Decizia nr. 1362/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cauzei: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 1 noiembrie 2019 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat instanței să constate că mai multe afirmații ale pârâtei reprezintă fapte ilicite prin care au fost afectate onoarea, reputația și demnitatea reclamantei. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în valoare de 25.000 euro pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale constând în onoare, demnitate, reputație și imagine, prin campania mincinoasă, denigratoare și defăimătoare, desfășurată prin mesaje transmise prin poștă electronică tuturor Colegiilor teritoriale din cadrul Colegiului Medicilor Stomatologi din România, dar și anumitor instituții publice, cum ar fi Ministerul Sănătății, Parlamentul, Primul-Ministru. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei să dezmintă acuzațiile denigratoare la adresa reclamantei, prin comunicarea dezmințirii prin mesaje transmise prin poșta electronică tuturor Colegiilor teritoriale din cadrul Colegiului Medicilor Stomatologi din România, dar și Ministerului, Parlamentului, Primului Ministru și celorlalte instituții publice cărora le-au fost înainte mesajele denigratoare. La data de 5 februarie 2020, pârâta a depus cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 30.000 de euro cu titlu de daune pentru acțiunile de hărțuire și calomniere produse împotriva sa în perioada 2017 și până în prezent, în fața colegilor din colegiile din țară și pentru hărțuirea comisă prin acțiunile în fața Comisiei de disciplină Urmare a pronunțării regulatorului de competență de către Curtea de Apel București, competența de soluționare a cauzei a fost stabilită în favoarea Tribunalului București.

Sentința Tribunalului București: Prin sentința civilă nr. 796 din 6 mai 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată. A admis excepția tardivității modificării cererii reconvenționale și a respins, ca tardiv formulate, modificările aduse cererii reconvenționale, respectiv cu privire la faptele ilicite noi, care nu au fost invocate prin cererea reconvențională inițial formulată. A respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională.

Decizia Curții de Apel București: Prin decizia civilă nr. 514A din 23 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV- civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 796 din 6 mai 2022 a Tribunalul București. A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată. A fost constatat caracterul ilicit al faptelor enumerate în cuprinsul cererii de chemare în judecată. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 2500 RON cu titlu de reparație patrimonială pentru prejudiciul nepatrimonial încercat. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 514A din 23 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV- civilă, pârâta B. a declarat recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 8 și pct. 5 C. proc. civ. Prin prima critică, subsumat cazului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel se limitează strict la a analiza motivele apelului declarat de către apelanta-reclamantă A., făcând totală abstracție de argumentele și de probele depuse de pârâtă, care, dacă ar fi fost luate în considerare ar fi dus la respingerea apelului, singura mențiune preluată din apărările acesteia fiind aceea care se regăsește la fila x paragraful 5 din decizia recurată, unde instanța a menționat că va pune "în balanță respectarea vieții private pretins de reclamantă a fi încălcată și dreptul la liberă exprimare al pârâtei cu privire la care aceasta din urmă a pretins că a fost exercitat în limitele sale interne." Nu există niciun paragraf în care să se analizeze sau menționeze apărările pârâtei, în care să se treacă efectiv la analiza acestora sau la analiza elementelor probatorii ale pârâtei, atât a celor depuse la judecata în fond, cât și acelor depuse în apel, deși aceastea constituiau obligații ale instanței de apel, conform art. 425 C. proc. civ. și a art. 237 pct. 3 și pct. 4 C. proc. civ. După prezentarea unor aspecte de ordin teoretic și jurisprundențial, recurenta-pârâtă a arătat că intimata-reclamantă nu a probat, nici la fond și nici în apel, că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv, existența faptei delictuale, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate. Prin notele scrise depuse în apel (al căror conținut este reluat în cuprinsul cererii de recurs), a arătat că în mod corect, aplicând reperele stabilite de CEDO, judecătorul fondului a reținut că nu există fapta civilă delictuală. Astfel, a evidențiat faptul că CEDO a stabilit că instanța trebuie să stabilească ponderea corespunzătoare a prejudiciului pe care divulgarea în litigiu riscă să îl cauzeze intimatei și cea corespunzătoare interesului publicului de a obține o astfel de divulgare (Guja împotriva Moldovei, pct. 76; Hadjianastassiou împotriva Greciei, pct. 45) și să dea curs interesului public. În conformitate cu deciziile CEDO, realizarea unor afirmații reprezentând judecați de valoare sau factuale nu poate fi sancționată atunci când cel care le-a făcut urmărește un interes legitim, în caz contrar, fiind limitată libertatea de exprimare. Atunci când persoana criticată este o persoană publică, conform deciziilor CEDO, marja de critică este mai largă, aceasta asumându-și critica la data candidaturii sau numirii sale. Faptele sesizate se încadrează în dispozițiile art. 5 și art. 7 din Legea nr. 571/2004, în conformitate cu care buna-credință se prezumă, iar pârâta nu trebuie să dovedească exinstența bunei-credințe. Totuși, pârâta apreciază că a făcut dovada verității și a bunei-credințe, însă reclamanta nu a făcut dovada contrară, deși îi revenea această obligație. În conformitate cu art. 7, art. 8 și art. 9 din aceeași lege, avertizorii de interes public sunt protejați de lege, iar în cazul în care sunt sancționați, instanța va anula sancțiunea. În mod similar, instanța nu va dispune sancționarea acestora dacă avertizarea este făcută cu bună-credință, fapt ce a fost probat de către pârâtă. Toate argumentele invocate și toate apărările, de natură să formeze convingerea în sensul că pârâta s-a manifestat în limitele libertății de exprimare, au fost ignorate de instanța de apel, nefiind analizate, luate în considerare sau îndepărtate, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 237 și art. 425 lit. b) C. proc. civ., precum și cele ale art. 6 CEDO. În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat apărările pârâtei. Ori, niciuna dintre apărările sale nu este analizată, iar din probe sunt luate în considerare doar trei, restul fiind ignorate. De asemenea, în considerentele deciziei, instanța nu a făcut referire la niciun text de lege pe care și-a întemeiat concluzia, neanalizând condițiile răspunderii civile delictuale, limitându-se a menționa: " Din bogata cazuistica pe acest subiect, Curtea va pleca in analiza legalității si temeiniciei hotărârii primei instanțe de la criteriile relevante pentru punerea in balanța a celor doua drepturi astfel cum au fost sintetizate in Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 07.02.2012 in cauza Axei Springer Ag împotriva Germaniei din 07.02.2012." Se mai limitează instanța la a indica doar că au fost depășite limitele prvăzute de art. 75 C. civ., fără a motiva și argumenta cum și de ce, fiind analizate doar o parte dintre criterii (de ex criteriul gravității prejudiciului și al inexistenței faptelor personale care să determine comunicarea pretins vătămătoare), fiind ignorate cele favorabile pârâtei. Hotărârea nu conține motivele de drept, iar instanța nu aplicat dispozițiile art. 70-75 C. civ., ar.t 253 C. civ., art. 1349-1381 C. civ. și art. 30 din Constituția României, așa cum au fost ele interpretate prin prisma art. 8 și art. 10 CEDO, respectiv deciziile CEDO în materia libertății de exprimare în integralitatea lor. Nu există nicio mențiune cu privire la aceste dispoziții și nici cu privire la faptul că, deși argumentează că fapta nu este delictuală, totuși ulterior instanța reține că pârâta ar fi comis o faptă delictuală și o obligă la daune fără a identifica modul de apreciere al daunelor și al cuantumului acestora. Al doilea motiv de recurs face referire la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arătând că în cuprinsul considerenelor deciziei recurate instanța de apel nu a indicat niciun text de lege pe care și-a întemeiat concluzia și nu a făcut nicio analiză a condițiilor răspunderii civile delictuale conform textelor de lege, limitându-se a arăta doar că au fost depășite limitele prevăzute de art. 75 C. civ., fără a argumenta cum și de ce. Pentru a desființa hotărârea instanței de fond și a admite apelul, instanța de apel a reinterpretat hotărârea instanței de fond pe baza argumentelor din aceasta, încerând o analiză a răspunderii civile delictuale și ea redusă mult, strict pe speța C.. De asemenea, hotărârea este pronunțată cu ignorarea ipotezelor exoneratoare statuate de Legea nr. 571/2004 pentru avertizările de integritate și a regimului nerăspunderii din acesta, a principiului bunei-credințe și a regimului acestuia, a principiilor în materia răspunderii civile sau cu restrângerea nejustificată a normelor aplicabile, așa cum au fost ele interpretate de toate deciziile CEDO în materia dreptului la viața privată și a libertății de exprimare, pe care le-a indicat atât în notele scrise în apel, dar și la fond, însă instanța nu le-a aplicat, deși se încadra în dispozițiile acestora. Faptele au fost reținute greșit și ca urmare a neanalizării înscrisurilor depuse, deși instanța afirmă ca le-ar fi analizat. Fără nici cea mai mică dovadă și evaluare, intanța de apel a obligat pe pârâtă la plata sumei de 2000 (în considerente) sau 2500 RON (în dispozitiv), în favoarea apelantei-reclamante, cu titlu de daune morale. Recurenta-pârâtă apreciază că hotărârea conține dispoziții contradictorii. Cu privire la o eventuală răspândire a e-mailurilor către medicii din țară, instanța omite să ia act de susținerea pârâtei și de recunoașterea președintelui Colegiului Medicilor Stomatologi Argeș, care a afirmat, prin declarațiile sale de martor date în alte dosare și depuse la dosarul de apel, că a distribuit către colegii din Argeș e-mailurile pârâtei și că, probabil, la fel au făcut și ceilalți președinți de colegii. Recurenta concluzionează că fapta nu îi aparține, dar și într-o atare situație, instanța omite să aplice, deși a invocat-o, decizia CEDO ce stabilește că atunci când persoana care a diseminat comunicarea nu este dată în judecată, nici pârâta nu poate fi ținută responsabilă. Deși a reținut că "reclamanta se bucura de notorietate in cadrul profesiei si astfel, sradul de protecție a dreptului sau la viata privata este unul mai scăzut. In plus, natura activităților care fac obiectul informațiilor transmise de către parata este una exclusiv profesionala", în mod greșit instanța a constatat că pârâta a comis o faptă ilicită și o obligă la daune. Cu privire la criteriul conduitei anterioare a persoanei despre care se transmit informațiile, instanța apreciază că nu se impune o atare analiză întrucât afirmațiile pârâtei au vizat în mod exclusiv activitatea profesională a apelantei-reclamante. Recurenta-pârâtă apreciază că se impunea analiza pe care a omis-o instanța pentru a se stabili o stare de fapt și de drept corectă, criteriul fiind stabilit prin însăși decizia C., pe care instanța își întemeiază analiza. Acțiunile reclamantei nu trebuie să aibă în mod necesar caracter penal și nici să existe o condamnare, conform acestei decizii, așa cum lasă să se întelegă instanța și încercă cu rea-credință să inducă intimata-apelantă, iar atingerea să aibă o anumită gravitate, ceea ce nu este cazul în speță, intimata fiind reconfirmată pe toate funcțiile. Ca atare, conduita reclamantei anterioară și chiar după data trimiterii e-mailurilor trebuie analizată întrucât aceasta a comis fapte de încălcare ale legii cu mult înaintea e-mailurilor și după. Apelanta nu este deloc inocentă, ci dovedește un apetit pentru încălcarea legii și abuzuri constant, astfel că atitudinea acesteia este relevantă pentru analiza atingerii duse vieții private și existența prejudiciului. Sunt înscrisuri depuse la dosar, dar omise de instanța de apel, care aplică prevderile legii unei situații reținute eronat. În continuare, recurenta-pârâtă a arăta că instanța de apel nu a analizat în concret ce conțin probele adminsitrate în cauză - nu a analizat înscrisurile depuse la dosar de pârâtă, atât la fond, cât și în apel, comițând erori în stabilirea situației de fapt. Apreciază că fapta sa trebuia să prezinte un anumit grad de gravitate, însă instanța nu a argumentat modul în care a constatat prejudiciul, cât timp pârâta a făcut dovada că a scris în privat, pe linie ierarhică, iar martorul D. a declarat că el a diseminat informațiile, iar nu pârâta. Deși instanța de apel a reținut că reclamanta nu a fost prejudiciată, că nu a pierdut nicio funcție, fiind realeasă, ulterior a arătat că: " Cat privește consecințele mesajelor transmise, contrar primei instanțe,Curtea considera nerelevant faptul ca reclamanta nu a suportat consecințe concrete, din perpectiva funcțiilor pe care le deține ...fiind suficient care ele sa aducă atingere dreptului reclamantei la reputație si onoare". Daunele morale stabilite de instanță sunt, ba în cuantum de 2000 RON, ba de 2500 RON - erori ce fac greu de combătut decizia atacată și dovedesc faptul că instanța nu a avut un motiv efectiv, logic, clar, argumentat riguros pentru acordarea acestora. Or, atingerile aduse reputației nu există, atâta timp cât reclamanta a fost realeasă. Pe lângă faptul că nu a motivat pentru ce au fost acordate daunele, instanța de apel a omis să indice probele pe care se bazează și să justifice gravitatea faptei. În analiza judecaților de valoare instanța nu indică niciun argument sau un temei legal pentru reținerile sale și ignoră criteriile CEDO la care nici măcar nu face referire. Judecățile de valoare care sunt caracterizate printr-o doză inerentă de subiectivism și exagerare sunt considerate ca încadrându-se în limitele libertății de exprimare (cauza Sokolovski c. Poloniei). Așaa cum a reținut și instanța de fond, multe din susținerile pârâtei sunt judecați de valoare care nu trebuie dovedite. Instanța de apel contrazice prin decizia sa și isntanța de fond și practica CEDO, creând o practică nouă ruptă de contextul practicii CEDO. Pe de alta parte, recurența susține că făcut dovada in extenso a celor susținute cu probele omise a fi avute in vedere de instanța de apel, probe din dosarele de fond si apel. O persoană care a apărut în articole de scandal din presă nu poate invoca faptul că i-a fost adusă atingere demnității imaginii, vieții private prin e-mailuri care confirmă articolele din presă sau documentele publice și probele deținute. Exista fapta intimatei în forma continuată de abuz și neglijență în serviciu, fals și mai ales hărțuire a pârâtei, toate acestea încadrându-se în noțiunea de interes public. Indicând mai multe cauze CEDO care ar fi fost ignorate de instanță, recurenta artă că din probele dosarului rezultă că, chiar dacă în anumite situații ar fi exagerat în exprimarea judecăților de valoare (așa cum a susținut reclamanta), totuși libertatea sa de exprimare a fost exercitată în urmărirea unui scop legitim - dreptul de a aduce la cunoștința publicului și colegilor aspecte pe care le apreciază ca fiind ilegale sau nedemne, care lezează imaginea profesiei și pacienții, în raport de care a avut o minimă bază factuală. Din probele administrate, nu reiese că prin afirmațiile făcute pârâta ar fi prejudiciat reputația, onoarea, imaginea sau demnitatea apelantei, viața personală sau profesională a acesteia, iar o ingerință în libertatea de exprimare a pârâtei, prin aplicarea unei sancțiuni, nu este proprotională și ar determina la neluarea de atitudine în viitor față de faptele ilegale ale apelantei și ale colegilor acesteia, ceea ce ar duce la prejudicierea sănătății și vieții pacienților și colegilor medici al căror interes prevalează celui al reclamantei, astfel că se impune anularea deciziei atacate. Privitor la veridicitatea informațiilor făcute publice, pe care instanța de apel o ignoră în decizia atacată, deși a probat deja caracterul verdic al acestora, mai menționează totuși că jurisprudența CEDO a confirmat principiul conform căruia adevărul obiectiv al informațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe, cu una alt element ar trebui să fie buna-credință a autorului. Și aceaste decizii sunt ignorate de instanță, care se limitează la analiza bazei factuale omițând că ceea ce contează este buna-credință a pârâtei, chiar dacă informațiile furnizate se dovedesc ca fiind incorecte, CEDO statuând că și limbajul provocator se încadrează în limtele libertății de exprimare. Invocând cauza Fuentes Bobo contra Spaniei, recurenta-pârâtă a arătat că niciunul dintre cei care au scris articolele de presă din care s-a inspirat nu a fost acționat în instanță pentru atingeri aduse imaginii prin afirmații calomnioase - aspect pe care trebuia să îl constate curtea de apel. Recurenta-pârâtă face o amplă prezentare a probelor depuse la dosar, arătând că acestea au fost ignorate de instanța de apel, deși făceau dovada verității și a bazei factuale susținute de pârâtă prin e-mailuri și ar fi dus la respingerea apelului reclamantei. Ultima critică inserată în finalul cererii de recurs, face trimitere la pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., recurenta arătând că instanța a încălcat regulile de procedură prin faptul că în dispozitivul hotărârii nu a fost indicat faptul că hotărârea este supusă căii de atac a recursului, omisiune care este vătămătoare pentru parte și care atrage nulitatea deciziei astfel pronunțate.

Apărările formulate în cauză: Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, solicitând să se constate nulitatea recursului pentru nesemnarea cererii de recurs. A invocat și excepția inadmisibilității căii de atac, raportat la dispozițiile art. 482 alin. (2) teza I C. proc. civ. și Deciziei nr. 1/2013 a Înaltei Curți, arătând că este inadmisibil recursul declarat împotriva hotărârilor pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j 3 ) C. proc. civ., cauza fiind soluționată în primă instanță de tribunal. Recurenta-pârâtă a transmis prin email note scrise și un set de înscrisuri, reprezentând decizii de practică.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție: Având în vedere data înregistrării cererii pe rolul instanțelor judecătorești (1 noiembrie 2019), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 21 mai 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Prin primul motiv de recurs, recurenta-pârâtă susține cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arătând, în esență, că soluționarea apelului s-a realizat fără luarea în considerare a probelor și a argumentelor sale, instanța de apel încălcând dispozițiile art. 237 C. civ., art. 425 lit. b) C. proc. civ. și art. 6 CEDO. A mai arătat că instanța s-a limitat la a indica doar că au fost depășite limitele libertății de exprimare prevăzute de art. 75 C. civ., fără a motiva și argumenta, fiind analizate doar o parte dintre criterii și ignorate cele favorabile pârâtei. De asemenea, recurenta-pârâtă evidențiază faptul că ar exista anumite rețineri contradictorii ale instanței. Analizând pe rând aceste susțineri, instanța constată caracterul lor nefondat. Înalta Curte constată că instanța de apel a demonstrat de ce s-a oprit la soluția pronunțată, admițând apelul declarat de reclamantă, schimbând în parte sentința apelată, în sensul constatării caracterului ilicit al faptelor, cu consecința obligării pârâtei la reparația patrimonială pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat. Hotărârea recurată respectă standardul de calitate impus de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind prezentate argumentele de fapt și de drept, precum și probele care au format convingerea instanței în sensul că sunt întrunite condițiile atragerii răspunderii civile delictuale. Astfel, în construirea raționamentului juridic, instanța de apel, răspunzând criticilor formulate de apelanta-reclamantă, a pornit de la clarificarea modului în care au fost puse în balanță, în analiza efectuată de prima instanță, dreptul la respectarea vieții private (pretins de reclamantă că a fost încălcat) și dreptul la libertatea de exprimare (susținut de pârâtă), reținând că se impune o reanalizare a cauzei din această perspectivă, apreciind ca relevante criteriile CEDO sintetizate în cauza C. AG împotriva Germaniei, expunând punctual considerentele pentru care a apreciat că aceste criterii au sau nu aplicabilitate în cauza dedusă judecății. Nu se verifică susținerile recurentei-pârâte, în sensul că instanța de apel s-a limitat la a indica doar că au fost depășite limitele libertății de exprimare prevăzute de art. 75 C. civ., fără a motiva și argumenta, fiind analizate doar o parte dintre criterii și ignorate cele favorabile pârâtei. Recurenta nu evidențiază convingător care "parte" dintre criteriile dezvoltate jurisprudențial îi erau favorabile, fiind de natură a determina pronunțarea unei alte soluții în cauză și care, totodată, să nu fi fost analizate de instanță. În ceea ce privește faptul că pârâta a pus în discuție subiecte de interes general pentru profesie, printr-o simplă lecturare a considerentelor deciziei recurate, se constată că instanța de apel a reținut, cu privire la acest aspect (chiar un prim criteriu analizat), validând cele reținute de prima instanță, că: "informațiile furnizate de pârâtă prin intermediul corespondenței electronice vizează o chestiune de interes general în cadrul profesiei medicilor stomatologi, în condițiile în care toate afirmațiile făcute de pârâtă au legătură cu cariera și activitatea profesională a uneia dintre persoanele care deține o funcție de conducere (președinte) în cadrul organismului reprezentativ al profesiei." A reținut, de asemenea, instanța de apel, într-un mod deloc contradictoriu, faptul că reclamanta se bucură de notorietate în cadrul profesiei și, astfel, gradul de protecție a dreptului său la viața privată este unul mai scăzut, nefiind totuși necesară o analiză a comportamentului său anterior al persoanei despre care s-au făcut afirmațiile incriminate dat fiind că, în cauză, acestea au vizat în mod exclusiv activitatea profesională a reclamantei, iar nu aspecte care să facă referire la viața privată. Referitor la modalitatea de obținere a informațiilor, curtea de apel a efectuat o amplă analiză, ajungând, în urma reaprecierii probelor administrate în cauză, la concluzia că nu a existat o bază factuală suficientă a afirmațiilor pârâtei pentru a fi incluse în categoria judecăților de valoare, deși aceasta a susținut (inclusiv prin motivele de recurs) faptul că și-a întemiat afirmațiile pe anumite informații credibile, publice. În ceea ce privește susținerile părții, în sensul că instanța ar fi comis erori în stabilirea situației de fapt și nu ar fi dat relevanță anumitor probe existente la dosar (declarația unui martor și înscrisurile pe larg evidențiate în cererea de recurs), Înalta Curte reține că în calea extraordinară de atac a recursului nu pot fi primite criticile care vizează nemulțumirea recurentei-pârâte cu privire la stabilirea situației de fapt și modul de evaluare de către instanțele de fond a probatoriului administrat în cauză, întrucât recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum stipulează art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Împrejurarea că recurenta-pârâtă are o altă viziune asupra circumstanțelor factuale și o manieră poprie de interpretare a probatoriului administrat în cauză sau că nu este de acord cu motivarea instanței de apel, sub aspectul soluției, nu echivalează cu o nemotivare și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Așadar, ca instanță de prim control judiciar, curtea de apel, în temeiul dispozițiilor art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) C. proc. civ., a verificat stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, în limitele cererii de apel formulate de reclamantă și, reapreciind toate probele administrate în cauză (în mod generic, fără a nominaliza), a reținut că nu există o bază factuală a afirmațiilor pârâtei care să permită încadrarea acestora în categoria judecăților de valoare. Instanța de apel a argumentat soluția pronunțată și a prezentat considerentele pentru care a apreciat că sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii civile delictuale, făcând trimitere la probele relevante existente la dosar ce au format convingerea sa. În acest sens, sunt pe deplin lămuritoare considerentele instanței, în care se arată că: "Rezumând, Curtea constată că toate probele la care a făcut trimitere prima instanță, în mod generic, nu sunt de natură să contureze o bază factuală suficientă pentru a aprecia afirmațiile pârâtei în categoria judecăților de valoare, căci baza factuală nu poate fi reprezentată numai de sesizările, petițiile sau plângerile persoanei care a făcut afirmațiile. (...)Din acest punct de vedere, se constată că mesajele au fost transmise, în mod constant, pentru o perioadă de timp de aproximativ 1 an, în fiecare mesaj făcându-se afirmații la adresa reclamantei, de natură să aducă atingere dreptului său la reputație și onoare, afirmații ce se regăsesc, pe larg, la începutul acestor considerente. La aceasta se adaugă limbajul utilizat, acesta fiind unul agresiv, tendențios, fiind folosit cu scopul de a crea o imagine defavorabilă reclamantei." Recurenta-pârâtă mai susține și o oarecare contradicție existentă în considerentele hotărârii, arătând că deși instanța de apel a reținut că reclamanta nu a fost prejudiciată, că nu a pierdut nicio funcție fiind realeasă, ulterior a arătat că: " Cat privește consecințele mesajelor transmise, contrar primei instanțe,Curtea considera nerelevant faptul ca reclamanta nu a suportat consecințe concrete, din perpectiva funcțiilor pe care le deține ...fiind suficient care ele sa aducă atingere dreptului reclamantei la reputație si onoare". Enunțând această critică și redând într-un mod incomplet pasajul din cuprinsul deciziei recurate, partea demonsterează că este în eroare în ceea ce privește reținerile curții de apel, instanță care consemnează, deloc contradictoriu, în continuarea fragmentului anterior redat, că: "Or, este fără îndoială, că acuzațiile aduse reclamantei, însoțite de expresii jignitoare sunt de natură să aducă atingere dreptului reclamantei la viață privată, în componenta sa referitoare la reputație și onoare. În plus, o astfel de concluzie se impune chiar dacă în rândul medicilor stomatologi reclamanta beneficiază de o notorietate care ar impune o interpretare a dreptului la exprimare mai relaxată, căci chiar și în aceste condiții, afirmațiile calomnioase la adresa reclamantei, în lipsa unei minime baze factuale, nu pot beneficia de protecția recunoscută de art. 75 din C. civ. și art. 10 din CEDO. Prin urmare, acuzațiile formulate de pârâtă la adresa reclamantei, însoțite de un limbaj tendențios conturează caracterul ilicit al faptei, căci scopul nu a fost acela de a informa colegii medici stomatologi, ci acela de a o denigra pe reclamantă." Dispozițiile art. 425 C. proc. civ., invocate de recurenta-pârâtă, reglementează obligativitatea motivării hotărârii judecătorești, care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și constituind, printre altele, o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost analizate. Motivarea hotărârii judecătorești, în sensul prevăzut de lege, nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată de părți în cadrul criticilor formulate și analiza fiecărei probe încuviințate, ci implică examinarea reală a problemelor esențiale ce au fost supuse analizei judiciare și redarea, în considerente, a argumentelor ce au condus la pronunțarea soluției respective. În speță, se constată că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de textul legal anterior menționat, întrucât instanța de apel a expus argumentele ce au determinat formarea convingerii sale și a arătat, în mod explicit, logic și coerent, care sunt considerentele pentru care a înțeles să admită apelul și să constate caracterul ilicit al faptelor săvârșite de pârâtă. Analizând motivele de apel invocate de reclamantă, instanța a concluzionat că, din probatoriul administrat în dosar, a reieșit că sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv existența faptei ilicite (constând în afirmații calomnioase la adresa reclamantei, care, în lipsa unei minime baze factuale, nu pot beneficia de protecția recunoscută de art. 75 C. civ. și art. 10 CEDO), a prejudiciului (lezarea valorilor morale ale reclamantei), existența vinovăției (cunoașterea de către pârâtă a faptului că afirmațiile sale sunt de natură a leza drepturile reclamantei) și existența legăturii de cauzalitate (fapta pârâtei a provocat un prejudiciu moral reclamantei). Contrar susținerilor recurentei-pârâte, în considerentele deciziei, instanța a făcut referire la textele de lege pe care și-a întemeiat concluzia și a analizat condițiile răspunderii civile delictuale, înțelegând să detalieze aspectele legate de caracterul ilicit al faptei și existența prejudiciului (consecințele mesajelor trimise). Faptul că a punctat doar întrunirea celorlalte condiții ale atragerii răspunderii civile delictuale (legătura de cauzalitate și existența vinovăției) nu relevă vreun aspect de nelegalitate. Nu se verifică susținerile recurentei-pârâte, în sensul că, fără nici cea mai mică dovadă și evaluare, intanța de apel a obligat-o la plata sumei de 2000 (în considerente) sau 2500 RON (în dispozitiv) în favoarea apelantei-reclamante, cu titlu de daune morale. Recurenta-pârâtă apreciază că hotărârea conține dispoziții contradictorii întrucât suma consemnată în considerente nu corespunde cu cea menționată în dispozitivul hotărârii. Cu privire la acest aspect, se reține că îndreptarea, lămurirea și completarea hotărârii sunt căi procedurale puse la dispoziția părții interesate sau chiar a instanței pentru eliminarea din hotărâre a unor inadvertețe, pentru clarificarea dispozitivului ori pentru pronunțarea asupra unor cereri cu privire la care instanța a omis să se pronunțe. Dispozițiile art. 445 C. proc. civ., ce prevăd că "Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 442-444". Prevederile anterior redate stabilesc, implicit, și ordinea în care se poate recurge la aceste căi procedurale, procedura specială instituită prin art. 442-444 C. proc. civ. având prioritate. Reiese, așadar, că partea interesată nu are un drept de opțiune între a declara apel sau recurs ori a recurge la procedurile reglementate prin art. 442-444 C. proc. civ., calea de atac prin care sunt formulate critici în legătură cu aspecte ce țin de îndreptare, lămurire ori completare urmând a fi respinsă ca inadmisibilă. Cu referire la această ultimă critică ce atinge și aspectul legat de evaluarea pagubei, se reține că, dată fiind natura prejudiciului care le generează, în cazul daunelor morale nu există criterii precise pentru determinarea lor. Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, fiind supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată care nu se poate rezuma doar la o valoare medie stabilită jurisprudențial. Înalta Curte reține că daunele morale au fost legal individualizate pe baza evaluării instanței de judecată. Câtă vreme nu există o soluție legislativă, instanțele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudența internă și a Curții Europene, analizând împrejurările concrete și urmările faptei prejudiciabile, ținând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit - acela de compensație echitabilă pentru gravitatea suferinței generate - și preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogățire fără justă cauză. În acest sens, se impune a fi subliniat faptul că daunele morale trebuie temeinic justificate, iar nu dovedite, astfel cum eronat susține recurenta-pârâtă în cuprinsul cererii de recurs, având în vedere că ele presupun lezarea unor valori fără conținut economic (prerogative care constituie atributul personalității umane), astfel încât existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare daunelor reale și efective produse victimei faptei ilicite. În acest sens s-a pronunțat și instanța de contencios european prin hotărârile pronunțate în cauzele Danev împotriva Bulgariei și Iovtchev împotriva Bulgariei (reținute și în considerentele instanței de apel), în care "Curtea a considerat că, chiar și admițând că în general era sarcina oricărei persoane care introduce o acțiune în justiție să facă proba susținerilor sale, nu consideră rezonabil ca, în circumstanțele speței, să atribuie reclamantului obligația de a demonstra temeinicia pretențiilor sale prin intermediul unor dovezi susceptibile să ateste suferințele cauzate. (...) Curtea a subliniat în repetate rânduri obligația care revine instanțelor naționale de a interpreta cerințele procedurale în mod proporțional și rezonabil." Prin urmare, date fiind regulile speciale în materie de probațiune în ceea ce privește daunele morale, reclamanta nu era ținută să facă dovada impactului negativ al respectivelor afirmații injurioase în ceea ce o privește, fiind suficient, conform reținerilor instanței de apel, că acestea erau susceptibile de a aduce atingere dreptului la demnitate. Prin urmare, pentru toate considerentele expuse, nu se poate susține că instanța nu a respectat exigențele de motivare impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Potențiala lipsă a unui răspuns la fiecare argument al părților ori nemulțumirea recurentei referitoare la modalitatea în care instanța de apel a înțeles să dea eficiență materialului probator nu echivalează cu lipsa motivării. Cum în decizia recurată nu se identifică vicii de nelegalitate privind nemotivarea sau motivarea contradictorie, critica întemeiată pe aceste dispoziții legale urmează a fi respinsă, ca nefondată. În ceea ce privește critica vizând aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la condițiile necesare atragerii răspunderii civile delictuale, indicând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că instanța nu aplicat dispozițiile art. 70-75 C. civ., art. 253 C. civ., art. 1349-1381 C. civ. și art. 30 din Constituția României, așa cum au fost ele interpretate prin prisma art. 8 și art. 10 CEDO, respectiv deciziile CEDO în materia libertății de exprimare în integralitatea lor. Preliminar, se impune precizarea că, verificarea legalității hotărârii sub aspectul pretins - al întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, presupune, în faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă la situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății, iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele și temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză. Pretinzând că instanța de apel a apreciat greșit asupra existenței faptei ilicite, recurenta-pârâtă reia, într-o manieră inadecvată procedural pentru faza procesuală în care se regăsește, situația factuală a pricinii, făcând ample aprecieri asupra modului în care instanța a apreciat probatoriul administrat în cauză, astfel cum anterior s-a arătat. Supunând analizei strict aspectele ce țin de pretinsa nelegalitate a hotărârii, se reține că, răspunderea civilă delictuală reprezintă mecanismul juridic prin care reclamantul urmărește să își apere dreptul la demnitate, în mod corect instanța de apel a verificat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1357 din C. civ., conform căruia "cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare." Atingerile aduse onoarei sau reputației, componente ale dreptului la demnitate care este dreptul subiectiv pretins a fi prejudiciat, pot îmbrăca forma insultei, care constă în adresarea unor expresii jignitoare, și calomniei, care constă în afirmații sau imputări referitoare la săvârșirea unei fapte de natură să supună persoana desconsiderării sau oprobiului public. Dreptul la demnitate este consacrat, în primul rând, de art. 30 alin. (6) din Constituție, care prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea și onoarea persoanei. De asemenea, conform art. 72 alin. (2) din C. civ. este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane fără consimțământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. Pe de altă parte, potrivit art. 70 din C. civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75. Art. 75 din C. civ. prevede în mod expres că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunțate atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte, nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune. Înalta Curte reține că drepturile prevăzute de art. 70-73 C. civ., consacrate respectului vieții private și demnității persoanei, nu sunt nelimitate, fiecare dintre articolele enunțate făcând referire la împrejurarea că ele pot fi restrânse în limitele prevăzute de art. 75 din același cod. Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale protejează integritatea morală a persoanei, ca parte a dreptului la respectarea vieții private și de familie, garantat de art. 8, dar și dreptul la o bună reputație morală, care reprezintă o limită a dreptului la libertatea de exprimare. Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina contra României, pct. 39). De asemenea, Curtea a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privința cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul funcționarilor publici ori politicienilor decât în privința persoanelor private (cauza Ieremiov contra României, par. 38), situație valabilă în litigiul pendinte raportat la calitatea reclamantei de persoană care deține o funcție publică de conducere (președinte) în cadrul organismului reprezentativ al profesiei - Colegiul Medicilor Stomatologi din România, fiind în același timp prorector al Universității de Medicină și Farmacie "Carol Davila" București, profesor universitar doctor, șeful disciplinei de ortodonție și ortopedie dento-facială din cadrul acestei universități. Luând în considerare toate reperele evidențiate și cu ocazia analizei primului motiv de recurs, prin raportare la criticile concrete cu a căror analiză a fost învestită și analizând forma, modalitatea de expunere, limbajul utilizat și contextul în care au fost transmise afirmațiile imputate prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că statuarea instanței de apel, în sensul că afirmația incriminată are caracter ilicit, este legală. Cât privește criticile referitoare la buna-credință, acestea reprezintă aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, prin care recurenta-pârâtă supune cenzurii instanței de control judiciar modalitatea de apreciere a probelor, ceea ce nu este permis de lege în calea de atac a recursului, după cum s-a evidențiat anterior. Contrar nemulțumirii recurentei, prin decizia atacată s-a reținut că fapta ilicită a pârâtei a fost aceea cea de a-și exercita dreptul la liberă exprimare în afara limitelor prevăzute de art. 75 din C. civ., aducând astfel atingere dreptului la demnitate al reclamantei. Raportat la considerentele ce preced, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat în mod riguros și obiectiv fapta imputată, iar concluzia la care a ajuns, în sensul că aceasta este susceptibilă de a aduce atingere reputației reclamantei, nu indică o aplicare eronată în cauză nici a normelor legale interne și nici a normelor convenționale, astfel cum acestea au fost interpretate prin jurisprudența CEDO. Așadar, în raport de circumstanțele factuale și având în vedere temeiul juridic al acțiunii pendinte - acordarea unor daune morale ca urmare a încălcării unui drept personal nepatrimonial, respectiv dreptul la demnitate, onoare, reputație - în mod legal a fost reținută de către instanța de apel existența unui prejudiciu cert în baza aspectului că fapta pârâtei de a transmite mesaje ce conțineau afirmații la adresa reclamantei de natură să aducă atingere dreptului acesteial la reputație și onoare, fără o bază factuală, este de natură să creeze o stare de disconfort și de suferință psihică, fără a fi necesare dovezi suplimentare în acest sens. Nici criticile referitoare la greșita stabilire, prin decizia atacată, a îndeplinirii condiției existenței unei legături de cauzalitate, respectiv a condiției vinovăției nu pot fi reținute, având în vedere că, în dezvoltarea acestora, se face referire la aspecte care au fost deja dezlegate prin considerentele anterioare, privitoare la corecta determinare de către instanța de apel a faptei ilicite și care invalidează, astfel, argumentația juridică adusă în dezvoltarea susținerilor formulate în recurs. În ceea ce privește invocarea motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., având în vedere menționarea de către instanța de apel în cuprinsul dispozitivului deciziei a faptului că hotărârea este definitivă, se reține că potrivit dispozițiilor art. 457 C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei, iar mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege. Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii. Ca atare, împrejurarea că în dispozitivul hotărârii recurate se menționează, în mod eronat, faptul că aceasta este definitivă, nu este de natură a determina casarea deciziei recurate, o atare mențiune nefiind aptă de a atrage sancțiunea nulității hotărârii prevăzute de motivul de nelegalitate invocat, întrucât căile de atac sunt stabilite de lege și nu de judecător prin hotărârea judecătorească. Drept urmare, neindicarea căii de atac nu a privat partea de dreptul de a exercita recursul și nici nu i-a adus vreo vătămare care nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin desființarea hotărârii, în condițiile în care recurenta-pârâtă nu numai că a atacat hotărârea cu calea de atac prevăzută de lege, dar a făcut-o și în termenul legal, astfel încât critica formulată este nefondată. Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de fundament, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.