ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1796/2024

Ședința publică din data de 15 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 28.06.2022 pe rolul Tribunalului Iași, secția I Civilă, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., obligarea acesteia la plata sumei de 731.850 RON, reprezentând debit restant datorat conform Contractului de Vânzare nr. x/26.05.2019 (cu modificările și completările ulterioare), a Facturilor TGIFF nr. x/04.06.2019 și TGIFF nr. x/03.07.2019, ajunse la scadență și neachitate; la plata dobânzii legale penalizatoare calculată de la data scadenței obligației de plată și până la data restituirii efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu soluționarea acestui litigiu.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1719 și următoarele C. civ. și pe O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 2829/2022 din 17 noiembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Iași, secția I Civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.A. a declarat apel, solicitând schimbarea hotărârii instanței de fond, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată făcute de apelantă la judecata cauzei în primă instanță și în apel.

Prin decizia civilă nr. 43/2024 din 29 ianuarie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta A. S.A. împotriva sentinței nr. 2829/2022 pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă.

Împotriva deciziei instanței de apel, la 29 martie 2024, reclamanta A. S.A. a declarat, în termen legal, recurs, prin care a solicitat casarea hotărârii atacate, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată avansate pentru soluționarea cauzei în toate ciclurile procesuale.

În motivare, recurenta a susținut că hotărârea pronunțată de instanța de apel este netemeinică și nelegală în raport cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1578 C. civ. referitoare la acceptarea cesiunii de creanță și a art. 1582 C. civ. referitoare la efectele cesiunii între cesionar și debitorul cedat.

Detaliind, recurenta a arătat că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 1582 alin. (1) C. civ. coroborate cu art. 1578 C. civ., întrucât nu a avut în vedere faptul că, din momentul în care cesiunea de creanță i-a devenit opozabilă, pentru a se elibera de datorie, intimata era ținută să plătească doar către reclamantă suma cesionată, conform art. 1578 alin. (1) C. civ. și că intimata nu poate să invoce, în raport cu reclamanta, decât cauze de stingere a obligațiilor survenite mai înainte de momentul la care cesiunea de creanță i-a devenit opozabilă, conform art. 1582 alin. (1) teza finală C. civ.

Or, în cazul de față, motivul invocat de intimată și reținut de instanța de apel, respectiv stornarea facturilor, a survenit ulterior datei la care cesiunea de creanță a devenit opozabilă intimatei, astfel încât recurenta apreciază că acest motiv nu îi poate fi opus.

Prin urmare, în accepțiunea recurentei, concluzia instanței de apel, în sensul că "această nouă realitate juridică poate fi opusă cu succes apelantei conducând la invalidarea obligației de plată a sumelor" este nefondată și reprezintă rezultatul interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor legale menționate mai sus.

Totodată, raportat la cadrul stabilit de prevederile art. 1582 alin. (1) C. civ., coroborate cu art. 1578 C. civ., recurenta apreciază că este nelegală și concluzia instanței de apel potrivit căreia inexistența obligației de plată la scadență poate fi invocată de intimată și față de cesionar, chiar dacă cesiunea a fost acceptată.

De asemenea, a subliniat că aspectele reținute de instanța de apel referitoare la inexistența debitului nu pot fi primite, iar stornarea facturilor, invocată de intimată, nu îi este opozabilă, deoarece a fost făcută după data cesiunii de creanță și fără știința recurentei, astfel încât este de natură să îiprejudicieze drepturile și interesele sale de creditor.

În continuare, a învederat că, așa cum a arătat în fața instanței de apel, intimata avea obligația de a achita direct Băncii sumele aferente creanței cesionate, conform prevederilor art. 1578 C. civ. și, totodată, era ținută să o informeze cu prioritate cu privire la orice fapt care ar fi afectat valabilitatea contractului și/sau a creanțelor cesionate.

Totodată, a subliniat că intimata avea obligația legală de a nu proceda la stingerea creanțelor cesionate în favoarea recurentei (prin novație, compensație sau orice altă modalitate de stingere a obligațiilor).

Cu toate acestea, intimata și cedentul creanței au procedat la stornarea respectivelor facturi, fără înștiințarea recurentei și fără a obține acordul său prealabil.

În plus, cu toate că procedase la stingerea creanței prin stornarea facturilor și rezilierea contractului (așa cum a susținut prin întâmpinare), la momentul primirii scrisorilor de cesiune, intimata a confirmat existența creanței și valabilitatea contractului încheiat cu cedenta.

Astfel, recurenta solicită a se observa că intimata, cu rea-credință, i-a confirmat existența contractului și a creanței atunci când a fost notificată cu privire la cesiunea intervenită, cu toate că, potrivit susținerilor acesteia, prima factură deja fusese stornată, în considerarea intenției acesteia de reziliere a contractului.

De asemenea, afirmă că reaua-credință a intimatei rezultă implicit din faptul că aceasta nu a informat-o cu privire la intenția de reziliere a contractului și de stornare a facturilor, recurenta arătând că a fost notificată de intimată cu privire la aceste aspecte cu mult timp după data scadenței facturilor cesionate, în momentul în care recurenta a demarat procedura de recuperare a sumelor restante.

Prin urmare, recurenta apreciază că operațiunile de reziliere/stornare au fost făcute în dauna intereselor sale, cu încălcarea normelor legale ce reglementează cesiunea de creanță, astfel încât acestea nu îi sunt opozabile, iar intimata nu poate fi considerată descărcată de datorie.

În continuare, autoarea recursului a descris istoricul creanței urmărite, solicitând a se observa că deține împotriva intimatei o creanță certă, lichidă și exigibilă, dar și că, prin efectul cesiunii de creanță și al expirării termenului de plată, intimata are obligația de a achita imediat întregul debit restant împreună cu accesoriile acestuia, reprezentate de dobânda legală penalizatoare, precum și cheltuielile judiciare efectuate în vederea recuperării debitului.

La 15 mai 2024, intimata-pârâtă, prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, iar, la 3 iunie 2024, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatei ca nefondate, admiterea recursului, precum și cenzurarea onorariului avocațial solicitat.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte urmează a admite recursul pentru considerentele ce succed:

Prin memoriul de recurs, recurenta a susținut incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1578 alin. (1) C. civ. și a art. 1582 alin. (1) teza finală din același Cod.

În esență, recurenta a criticat concluzia instanței de apel, care a reținut că, atât timp cât rezoluțiunea contractului și stornarea facturilor a avut loc înainte ca obligația de plată să devină exigibilă, inexistența obligației de plată la scadență, care putea fi invocată față de cedent, putea fi invocată în baza art. 1582 alin. (1) C. civ. și față de cesionar, chiar dacă cesiunea a fost acceptată, astfel încât, această nouă realitate juridică poate fi opusă cu succes apelantei, conducând la inactivarea obligației de plată a sumelor prevăzute în facturile menționate.

Potrivit art. 1578 din C. civ. (2009), cesiunea de creanță devine opozabilă debitorului cedat numai din momentul acceptării sau comunicării cesiunii către acesta.

În aceste condiții, se impune observația că, din momentul acceptării sau comunicării scrise a cesiunii, debitorul este ținut să plătească cesionarului.

După momentul anterior menționat, efectele cesiunii între cesionar și debitorul cedat sunt stabilite de art. 1582 din C. civ. (2009).

În considerarea reglementării stricte a efectelor notificării sau acceptării cesiunii de creanță, potrivit art. 1582 alin. (1) din C. civ., debitorul poate să opună cesionarului acele mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut invoca împotriva cedentului, cu condiția ca plata sau orice altă cauză de stingere a obligațiilor să fi survenit înainte ca cesiunea să îi fi devenit opozabilă.

Desființarea mutuală a contractului de vânzare x din 26.05.2019, așa cum rezultă din adresa nr. x/12.10.2020 (aflată la dosar tribunal), urmată de stornarea facturilor reprezentând creanțele cesionate, nu a avut loc înainte de acceptarea cesiunii pentru a putea fi opusă cesionarei/recurentei în condițiile art. 1582 alin. (1) teza finală C. civ.

Astfel, prin notificările/scrisorile de cesiune debitor nr. x din 06.06.2019 și nr. 9883 din 08.07.2019 (aflate la dosarul primei instanțe), aduse la cunoștința intimatei, aceasta a confirmat primirea notificărilor, precum și faptul că se obligă să plătească în mod irevocabil creanțele cesionate, confirmând, totodată, existența Contractului de vânzare nr. x din 26.05.2019 (cu modificările și completările ulterioare) în sensul că acesta este în vigoare, nu a fost reziliat și nu a încetat în niciun mod, că nu există o acțiune în derulare care să poată cauza rezilierea sau încetarea acestuia, că nu a avut loc și nu va avea loc nicio compensare cu privire la sumele cesionate, obligându-se să plătească în mod irevocabil creanțele cesionate. Din acel moment, debitorul cedat a devenit debitor exclusiv al cesionarului, indiferent de conduita ulterioară a părților cu privire la executarea contractului inițial (de vânzare) care a generat creanța cesionată.

În schimb, stornarea facturilor a avut loc ulterior acceptării cesiunii, respectiv la 28.06.2019 pentru factura TGIFF nr. x și la 25.07.2019 pentru factura TGIFF nr. x.

Prin urmare, având în vedere că, în relația dintre debitorul cedat notificat și cesionarul care urmărește valorificarea creanței cesionate, legiuitorul a condiționat efectele cauzelor de stingere a obligațiilor cesionate de momentul la care a survenit plata sau orice altă cauză de stingere a obligațiilor și de momentul acceptării/comunicării cesiunii, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1578 alin. (1) și art. 1582 alin. (1) teza finală C. civ.

În plus, înlăturarea susținerilor reclamantei referitoare la conduita de rea-credință a debitorului cedat pe motiv că nu pot fi analizate în prezentul proces și îndrumarea reclamantei-cesionar să atace desființarea contractului pe calea unei acțiuni revocatorii este excesivă. Ceea ce interesează în raporturile dintre cesionar și debitorul cedat este momentul la care cesiunea a devenit opozabilă debitorului, fără ca legea să impună cesionarului să promoveze acțiuni în justiție prin care să fie revocate acte juridice încheiate între debitor și cedent referitoare la cauze de stingere a obligației.

În consecință, reținând caracterul fondat al motivului de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (2) și art. 499 din același Cod, Înalta Curte va admite recursul, va casa în tot decizia atacată și va trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel, care va rejudeca apelul reclamantei ținând cont de dezlegările aduse prin considerentele precedente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 43/2024 din 29 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

Casează în tot decizia atacată și trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 octombrie 2024.