ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1783/2024

Ședința publică din data de 25 iunie 2024

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare in judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la data de 23 iunie 2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună rezoluțiunea Comenzii nr. 7 anexă la Contractul de prestări servicii nr. CON650-18 din data de 4 octombrie 2018 și obligarea pârâtei la plata sumei de 86.616 euro+TVA achitată de reclamantă în temeiul convenției rezolvite, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat constatarea rezilierii Comenzii nr. 7 anexă la Contractul de prestări servicii nr. CON650-18 din data de 4 octombrie 2018, pentru neexecutarea, cu caracter repetat, a obligațiilor contractuale asumate de către reclamanta A. S.A., iar, în subsidiar, constatarea îmbogățirii fără justă cauză a părții adverse. De asemenea, a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 35.276 euro + TVA și la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința nr. 2082/4.08.2022, Tribunalul Iași, secția I civilă a respins ca neîntemeiate atât cererea principală, cât și cererea reconvențională; a respins cererea reclamantei-pârâte A. S.A. de obligare a pârâtei-reclamante B. la plata cheltuielilor de judecată și a admis în parte cererea pârâtei-reclamante B. S.R.L. de obligare a reclamantei-pârâte A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată, obligând pe reclamanta-pârâtă A. S.A. să plătească pârâtei-reclamante B. S.R.L. suma de 18.842,54 RON, cu acest titlu.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 333/6.07.2023, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta A. S.A., precum și apelul incident declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinței menționate.

Prin decizia nr. 433/11.10.2023, Curtea de Apel Iași, secția civilă a admis cererea formulată de petenta B. S.R.L. și a dispus completarea deciziei civile nr. 333/6.07.2023, în sensul că a obligat pe apelanta-reclamantă-pârâtă A. S.A. la plata către intimata-pârâtă-reclamantă B. S.R.L. a sumei de 6383,76 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 333/6.07.2023, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă, reclamanta-pârâtă A. S.A. a declarat recurs principal, iar pârâta-reclamantă B. S.R.L. a formulat recurs incident, după cum urmează:

Recursul principal declarat de reclamanta-pârâtă A. S.A.

Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, s-a susținut, în esență, că instanța de apel nu a răspuns criticilor pe care le-a formulat împotriva sentinței tribunalului.

Astfel, a arătat că a invocat faptul că instanța de fond în mod netemeinic și nelegal a recunoscut părții adverse posibilitatea discreționară de a-și impune abuziv tarife suplimentare, în afara acordului său și fără a oferi vreo bază legală sau cel puțin contractuală în acest sens.

A afirmat că instanța de apel nu a oferit nicio explicație pentru faptul că nu s-a dat eficiență dispozițiilor contractuale privind condițiile de suplimentare a contractului și procedurile de lucru de urmat în cazul modificării obiectului contractului, reluând întocmai susținerile recurentei-pârâte-reclamante, fără a asigura administrarea vreunei probe sub acest aspect.

Totodată, a susținut că instanța de apel s-a pronunțat cu privire la condițiile de reziliere a contractului, în contextul în care cererea de chemare în judecată viza rezoluțiunea acestuia și, de asemenea, nu a realizat nicio distincție între reziliere și rezoluțiune, ci a folosit ambele noțiuni, fără a extrage vreo concluzie concretă și coerentă.

În opinia recurentei-reclamante-pârâte, prin prisma finalității contractuale urmărite, contractul era unul cu executare uno ictu, dintr-o dată (așa cum, de altfel, a stabilit tribunalul), și nu unul cu executare succesivă, cum în mod eronat a fost calificat de instanța de apel.

Ca atare, a arătat că, atâta vreme cât a depus tot efortul financiar anterior de aproximativ 100.000 EUR + TVA, fără a primi în schimb niciun produs tehnic, din cele solicitate, din partea recurentei-pârâte-reclamante, se nasc următoarele întrebări: care este natura acestor sume, în ipoteza rezoluțiunii contractului; ce se întâmplă concret cu sumele plătite, în situația în care instanța apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile de rezoluțiune a contractului.

Consideră că, dacă nu mai plătește suplimentar încă 90.000 euro, sumele anterior plătite devin inutile, câtă vreme ceea ce reclamă este tocmai neputința furnizorului de livrare a proiectului asumat prin contract.

Recurenta-reclamantă-pârâtă a învederat și că instanța de apel: a reținut că beneficia deja de o clauză care punea de drept capăt contractului și nu era necesar să se adreseze instanței ("cu referire exclusiv la capătul 1 al cererii introductive"); totodată, face referire la rezilierea unilaterală și denunțarea unilaterală "prevăzute expres", dar apoi "reține însă instanța că manifestarea de voință, (...) este în sensul rezolutiunii comenzii nr. 7", fără să explice ce vrea să însemne acest lucru și care e distincția pe care o sugerează și pe care în mod explicit o implică; dat fiind că a cerut rezoluțiunea, partea adversă ar fi putut invoca excepția lipsei de interes și, întrucât aceasta excepție nu a fost invocata, instanța, totuși, a analizat dacă în cauză erau îndeplinite condițiile pentru a putea opera rezoluțiunea convenției părților (adică tot raportat la capătul 1 al cererii, dar cu argumentele de la reziliere).

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, a invocat faptul că instanța de fond a exonerat-o pe recurenta-pârâtă-reclamantă de orice culpă pentru neîndeplinirea obligației asumate prin contract, astfel că a rămas cu un prejudiciu de 86.616 euro, iar raționamentul Curții de Apel Iași, sub acest aspect, este unul ilogic și total deficitar, întrucât: nicio probă concretă nu a fost administrată de către instanță pentru a stabili care era în mod concret rolul și influența furnizorilor externi asupra proiectului, și nici în ce consta din punct de vedere tehnic această influență.

A subliniat că recurenta-pârâtă-reclamantă nu a solicitat niciodată denunțarea contractului și a precizat că nu a acuzat-o pe aceasta pentru livrarea cu întârziere a proiectului, atunci când parte din funcționalități depindeau de terți și a acceptat amânarea executării atunci când a fost cazul.

Recurenta-reclamantă-pârâtă a susținut că instanța a preluat textual și integral susținerile părții adverse și a declarat imposibilitatea de derulare a contractului (cu efecte juridice profunde), "în contextul în care C. nu oferise soluția D. customizată 100%". Însă, a arătat că nu s-a precizat clar care era nivelul de custumizare și nici care este cel de la care se poate accepta contractul.

A invocat faptul că nu rezultă cum a putut instanța de judecată să echivaleze pretinsa lipsă de customizare de 100% din partea terțului, cu o suplimentare a bugetului cu 90.300 EUR + TVA, reprezentând aprox. 74% din bugetul stabilit inițial, în condițiile în care atribuțiile terțului nici nu făceau obiectul contractului dintre părți și nicio probă tehnică nu a fost administrată în cauză,

În opinia recurentei-reclamante-pârâte, Curtea de Apel Iași a oferit o analiză superficială a cauzei, fără a prezenta vreun argument de natură juridică.

A subliniat că recurenta-pârâtă-reclamantă și-a asumat expres prin intermediul Comenzii nr. 7 obligația de implementare/dezvoltare în favoarea sa a platformei de creditare online, în schimbul prețului și conform termenelor de plată agreate contractual și totodată la termenele de livrare expres prevăzute.

A precizat că prețul contractual aferent Comenzii nr. 7 a fost stabilit de părți în cuantum fix de 121.300 EUR + TVA, nefiind modificat pe parcursul derulării contractului conform procedurii obligatorii stipulate la pct. 2 - Proceduri de lucru.

Totodată, a arătat că prezentarea prioritară a cuantumului bugetului proiectului a reprezentat un element esențial pentru oferirea consimțământului său de contractare a serviciilor părții adverse și a apreciat că prețul este un element decisiv al oricărui tip de act sau fapt juridic și că orice persoană fizică ori juridică își justifică alegerile în funcție de acesta.

Recurenta-reclamantă-pârâtă a indicat că singurele situații care ar putut avea drept consecință modificări ale bugetului stabilit inițial erau următoarele: modificări pe care le-ar fi cerut pe durata proiectului, care nu au fost inițial definite și au drept consecință modificarea planului de proiect prezentat inițial - alin. (2); modificări apărute pe durata proiectului ca urmare a necomunicării culpabile de către beneficiar a tuturor datelor solicitate în scris de către prestator, necesare pentru îndeplinirea obligațiilor proprii și care au drept consecință modificarea planului de proiect prezentat inițial - alin. (3).

A subliniat că orice modificare în derularea comenzii care ar fi antrenat costuri suplimentare față de bugetul inițial stabilit, trebuia să urmeze contextul contractual, dat de corelarea art. 2 cu art. 4, și să primească aprobarea expresă a beneficiarului.

Astfel, a menționat că reprezentanții săi au fost informați de către recurenta-pârâtă că, pentru a fi posibilă finalizarea proiectului asumat prin Comanda nr. 7, este necesară o suplimentare a bugetului cu 90.300 EUR + TVA, reprezentând aprox. 74% din bugetul stabilit inițial, o depășire inacceptabilă a bugetului estimat și agreat inițial de către părți - suplimentarea bugetului nu venea ca urmare a întârzierii de către C. sau E. de customizare a anumitor funcționalități.

În opinia sa, în situația în care ar fi existat noi cerințe ori funcționalități de natură să modifice planul de proiect stabilit inițial, atunci partea adversă avea posibilitatea să urmeze procedurile prevăzute contractual (art. 2 din Comanda nr. 7 - Proceduri diverse de lucru și art. 4 - Preț și termene de plată).

A precizat că nu există niciun act adițional la Comanda nr. 7 ori vreo nouă comandă care să modifice proiectul sau prețul acestuia, iar, în lipsa unei conformării din partea sa în ceea ce privește plata sumelor suplimentare excesive, tot efortul financiar anterior, de aprox. 100.000 EUR + TVA,este unul absolut inutil, nebeneficiind de niciun produs tehnic din cele solicitate.

Recursul incident declarat de pârâta-reclamantă B. S.R.L.

Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă-reclamantă a solicitat admiterea recursului incident și casarea în parte a deciziei recurate, în privința soluției de respingere a apelului incident, obligarea recurentei-reclamante-pârâte A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

În dezvoltarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă-reclamantă a susținut că sunt nelegale, respectiv contradictorii, următoarele considerente ale instanței de apel "încetarea contractului din inițiativa beneficiarului RCI a fost generată de doi factori: primul este legat de starea de incertitudine vizând aplicația dezvoltată de furnizorul terț C., iar al doilea este în strânsă legătură cu majorarea de buget solicitată de B. S.R.L., majorare ce nu a fost acceptată de RCI (...) Cum în cauză nu a operat nici o înțelegere privind modificarea bugetului inițial, beneficiarul neputând fi obligat la a accepta o majorare de cost, nu poate fi constatată rezoluțiunea Comenzii nr. 7, așa cum a solicitat pârâta apelantă prin cererea reconvențională. Aspectele vizând neîndeptinirea obligațiilor legate de furnizarea aplicațiilor dezvoltate de terți nu sunt de natură a atrage rezoluțiunea contractului, atât timp cât acesta încetase în prealabil, prin denunțare unilaterală", "Cu privire la diferența de cost, în valoare de 35.276 euro plus TVA (...) este lipsită de temei solicitarea cuprinsă în cererea reconvențională vizând prestațiile ce exced sumei stabilită inițial, în cauză nefiind făcută dovada îmbogățirii fără justă cauză a reclamantului pârât RCI, "Cu privire la diferența contractuală de 25.434 euro +TVA, Curtea reține ca lipsită de temei (...) de a i se plăti întreg prețul contractului, în condițiile în care, probatoriul administrat certifică fără putință de tăgadă faptul că obiectul contractului nu a fost finalizat".

Astfel, a arătat recurenta-pârâtă-reclamantă că deși instanța de apel a reținut culpa RCI, nu a dispus rezilierea/rezoluțiunea.

Totodată, a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condițiile care permit rezilierea Comenzii nr. 7, respectiv: neexecutarea fără justificare a obligației de către debitor, potrivit art. 1516 C. civ. neexecutarea să nu fie imputabilă creditorului, potrivit art. 1517 C. civ. punerea în întârziere a debitorului, potrivit art. 1552 C. civ.

A precizat că, în sarcina părții adverse, Comanda nr. 7 stabilește o serie de obligații menite să îi permită să realizeze cu succes implementarea/dezvoltarea platformei de creditare online, după cum urmează: comunicarea tuturor datelor pe care le-a solicitat în scris, necesare pentru îndeplinirea obligațiilor proprii (art. 2, paragraful 3); obligația de a răspunde întrebărilor și de a furniza clarificări suplimentare pe care le consideră necesare pentru a continua lucrul (art. 2, paragraful 4); punerea la dispoziție a informațiilor privind soluțiile pe care recurenta-reclamantă-pârâtă dorește să le folosească cu scopul de (i) autentificare a utilizatorului care încarcă documente, (ii) semnează documente, (iii) plată, astfel încât să poată include pașii aferenți acestor etape (art. 2, paragraful 5); oferirea, ca urmare a unei solicitări exprese din partea sa, a tuturor informațiilor necesare în mod prompt și în timp util (art. 3, paragraful 1); deciderea alocării unei sume noi, în cazul în care informații noi privind implicațiile tehnice determină efort mai mare de implementare (art. 4, paragraful 1); plata facturilor emise conform graficului agreat (art. 4, paragraful 2).

Astfel, a subliniat că recurenta-reclamantă-pârâtă este partea responsabilă pentru nefinalizarea cu succes a proiectului ce formează obiectul Comenzii nr. 7.

A menționat că depășirile estimărilor inițiale au avut drept cauze principale: (i) întârzierile în furnizarea de către recurenta-reclamantă-pârâtă a informațiilor pe care le-a solicitat în scopul îndeplinirii propriilor obligații; (ii) furnizarea incompletă din partea recurentei-reclamante-pârâte a datelor pe care le-a solicitat în scris, necesare pentru îndeplinirea propriilor obligații; (iii) funcționalități noi cerute de către recurenta-reclamantă-pârâtă, precum și (iv) refacerea implementării motivat de faptul că aplicațiile puse la dispoziție de către furnizorii direcți ai părții adverse nu erau finalizate, conțineau erori etc.

În opinia recurentei-pârâte-reclamante, toate cauzele mai sus evidențiate, dezvoltate pe larg în cuprinsul întâmpinării pe care a formulat-o în fața instanței de fond și în cuprinsul apelului incident dovedesc culpa exclusivă a părții adverse în ceea ce privește nefinalizarea Comenzii nr. 7.

În ceea ce privește obligația de plată asumată de către partea adversă și despre care a afirmat că nu a fost onorată în integralitate, a solicitat să se observe graficul de plăți agreat de către părți, în care sunt evidențiate tranșele, sumele de plată, data scadenței, achitarea sau neachitarea acestora.

A mai arătat și că, în plus, ca urmare a solicitărilor formulate de către recurenta-reclamantă-pârâtă în ceea ce privește Comanda nr. 7 din data de 20 iuie 2020, a prestat servicii suplimentare în cuantum de 9.843 euro fără TVA. - neachitate.

Totodată, a menționat că serviciile prestate și cheltuielile pe care le-a efectuat și care nu au fost achitate de către recurenta-reclamantă-pârâtă dovedesc că aceasta nu doar că nu a respectat termenele de plată a tranșelor agreate, dar a încălcat inclusiv obligația impusă în teza I a art. 3.6. din Contract, potrivit căreia pentru fiecare etapă din comandă, Beneficiarul va achita un avans de 50% din prețul etapei.

A mai învederat că, în pofida faptului că era îndreptățită să înceapă prestarea serviciilor doar în momentul confirmării plății avansului de către partea adversă, date fiind multiplele întârzieri generate în mod direct de către aceasta (care au avut un impact direct în privința termenelor de livrare agreate inițial), a urmărit cu bună-credință finalizarea proiectului care se afla într-un stadiu de realizare avansat, în speranța că recurenta-reclamantă-pârâtă își va onora obligațiile contractuale asumate.

Recurenta-pârâtă-reclamantă a arătat că, întrucât, potrivit art. 3.13. din Contract, Serviciile de consultanță, implementare și intermediere se consideră livrate către Beneficiar în momentul prestării lor, iar partea adversă a fost informată în permanență cu privire la alocarea resurselor sale (raportări ce au fost acceptate fără opoziții), este îndreptățită la acoperirea tuturor costurilor aferente serviciilor prestate și a cheltuielilor efectuate până la data de 18 decembrie 2020, prin achitarea sumei totale în cuantum de 35.276 euro fără TVA.

În acest context, a apreciat ca fiind nelegale considerentele instanței de apel prin care s-a reținut că nu s-ar fi făcut dovada îmbogățirii fără justă cauză pentru că obiectul contractului nu ar fi fost integral realizat.

În realitate, în opinia sa, concluzia care se desprinde inclusiv din considerentele instanței, prin care s-a reținut caracterul justificat al majorării prețului, este că suma de 35.276 euro fără TVA reprezintă contravaloarea unor servicii efectiv prestate.

Subliniază că, dacă suma de 35.276 euro fără TVA ar fi fost aferentă prestării serviciilor avute în vedere la momentul încheierii Comenzii nr. 7, atunci nu s-ar mai fi reținut ca fiind justificată majorarea prețului.

Menționând că, potrivit art. 1548 C. civ., culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării, a susținut că, în speță, prezumția operează în privința culpei recurentei-reclamante-pârâte în neexecutarea obligațiilor contractuale, iar, din probatoriul administrat în cauză, rezultă că a solicitat în mod repetat de la părții adverse informații, date și clarificări suplimentare, în vederea realizării obiectului Comenzii nr. 7, însă aceasta nu a dat curs solicitărilor.

În plus, a precizat și că nici prețul aferent serviciilor prestate nu a fost plătit de către recurenta-reclamantă-pârâtă.

În subsidiar, în situația în care nu va fi reținută culpa recurentei-reclamante-pârâte în privința obligațiilor asumate prin Comanda nr. 7, a solicitat instanței să valorifice dispozițiile art. 1345 C. civ., susținând îmbogățirea fără justă cauză a recurentei-reclamante-pârâte, în detrimentul său,

Astfel, a arătat că partea adversă a beneficiat și beneficiază de serviciile pe care le-a prestat, fără a achita contravaloarea acestora, fiind evidentă legătura de cauzalitate, îmbogățirea acesteia realizându-se pe seama însărăcirii sale.

A subliniat că, în cauză, nu există nicio justificare a îmbogățirii recurentei-reclamante-pârâte, în sensul reținut de art. 1346 C. civ.

Totodată, a susținut că bugetul Comenzii nr. 7 a fost stabilit de către părți în considerarea numărului de luni pentru realizarea proiectului, luni în care a alocat zilnic resurse, în regim de program întreg, iar, întrucât prețul a fost agreat prin prisma relației dintre resursele alocate și lunile de implementare, apare ca fiind vădit împovărător să fie ținută să suporte costuri, în beneficiul patrimoniului părții adverse.

A mai arătat recurenta-pârâtă-reclamantă și că, în prezent, îmbogățirea subzistă, astfel că se impune a fi obligată partea adversă la restituirea sumei de 35.276 euro fără TVA, echivalentul serviciilor pe care le-a prestat, acceptate fără obiecțiuni de către aceasta, însă neachitate până în prezent.

III. Apărările formulate în cauză

Recurenta-pârâtă-reclamantă B. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursul principal, solicitând respingerea acestuia și menținerea ca legală a deciziei atacate, în privința soluției de respingere a apelului principal, cu cheltuieli de judecată.

Pe cale de excepție, a invocat nulitatea recursului, susținând că, în speță, criticile recurentei-reclamante-pârâte vizează aspecte de temeinicie - situația de fapt reținut de instanțele de fond și probatoriul administrat în cauză.

Pe fondul căii de atac, a combătut susținerile recurentei-reclamante-pârâte apreciind că hotărârea instanței de apel este legală, iar criticile părții adverse sunt nefondate.

Astfel, a arătat că instanța de apel s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de apel, procedând la un examen efectiv al argumentelor prezentate de părți, atât cu privire la apelul principal, cât și cu privire la apelul incident, precum și a probelor administrate, în acord cu exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și ale art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Apreciind că soluția instanței de apel, de respingere a apelului principal, este legală, a precizat că aceasta a fost întemeiată pe dispozițiile art. 4 din Comanda nr. 7, care arată că valoarea totală este considerată buget disponibil inițial alcătuit pe baza estimării inițiale a funcționalităților agreate.

A susținut că părțile au convenit că bugetul poate fi majorat, iar termenul de livrare poate fi modificat în cazul în care informații noi privind implicațiile tehnice determină efort mai mare de implementare, precum și în situația reglementată de art. 2 alin. (3) din Comanda nr. 7.

A subliniat că, prin înscrisurile depuse la dosar și prin corespondența purtată între părți, așa cum a reținut în mod corect instanța de apel, a probat faptul că aplicațiile furnizate de terții contractați direct de către recurenta-reclamantă-pârâtă au fost nefuncționale, fapt ce a determinat un efort mai mare din partea sa, aspect cu privire la care partea adversă a fost informată.

Totodată, a arătat că această concluzie nu a fost contestată niciodată de către recurenta-reclamantă-pârâtă, nici prin apelul formulat și nici la termenul de dezbateri din data de 14 iunie 2023, în fața instanței de apel.

De asemenea, a apreciat că în mod legal a statuat instanța de apel că nu se poate reține culpa sa, proiectul fiind îngreunat și neputând fi realizat la costul preconizat inițial din culpa subcontractorului părții adverse, respectiv C., aspect comunicat chiar de către recurenta-reclamantă-pârâtă și susținut de întreg probatoriul administrat în cauză.

A afirmat că, atâta vreme cât partea adversă a recunoscut că terții subcontractori reprezintă principalul factor de întârziere în implementarea proiectului, rezultă că susținerile acesteia făcute în prezenta cauză sunt rezultatul relei-credințe și al intenției de a induce în eroare instanțele de judecată pentru obținerea unor sume de bani necuvenite.

Recurenta-pârâtă-reclamantă a apreciat și că reaua-credință a recurentei-reclamante-pârâte este dovedită și de faptul că, deși a acceptat fără obiecțiuni facturile fiscale și serviciile prestate pe baza rapoartelor de activitate transmise lunar, la acest moment, pretinde restituirea integrală a sumelor.

A mai arătat recurenta-pârâtă-reclamantă și că sumele plătite de către partea adversă - cu privire la care solicită restituirea - nu rămân plătite inutil, cum a susținut aceasta, întrucât a primit contraprestația - codul sursă.

A mai susținut și că interpretările pe care recurenta-reclamantă-pârâtă le-a dat motivării hotărârii recurate, la pagina 3, ultimul paragraf din cererea de recurs, nu reprezintă critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege, ci simple interpretări care nu își găsesc corespondent în decizia instanței de apel.

De asemenea, a arătat și că partea adversă a formulat susțineri prin care a criticat modalitatea în care instanța de apel a stabilit situația de fapt și a apreciat probele administrate, invocând propria culpă și invocând aspecte omisso medio - rolul concret și influența furnizorilor externi.

Totodată, a reiterat că, în opinia sa, se confirmă faptul că, în speță, culpa în întârzierea finalizării proiectului este a subcontractorilor părții adverse, îndeosebi a C..

A mai apreciat că împrejurarea că nu a solicitat niciodată denunțarea contractului este irelevantă și nu are nicio legătură cu aspectele de drept deduse judecății.

Față de susținerile părții adverse în sensul că instanța a preluat textul și integral susținerile sale referitoare la nivelul de customizare, a arătat că aspectele reținute de către curtea de apel rezultă din probele administrate în cauză, fiind evident că nu putea fi implementată în platforma de creditare online aplicația dezvoltată de C. care nu funcționa, dădea sistematic erori și nu permitea accesarea umătorilor pași din platformă.

În plus, a subliniat că instanța de apel nu a echivalat lipsa de customizare de 100% a aplicației dezvoltate de C. cu o suplimentare a bugetului cu 90.300 euro + TVA.

A mai apreciat recurenta-pârâtă-reclamantă că nu se verifică în speță nici pretinsa analiză superficială a cauzei de către instanța de apel, care, în opinia părții adverse, nu ar fi oferit niciun argument de natură juridică, iar afirmațiile referitoare la suplimentarea bugetului sunt contrazise de probele administrate din care rezultă că aceasta a fost încunoștințată despre depășirea bugetului estimat ca urmare a noilor solicitări și a efortului de implementare mult mai mare decât cel estimat.

Recurenta-reclamantă-pârâtă A. S.A. a formulat întâmpinare la recursul incident, solicitând, în principal, respingerea acestuia ca inadmisibil, iar, în subsidiar, în situația în care ar fi calificat ca fiind recurs principal, respingerea ca tardiv formulat. În măsura în care se va trece peste excepțiile invocate, a solicitat respingerea recursului declarat de către partea adversă ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată.

În susținerea excepției inadmisibilității recursului incident, a arătat că recursul principal privește soluția dată de către Curtea de Apel Iași cererii de apel pe care a formulat-o, în vreme ce recursul incident critică exclusiv soluția de respingere a apelului incident (ca urmare a respingerii pe fond a cererii reconvenționale). Or, recursul incident poate fi considerat admisibil doar în limitele criticilor din recursul principal, neputând fi primite alte motive referitoare la soluția de respingere ca nefondat a apelului incident.

În subsidiar, în situația în care recursul incident va fi calificat ca fiind recurs principal, recurenta-reclamantă-pârâtă a susținut tardivitatea acestuia, arătând că nu a fost declarat în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

Susținând netemeinicia recursului incident, recurenta-reclamantă-pârâtă, prioritar, a invocat că partea adversă a reluat argumentele arătate prin cererea de apel incident și prin reconvențională și nu a formulat critici de nelegalitate la adresa deciziei recurate.

Ca atare, a apreciat că, în raport cu prevederile art. 489 C. proc. civ., recursul incident este nul.

Totodată, a apreciat că instanța de apel a realizat o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept material, precum și o argumentare juridică corectă în privința respingerii apelului incident.

Recurenta-pârâtă-reclamantă B. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea ca neîntemeiate a excepțiilor și apărărilor formulate de către partea adversă și admiterea recursului incident.

IV. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție

La termenul de judecată din data de 11 iunie 2024, Înalta Curte a respins excepțiile inadmisibilității și tardivității recursului incident, pentru motivele expuse în încheierea de ședință de la acea dată, iar, în ceea ce privește excepția nulității recursului incident, invocată de reclamanta-pârâtă, în considerarea neîncadrării criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, a reținut-o spre soluționare odată cu analiza motivelor de recurs.

La același termen de judecată, a fost reținută spre soluționare excepția nulității recursului principal, invocată de recurenta-pârâtă B. S.R.L., urmând a o analiza împreună cu recursul principal.

V. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

În ceea ce privește recursul principal declarat de către reclamanta-reclamantă A. S.A., Înalta Curte constată următoarele:

Analizând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată de către recurenta-pârâtă B. S.R.L., Înalta Curte constată că această excepție nu este fondată.

Recurenta-reclamantă A. S.A. a invocat în mod explicit dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., iar din dezvoltarea criticilor formulate, reiese că este posibilă cercetarea lor din perspectiva cazului de recurs prevăzut la pct. 6 al art. 488, în ipoteza absenței motivelor pe care decizia se întemeiază, astfel cum se va arăta în analiza motivelor de casare.

Întrucât criticile invocate pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 pct. 1- 8 C. proc. civ., nefiind aplicabilă sancțiunea nulității recursului, prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția cu acest obiect.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de către recurenta-reclamantă A. S.A. și prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul principal este fondat, pentru considerentele ce succed.

Prin criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a reproșat instanței de apel, în esență, absența unei analize efective a motivelor de apel, prin omisiunea cercetării efective a motivelor de apel și preluarea integrală a apărării pârâtei-reclamante, fără suport în probele administrate în cauză și fără vreo referire la clauzele contractuale privind condițiile de suplimentare a contractului și procedurile de lucru de urmat în cazul modificării obiectului contractului.

Recurenta-reclamantă a denunțat și confuzia între remediile rezoluțiunii și rezilierii, în privința actului juridic încheiat între părți, reieșită în considerentele deciziei de apel, în condițiile în care prima instanță a constatat că, în cauză, este vorba despre un contract cu executare uno ictu, arătând, totodată, că nu rezultă din decizia de apel care este natura juridică a sumelor de bani achitate pentru produsele comandate și nelivrate și dacă acestea mai pot fi recuperate, atât timp cât s-a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile de rezoluțiune a contractului.

Chiar dacă partea a invocat în mod explicit și prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., toate criticile formulate se subsumează motivului de casare referitor la nemotivarea hotărârii atacate, deoarece finalitatea lor rezidă în sublinierea absenței unei analize efective a cauzei, din perspectiva prevederilor legale incidente.

În acest context, Înalta Curte reține, din considerentele expuse în decizia recurată, că instanța de apel a ajuns la concluzia încetării Comenzii nr. 7, încheiate la data de 20.07.2020 (parte din contractul-cadru CON650-18 din data de 4.10.2018) - actul juridic a cărui rezoluțiune s-a solicitat a se dispune în cauză prin cererea de chemare în judecată - din inițiativa reclamantei beneficiar, neputându-se problema, în aceste condiții, nici a rezoluțiunii, nici a restituirii prestațiilor, ca efect al rezoluțiunii.

În acest sens, instanța de apel a constatat că prestațiile asumate de către pârâta B. S.R.L. prin Comanda nr. 7 nu puteau fi finalizate în condițiile și termenele agreate inițial, motiv pentru care solicitarea creditorului beneficiar din notificarea nr. 7 din 26.01.2021 - anume finalizarea proiectului asumat potrivit Comenzii nr. 7, conform specificațiilor indicate, la termenele contractuale asumate și potrivit bugetului agreat inițial de către părți (potrivit situației de fapt reținute prin decizia recurată) - este lipsită de efectul punerii în întârziere, în sensul dorit de beneficiar.

Pe cale de consecință, instanța de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a opera rezoluțiunea contractului, nefiind incidentă clauza privind rezilierea unilaterală prevăzută la art. 2.4 din contractul-cadru de prestări servicii (contract la care trimite Comanda nr. 7, prin art. 5).

În schimb, s-a constatat că notificarea nr. x din 20.05.2021, prin care beneficiarul RCI i-a adus la cunoștință partenerului de contract faptul că înțelege să rezoluționeze Comanda nr. 7, ca urmare a neîndeplinirii culpabile de către B. a obligațiilor contractuale asumate, relevă, în realitate, exercitarea prerogativei creditorului de la art. 5.3 din contract, privind dreptul de denunțare unilaterală a contractului, care presupunea doar contravaloarea serviciilor prestate și a cheltuielilor efectuate până în momentul solicitării.

Se observă, din considerentele redate anterior, regăsite în decizia recurată, că argumentul decisiv pentru care apelul reclamantei-pârâte A. S.A. a fost respins ca nefondat este reprezentat de imposibilitatea de executare a obligațiilor contractuale asumate de către pârâta-reclamantă, în condițiile și termenele stabilite inițial.

Acesta a fost motiv pentru care instanța de apel a recalificat juridic declarația unilaterală a creditorului, în sensul că nu a condus la rezoluțiunea/rezilierea contractului, de vreme ce obligația nu mai putea fi executată, fiind vorba, în realitate, despre un act de denunțare unilaterală a contractului, care a atras încetarea acestuia.

Situația de fapt reținută de către instanța de apel nu poate fi cenzurată în cadrul recursului, în condițiile în care atribuțiile instanței de recurs sunt circumscrise exclusiv verificării legalității deciziei atacate, în raport de motivele de casare prevăzute în mod expres și limitativ în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar nu și a temeiniciei acesteia, prin reaprecierea probelor administrate.

În schimb, Înalta Curte poate cerceta dacă, în raport de criticile aduse prin cererea de recurs, motivarea deciziei de apel întrunește exigențele prescrise de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., normă potrivit căreia hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Din perspectiva cerințelor legale privind aceste elemente obligatorii ale oricărei hotărâri judecătorești, nu este suficient să se regăsească în cuprinsul hotărârii elemente de fapt și de drept care pot fi relevante în raport de fondul dreptului dedus judecății, ci este necesar ca expunerea acestora, ca argumente ale soluției adoptate, să reflecte rezultatul deliberării instanței asupra tuturor aspectelor deduse judecății, ca o garanție pentru părți că cererile și apărările lor au fost analizate în mod efectiv și, totodată, ca o premisă esențială a controlului de legalitate a hotărârii efectuat de către instanța ierarhic superioară.

Obligația de motivare a hotărârii judecătorești, intrinsecă unui proces echitabil, garantat de art. 6 pgf. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu înseamnă un răspuns detaliat la fiecare argument, ci presupune ca instanța să fi examinat cu adevărat problemele esențiale ce i-au fost supuse atenției, astfel cum rezultă din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, hotărârea din 15 februarie 2007 în cauza Boldea contra României, cu jurisprudența acolo citată).

Întrucât, după cum s-a arătat anterior, instanța de apel a considerat că nu sunt îndeplinite condițiile rezoluțiunii, față de imposibilitatea de executare a obligațiilor contractuale asumate de către pârâta-reclamantă, în condițiile și termenele stabilite inițial, trebuie cercetat dacă această chestiune esențială a fost examinată în mod efectiv, inclusiv cu luarea în considerare a susținerilor din motivele de apel, arătându-se motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În acest context, Înalta Curte reține că prima instanță, prin sentința pronunțată, a apreciat că rezoluțiunea contractului nu se poate dispune din culpa pârâtei, așa cum solicită reclamanta, deoarece proiectul nu poate fi realizat la costul preconizat inițial prin comanda nr. 7 din cauza unor terți, iar art. 4 din Comanda nr. 7 permitea modificarea prețului estimat, astfel încât modificarea cerută de către pârâtă a fost justificată, dat fiind efortul suplimentar depus de pârâtă pentru a integra aplicații incomplete dezvoltate de terți cu care contractase reclamanta.

Prin motivele de apel, criticându-se constatările primei instanțe, reclamanta-pârâtă A. S.A. a susținut că "în afara oricărei baze legale sau contractuale, instanța de fond a recunoscut lui B. S.R.L. posibilitatea discreționară de a-și impune abuziv tarife suplimentare (întocmai cum aceasta le-a solicitat și fără măcar să efectueze o evaluare proprie a oportunității și cuantumului acestor costuri), în afara acordului RCI (deși este singurul care suportă costurile)".

Reclamanta a făcut referire la art. 2 și 4 din procedura de lucru agreată de ambele părți, arătând că solicitarea pârâtei de suplimentare a costurilor cu aproximativ 74% din bugetul inițial nu se numără printre situațiile care, potrivit convenției părților, justificau majorarea bugetului proiectului, fiind, în realitate, o modificare unilaterală nepermisă a prețului contractului (buget în considerarea căruia reclamanta a încheiat Comanda nr. 7), pe baza unor factori ce trebuiau și puteau fi luați în calcul încă de la momentul planificării proiectului (pct. 10 din motivele de apel).

Prin urmare, ceea ce s-a reproșat primei instanțe este faptul că, deși și-a întemeiat soluția de respingere a pretențiilor reclamantei pe temeiul art. 4 din Comanda nr. 7, tribunalul nu a verificat dacă erau, într-adevăr, îndeplinite condițiile din acea clauză contractuală pentru o solicitare de majorare a bugetului. Totodată, au fost preluate susținerile pârâtei, în sensul că era necesar un efort suplimentar din partea acesteia, fără a se analiza oportunitatea și cuantumul costurilor noi pretinse, pentru a se aprecia dacă era vorba despre factori ce puteau și trebuiau să fie luați în calcul încă de la momentul planificării proiectului.

Întrucât reclamanta a pretins neexecutarea culpabilă de către pârâtă a obligațiilor contractuale, se constată că susținerile redate anterior evocă prevederile art. 16 alin. (3) C. civ., conform cărora "Fapta este săvârșită din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deși trebuia să îl prevadă. Culpa este gravă atunci când autorul a acționat cu o neglijență sau imprudență pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o față de propriile interese."

Pe acest temei, neexecutarea unei obligații contractuale este culpabilă atunci când debitorul a acționat din neglijență sau din imprudență, socotind cu ușurință că impedimentul la executare nu se va produce, deși l-a prevăzut, sau fără să-l prevadă, cu toate că trebuia să facă acest lucru.

Din atare perspectivă, motivele de apel presupuneau a se stabili de către instanță, în primul rând, conținutul obligațiilor contractuale asumate de către pârâtă în cadrul bugetului estimat, în sensul că, fie funcționalitățile agreate și estimate prin planul de proiect convenit includeau implementarea de către pârâtă a aplicațiilor dezvoltate de terți, fie necesitatea acestora a apărut pe parcursul derulării contractului - altfel spus, dacă "informațiile noi" (la care se referă art. 4 din contract) au constat chiar în observarea necesității preluării, spre implementare, a aplicațiilor terților ori doar în constatarea nefinalizării acestora, în condițiile în care aceste aplicații au fost incluse, de la bun început, în planul de proiect convenit.

În al doilea rând, instanța de apel, în analiza susținerilor apelantei-reclamante și în funcție de dezlegarea chestiunii anterioare, ar fi trebuit să stabilească dacă, la configurarea inițială a proiectului comandat, pârâta a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul că aplicațiile terților erau incomplete ori chiar nu existau ori dacă părțile au agreat de la început furnizarea acestor aplicații abia pe parcursul executării contractului, pe măsură ce reclamanta urma să le preia de la terții parteneri.

Totodată, s-ar fi impus a se determina dacă solicitarea de suplimentare a bugetului cu o sumă de bani considerabilă (comparabilă cu bugetul inițial) se încadra printre situațiile de majorare a bugetului, prevăzute de contract, cu identificarea certă a acesteia și, în caz afirmativ, în ce consta "efortul mai mare de implementare" (în termenii art. 4 din contract), dat fiind că reclamanta a susținut că solicitarea nu era oportună și nici proporțională cu prestația.

Or, concluzia la care a ajuns instanța de apel, aceea de neîndeplinire a condițiilor pentru a opera rezoluțiunea contractului, pentru motivul imposibilității de executare a obligațiilor contractuale ale pârâtei-reclamante, în condițiile și termenele agreate, nu se bazează pe o analiză efectivă a susținerilor recurentei-reclamante, inclusiv a celor din motivele de apel.

Astfel, deși instanța de apel a citat pct. 2, 3 și 4 din Comanda nr. 7, evocarea fondului în apel nu relevă cercetarea aspectelor arătate anterior, respectiv a afirmațiilor reclamantei referitoare la caracterul abuziv al solicitării de majorare a bugetului, raportat la factori pe care pârâta, în calitate de profesionist, trebuia să-i ia în calcul încă de la momentul planificării proiectului, precum și la procedura de lucru convenită.

Mai mult decât atât, instanța de apel a reținut în fapt că incertitudinea în privința aplicațiilor ce urmau a fi furnizate de către terți a generat doar o blocare parțială a proiectului, în sensul că pârâta B. S.R.L., răspunzând solicitării reclamantei RCI de a nu opri definitiv proiectul din cauza aplicațiilor terților, a confirmat faptul că ar putea lucra doar la 2-3 funcționalități sau ar putea amâna executarea, iar corespondența pe mail dintre părți, în acest sens, a avut loc după două luni din momentul în care prestatorul invocase imposibilitatea de derulare a contractului.

Așadar, s-ar putea deduce din aceste considerente ale deciziei că era posibilă continuarea îndeplinirii obligațiilor în condițiile convenite, părțile fiind de acord doar cu temporizarea proiectului, în așteptarea aplicațiilor terților. Instanța de apel nu a reținut, în legătură cu solicitarea de majorare a de buget cu peste 74%, a vreun element de fapt nou, intervenit ulterior acceptării de către pârâtă a derulării în continuare a contractului în modalitatea arătată (livrarea a 2-3 funcționalități sau amânarea executării), care să justifice solicitarea (eventual, o propunere de modificare substanțială a planului de proiect inițial ori chiar a unui proiect nou).

În acest context, concluzia imposibilității de executare a obligațiilor, adoptată de către instanța de apel cu referire exclusiv la incertitudinea aplicațiilor terților, nu este motivată în mod corespunzător, nefiind analizate în mod efectiv motivele de apel privind conduita pârâtei în executarea obligațiilor sale, considerentele expuse relevând și o insuficientă stabilire a situației de fapt privind chestiunile arătate anterior și, consecutiv, întrunirea condițiilor de operare a rezoluțiunii contractului.

Pe cale de consecință, este fondată critica recurentei-reclamante pe acest aspect, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește susținerea recurentei-reclamante vizând confuzia între remediile rezoluțiunii și rezilierii actului juridic, Înalta Curte constată că, într-adevăr, considerentele deciziei de apel relevă utilizarea atât a noțiunii de rezoluțiune, cât și a celei de reziliere a contractului, dar referirea la cea din urmă noțiune s-a făcut doar în contextul în care art. 2.4 din contractul-cadru de prestări servicii, la care s-a raportat instanța de apel, menționează prerogativa rezilierii unilaterale.

Mai mult decât atât, instanța de apel a reținut că manifestarea de voință, exprimată prin notificarea nr. x din 20.05.2021 este în sensul rezolutiunii Comenzii nr. 7, survenită ca urmare a neîndeplinirii culpabile a obligatiilor contractuale asumate. Totodată, s-a stabilit că pretenția având ca obiect restituirea prestațiilor a fost formulată ca efect al rezoluțiunii, iar prin cererea reconvențională s-a solicitat, de asemenea, a se dispune rezoluțiunea contractului (pârâta pretinzând neexecutarea de către reclamantă a obligațiilor asumate prin contract).

Așadar, considerentele decisive ale deciziei indică faptul că, atunci când a precizat limitele învestirii instanței de judecată, instanța de apel a considerat că părțile au formulat cereri privind rezoluțiunea Comenzii nr. 7, iar nu rezilierea acestui act juridic, ambele apeluri fiind respinse ca urmare a constatării încetării contractului prin denunțare unilaterală.

Prin urmare, nu se poate reține o nemotivare a deciziei de apel pe aspectul remediului de drept substanțial al neexecutării obligațiilor, în condițiile în care instanța de apel a socotit că este învestită cu cereri referitoare la rezoluțiunea contractului, fără a insera, în analiza pretențiilor deduse judecății, vreun considerent în sensul caracterului succesiv al prestațiilor părților.

Din cele expuse reiese, totodată, că o concluzie similară a inserării motivelor de fapt și de drept în cuprinsul deciziei se impune și în privința susținerilor recurentei în legătură cu plățile efectuate de către reclamantă în baza contractului, în condițiile în care instanța de apel, astfel cum s-a arătat anterior, a stabilit că pretenția având ca obiect restituirea prestațiilor a fost formulată ca efect al rezoluțiunii, iar acest remediu nu operează în cauză, dată fiind încetarea contractului prin denunțare unilaterală.

Cu ocazia rejudecării, însă, urmează ca instanța de apel să se pronunțe și asupra cererii de restituire a prestațiilor, în măsura în care va constata că sunt îndeplinite condițiile rezoluțiunii contractului încheiat de părțile din cauză, fiind vorba despre o cerere accesorie, în raport de dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul și, în temeiul art. 496 și art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată și va trimite cauza aceleiași instanțe de apel, pentru rejudecarea apelului principal.

În ceea ce privește recursul incident declarat de către pârâta-reclamantă B. S.R.L., Înalta Curte constată că este fondată excepția nulității recursului, invocată de reclamanta-pârâtă, față de neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege.

Astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 483 alin. (3) și ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma legalității sale, cu încadrarea strictă a criticilor formulate în cazurile de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Niciunul dintre aceste motive nu permite instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt, astfel încât, în măsura în care susținerile părții din motivarea căii de atac au o asemenea finalitate, operează sancțiunea nulității recursului, pe temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia această sancțiune intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

În același timp, simpla indicare a unuia dintre motivele de casare prevăzute de lege nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate, în sensul art. 488 C. proc. civ., ci titularul cererii de recurs trebuie să prezinte argumentele pentru care apreciază că decizia este nelegală, prin raportare la soluția pronunțată și la considerentele expuse în fundamentarea acesteia, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul de legalitate al deciziei atacate.

Înalta Curte constată că niciuna dintre susținerile recurentei-pârâte nu este susceptibilă de încadrare în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, recurenta a pretins că sunt nelegale, respectiv contradictorii, toate considerentele pentru care a fost respins apelul incident declarat de către pârâta B. S.R.L., în sensul că instanța de apel, deși a reținut culpa reclamantei, nu a dispus rezilierea/rezoluțiunea contractului.

Această afirmație a părții pornește, însă, de la premisă greșită, ce relevă o lectură eronată a considerentelor citate în cererea de recurs, anume aceea că prin acestea s-ar fi constatat culpa reclamantei A. S.A. în executarea obligațiilor născute din Comanda nr. 7.

În realitate, instanța de apel a arătat în mod explicit că actul juridic reprezentat de Comanda nr. 7 a încetat prin denunțare unilaterală, astfel încât aspectele vizând neîndeplinirea obligațiilor legate de furnizarea aplicațiilor dezvoltate de terți nu sunt de natură a atrage rezoluțiunea judiciară a contractului. Așadar, chestiunea neexecutării imputabile a obligațiilor contractuale ale beneficiarului nici nu a făcut obiect de analiză, din moment ce o eventuală statuare asupra acestui aspect era lipsită de finalitate, constatându-se de către insta