci era esențial a se stabili și un termen de restituire pentru a se solicita restituirea sumei acordate. Astfel, trebuia să fie stabilit de către instanță, calitatea de împrumut a actului care a avut loc între părți în sensul ca primul demers procesual este formularea unei acțiuni prin care să se ceară instanței să stabilească faptul că între părți, împrumutător și împrumutat, a fost încheiat un contract de împrumut. Dacă însă, din dovezi, rezultă, de exemplu, doar transferul unei sume de bani prin bancă, acțiunea de stabilire a naturii contractului este esențială, același fiind raționamentul și în ceea ce privește termenul privind restituirea împrumutului - art. 2162 C. civ.

Arată că prin prisma probelor ce au fost propuse și administrate în cauza, nu ne aflăm în cazul unui contract de împrumut, iar situația de fapt expusă relevă existența unui contract de depozit prevăzut de art. 2103 și următoarele C. civ.

Mai mult decât atât, chiar instanța de fond retine faptul că nu sunt întemeiate susținerile reclamantei că a existat o "imposibilitate morală" de încheiere în forma scrisă a contractului de împrumut, deoarece nu se poate dovedi de către aceasta renunțarea la încheierea împrumutului în forma ceruta de lege.

Instanța de fond nu a analizat sub nici un aspect probele ce au fost administrate. Nu a dat eficienta probei cu înscrisuri și a omis să compare mijloacele de probă, nu a luat în calcul răspunsul la interogatoriu al reclamantei A. și nici nu a analizat declarația martorului C., audiat pentru dovedirea situației de fapt menționate în întâmpinarea depusă de pârâtă.

Din toate probele administrate în cauza rezultă faptul că aceste sume de bani au fost păstrate de pârâtă și restituite în integralitate, acest aspect rezultând atât din proba cu înscrisuri solicitată de reclamantă, cât și din interogatoriu și proba testimonială.

Solicită instanței supreme să analizeze declarația martorului și să constate că toate susținerile pârâtei sunt reale, precum și faptul că, în afară de înscrisurile depuse odată cu acțiunea principală, reclamanta nu a mai administrat alte probe pentru dovedirea susținerilor sale, instanța de fond rezumându-se la a pronunța o hotărâre strict pe simple afirmații ale reclamantei nedovedite, în totală antiteză cu susținerile pârâtei, dovedite în totalitate prin probele administrate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Cu titlu preliminar, se impune a sublinia faptul că, deși pârâta și-a fundamentat recursul pe motivul înscris în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din expunerea cererii de recurs rezultă că ansamblul predominant al argumentelor dezvoltatoare ale criticilor sale vizează de fapt, modul de interpretare a materialului probator de către instanțele de fond, cu consecința reevaluării situației de fapt, cu trimitere la calificarea greșită a contractului încheiat între părțile litigante.

Or, criticile prin care pârâta solicită instanței supreme să reevalueze probele și să stabilească că de fapt, între părți a fost încheiat un contract de depozit și nu unul de împrumut, nu se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate expres și limitativ de art. 488 C. proc. civ. și ca atare, nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs deoarece, în actuala reglementare, acest text de lege permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. Astfel, în contextul legislativ actual, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt stabilită de instanțele de fond. Din această perspectivă, inclusiv trimiterile recurentei la prevederile art. 1188 și art. 1196 C. civ., arondate de asemenea calificării contractului dintre părți, nu pot fi primite ca fondate.

Astfel, Înalta Curte constată că motivul de recurs referitor la greșita calificare a actului juridic, regăsibil în C. proc. civ. de la 1865 (art. 304 pct. 8) nu a mai fost preluat de noul C. proc. civ., legiuitorul apreciind că acesta reprezenta (într-adevăr) un motiv care vizează netemeinicia, iar nu nelegalitatea hotărârii, întrucât vizează acordul concret de voință al părților contractante.

Prin urmare, criticile care tind la reevaluarea probelor și schimbarea situației de fapt reținute în etapele procesuale anterioare reprezintă aspecte de netemeinicie și nu pot face obiect al controlului judiciar în recurs, urmând a fi analizate acele critici care se încadrează în cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Astfel, recurenta a invocat faptul că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale prevăzute de art. 2162 C. civ., întrucât, în opinia pârâtei nu poate exista un contract de împrumut fără stabilirea unui termen de restituire, critică încadrabilă din punctul de vedere al instanței de recurs, în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Conform art. 2158 din C. civ.: "(1) Împrumutul de consumație este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie, după o anumită perioadă de timp, aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate.

(2) Atunci când o persoană acordă un împrumut fără a o face cu titlu profesional, nu îi sunt aplicabile dispozițiile legale privind instituțiile de credit și instituțiile financiare nebancare."

Pornind de la această definiție legală a contractului de împrumut de consumație rezultă că acesta este un contract real, în sensul art. 1174 alin. (4) din C. civ., întrucât pentru însăși validitatea sa este necesară remiterea bunului împrumutat.

Totodată, contractul de împrumut de consumație este un contract unilateral, conform art. 1171 din C. civ., chiar dacă este cu titlu oneros (de exemplu, împrumutul cu dobândă), întrucât, din momentul încheierii lui, dă naștere la obligații doar pentru împrumutat căruia îi revine atât obligația de restituire, cât și cea de plată a dobânzii (în cazul contractului cu titlu oneros), în timp ce împrumutătorul nu are obligații izvorând din contract, deoarece predarea lucrului împrumutat nu ține de efectele contractului, ci de însăși nașterea sa valabilă, fiind intrinsecă încheierii contractului.

Potrivit art. 2162 C. civ., "(1) Dacă nu a fost convenit un termen de restituire, acesta va fi stabilit de instanță, ținându-se seama de scopul împrumutului, de natura obligației și a bunurilor împrumutate, de situația părților și de orice altă împrejurare relevantă. (2) Dacă însă s-a stipulat că împrumutatul va plăti numai când va avea resursele necesare, instanța, constatând că împrumutatul le deține sau le putea obține între timp, nu va putea acorda un termen de restituire de 3 luni".

Conform art. 1415 alin. (1), părțile se pot adresa instanței pentru stabilirea termenului "după o durată rezonabilă de timp", respectiv după scurgerea unei perioade de timp rezonabile de la data acordului de voință, care poate fi chiar data încheierii contractului de împrumut, dacă la acel moment părțile au convenit să amâne stabilirea termenului sau să lase această sarcină uneia dintre părți, ori un moment ulterior.

Așadar, se constată că atât momentul acordului de voință al părților asupra scadenței, cât și durata rezonabilă de timp scursă după acel moment, se pot determina de către instanța învestită cu cererea unei părți de stabilire a termenului, pe baza probelor administrate.

În cazul neexecutării de bunăvoie a obligației, partea interesată se poate adresa instanței de judecată pentru stabilirea termenului, în sensul art. 2162 alin. (3) C. civ., prin raportare la art. 581 din același cod.

Prin urmare, chiar în dispozițiile legale invocate de către recurentă este prevăzut că instanța de judecată poate fi chemată să stabilească termenul de restituire, ceea ce înseamnă că respectivul contract de împrumut este valabil încheiat chiar dacă nu s-a prevăzut în mod expres termenul restituirii sumei împrumutate, astfel încât ansamblul criticilor recurentului orientate în această direcție nu este fondat.

De altfel, Înalta Curte apreciază că - potrivnic aserțiunilor recurentei - nu este obligatorie introducerea a două acțiuni distincte, una prioritară pentru stabilirea termenului de restituire, care să constituie temei pentru acțiunea secundă având ca obiect restituirea împrumutului. Astfel, concluzia se impune întrucât aplicând metodele de interpretare teleologică și sistematică a normelor juridice anterior enunțate, rezultă că aceste texte legale coroborate se grefează pe ipoteza nesolicitării concomitant cu stabilirea termenului și a restituirii împrumutului. Cu alte cuvinte, prin acțiunea de stabilire a termenului de restituire, se stabilește - anterior restituirii - termenul de restituire a împrumutului.

Or, nu acesta este cazul în speța prezentă dedusă judecății în care împrumutătorul a cerut direct restituirea împrumutului. Or, în această situație incidentă cauzei, instanțele pot constata pe cale incidentală, trecerea unei perioade de timp rezonabile pentru restituire, în sensul prevederilor art. 1415 alin. (1) și al art. 2162 alin. (1) C. civ., ele nefiind sesizate și cu o cerere/capăt de cerere având drept obiect stabilirea judiciară a termenului de restituire, pentru a se pronunța astfel, pe cale principală asupra acestui element al algoritmului juridic presupus de cererea de restituire.

În aplicarea textelor legale enunțate, Înalta Curte constată că într-adevăr, raportat la data reținută de curtea de apel a încheierii contractului de împrumut (2015), a trecut un termen de restituire semnificativ până la sesizarea instanței de judecată de fond (2019) cu prezenta cerere de chemare în judecată, caracter suficient apreciat prin raportare la aspectele vizând între altele, obiectul contractului de împrumut în discuție (sumă de bani), vizând realizarea deja - potrivit situației de fapt a cauzei reținute în mod definitiv de către instanțele devolutive ale fondului, în lipsa administrării de noi probe în recurs - a unei restituiri parțiale (în octombrie 2016) a împrumutului de către recurentă și vizând lipsirea îndelungată a împrumutătorului, de obiectul împrumutului acordat, Înalta Curte constatând și că recurenta nu a invocate vreo eventuală excepție de prescripție sub acest aspect, prin motivele sale de recurs, ca parte interesată.

În egală măsură, Înalta Curte remarcă faptul că nu sunt întemeiate nici criticile recurentei relative nedezbaterii probelor administrate cauzei de către instanțele devolutive și relative pronunțării hotărârilor în cauză strict pe susținerile nedovedite ale intimatei.

Înalta Curte constată în acest sens, că atât tribunalul, cât și curtea de apel au respectat prevederile art. 264 C. proc. civ., realizând - potrivit conținutului hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele de fond - o dezbatere a probelor administrate în proces, analizând: extrasele de cont, susținerile inclusiv ale recurentei din cadrul întâmpinării formulate, chitanța privind calculul sumelor, ordinele de plată, mesajele telefonice dintre părți, depoziția testimonială administrată.

Înalta Curte nu poate însă, să procedeze la o reanaliză a tuturor acestor probe administrate în proces pentru a ajunge la concluzia conturării unei alte situații de fapt, astfel cum solicită practic, recurenta, întrucât dacă ar proceda astfel, instanța de recurs ar depăși limitele controlului său jurisdictional exclusiv de legalitate, reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat în cauză și, față de dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., văzând culpa procesuală a recurentei-pârâte, urmează a o obliga pe aceasta la plata sumei de 3570 RON către reclamanta A., cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat aferent acestei căi de atac, conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 1374A din 18 octombrie 2021 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurentă la plata sumei de 3570 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamanta A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 iunie 2022.