ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1232/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în data de 09.10.2018, sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar B., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L., pronunțarea unei hotărâri prin care pârâta să fie obligată la plata sumei de 1.104.347,72 RON, reprezentând contravaloare servicii prestate și neachitate, efectuate în baza Contractului de subcontractare nr. x/20.12.2013, actualizată cu indicele de inflație, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate prevederile art. 1.270 și art. 1.350 și urm. C. civ. Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, invocând și excepția necompetenței funcționale a secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului Iași. Prin încheierea din 14.12.2018, Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția necompetenței funcționale a completului de judecată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Iași în primul ciclu procesual Prin sentința nr. 119/2019/C.A./01.02.2019, Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea reclamantei.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Iași în primul ciclu procesual Prin decizia nr. 450/18.03.2019, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a admis recursul formulat de reclamantă împotriva sentinței menționate, pe care a casat-o în tot, și a trimis cauza spre competentă soluționare Tribunalului Iași, secția I civilă. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă în data de 12.04.2019.

Sentința pronunțată de Tribunalul Iași în cel de-al doilea ciclu procesual Prin sentința nr. 25/12.01.2022, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamantă, a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 622.390,07 RON, cu titlu de contravaloare a serviciilor prestate în beneficiul pârâtei în temeiul contractului de subcontractare nr. x/20.12.2013, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație, și a respins cererea pârâtei, de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Iași în cel de-al doilea ciclu procesual Prin decizia nr. 54/01.02.2023, Curtea de Apel Iași, secția civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. C. S.R.L. împotriva sentinței nr. 25/12.01.2022 a Tribunalului Iași, secția I civilă, pe care a schimbat-o în parte; a obligat-o pe pârâta S.C. C. S.R.L. la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. a sumei de 424.976,3 RON, cu titlu de contravaloare a serviciilor prestate în beneficiul pârâtei în temeiul contractului de subcontractare nr. x/20.12.2013, sumă la care se va adăuga TVA de 19% și care va fi actualizată cu indicele de inflație; a păstrat restul dispozițiilor sentinței. Prin încheierea din 04.04.2023, Curtea de Apel Iași, secția civilă a admis cererea formulată de reclamantă și a lămurit dispozitivul deciziei nr. 54/01.02.2023, în sensul că pârâta a fost obligată la plata sumei reprezentând actualizarea cu indicele de inflație începând cu 01.02.2023 și până la plata ei efectivă.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 54/01.02.2023 a Curții de Apel Iași, secția civilă au declarat recurs, atât reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., cât și pârâta S.C. C. S.R.L.. i. Motivele invocate de către reclamantă: Prin recursul promovat, întemeiat pe ipoteza de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., a solicitat casarea, în parte, a deciziei apelate și reținerea cauzei spre rejudecare, cu consecința modificării hotărârii primei instanțe, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 622.390,07 RON, inclusiv TVA, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație. În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta-reclamantă a redat conținutul art. 12.3 din Contractul de subcontractare nr. x/2013, despre care a menționat că reglementează două ipoteze: una este cea în care plata finală are valoare maximă, de 20% din valoarea contractului, și este condiționată de îndeplinirea integrală a obligațiilor contractuale asumate, respectiv a doua, în care plata finală este diminuată proporțional cu partea de obligație din contract care nu a fost executată. Instanța de apel a dat o aplicare greșită convenției părților și, deși curtea de apel a constatat că a existat o executare parțială a obiectului contractului din partea reclamantei, a înlăturat acesteia dreptul de a încasa, din plata finală, proporția corespunzătoare gradului de îndeplinire a obligațiilor. A invocat încălcarea principiului forței obligatorii a contractului, consacrat de art. 1.270 alin. (1) C. civ., susținând că instanța de apel i-a diminuat creanța cu suma de 101.783,20 RON, exclusiv TVA, ignorând prevederile contractuale care îi dădeau dreptul, chiar în ipoteza îndeplinirii parțiale a obligațiilor, să primească plata finală, dar într-un cuantum diminuat. A mai susținut că hotărârea primei instanțe reflectă o corectă dezlegare a cauzei și a expus principalele considerente reținute de tribunal. ii. Motivele invocate de către pârâtă: Prin recursul formulat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., pârâta S.C. C. S.R.L. a solicitat casarea deciziei recurate, cu consecința respingerii acțiunii, ca nefondată. - Printr-o primă critică a invocat încălcarea dispozițiilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Recurenta-pârâtă a arătat că în mod greșit a validat sentința primei instanțe, întemeiată pe aplicarea clauzei 12.5 din contractul părților, pe care reclamanta nu a invocat-o în motivarea acțiunii sale. A menționat, în acest sens, că, în opinia instanței de apel, orice clauză stipulată în contract se poate aplica automat, și chiar din oficiu, de către judecător, chiar dacă reclamanta nu și-a motivat în fapt sau în drept acțiunea și chiar dacă nu s-a dezbătut situația particulară reglementată printr-o anumită prevedere contactuală. În raport cu aceste considerente, a apreciat ca fiind încălcate art. 13 alin. (1), art. 14 alin. (6) și art. 22 alin. (1) C. proc. civ. A arătat, astfel, că urmare a confirmării judecății date în primă instanță, decizia atacată înfrange inclusiv dreptul la apărare, permițând validarea formulării unor pretenții în mod vag și fără susținere în probe, fără ca situația de fapt și de drept să fi fost astfel argumentată și nici dezbătută de părțile din proces. - Printr-un alt motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut existența unor motive contradictorii. Susține că analiza deciziei recurate arată că, în repetate rânduri, instanța de apel confirmă că a avut loc o executare parțială a contractului, respectiv că nu se demonstrează ce anume a prestat exact reclamanta prin raportare la contract, astfel că, în opinia recurentei-pârâte, din aceste considerente, rezultă implicit că nu se poate admite plata prețului pentru servicii neprobate și neexecutate conform obligațiilor de rezultat, asumate de reclamantă. Cu toate că din probe și din apărări a rezultat că nu sunt probate pretențiile, niciuna "din părți nu a putut proba proporția lucrărilor realizate, singurul lucru cert fiind executarea parțială a contractului", totuși acțiunea a fost admisă, rezultând, astfel, o contradicție între statuările din considerente și soluția pronunțată. Instanța de apel admite creanța reclamantei, deși certitudinea acesteia este că nu au fost probate pretențiile și nici nu a fost executat, decât parțial, contractul. În același timp, instanța nu arată și nu stabilește care servicii au fost realizate în acord cu prevederile contractuale (și nici pentru care dintre aplicații), ci dimpotrivă, că "este neîndoielnic faptul că niciuna din părți nu a putut proba proporția lucrărilor realizate". S-a stabilit, în mod neechivoc, că reclamanta nu a probat serviciile, acestea nu au fost individualizate, iar curtea de apel confirmă această lipsă de probațiune, însă, cu toate acestea, admite pretențiile, ca și cum s-ar fi dovedit, concludent și fără echivoc, existența și întinderea serviciilor pentru care se impune obligarea la plată. - Printr-un alt motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că decizia atacată încalcă normele de drept material. Printr-un prim aspect, recurenta-pârâtă a invocat că, raportat la dispozițiile din contract, se încalcă clauzele privind obligațiile asumate de către reclamantă, serviciile ce trebuiau livrate și aprobate, precum și condițiile plății, astfel încât invocă aplicarea greșită a prevederilor art. 1.270, art. 1.350 și art. 1.516 C. civ. În argumentarea acestui motiv de recurs, a reprodus prevederile art. 4.1, art. 10.3, art. 10.2, art. 5.1, art. 3 lit. h), art. 12.8, art. 12.6 din contractul de subcontractare. Printr-un alt aspect, subsumat aceluiași motiv de casare, recurenta-pârâtă a invocat că judecata instanței de apel înfrânge forța obligatorie a contractului (art. 1.270 C. civ.). În acest sens, afirmă că, prin încălcarea sau nesocotirea dispozițiilor contractuale mai sus menționate, instanța nu a ținut cont în principal de: asumarea executării unor anumite servicii și desfășurarea unor activități; că aceste servicii au fost unele de rezultat (aprobarea Ministerului); că prețul se achita doar dacă se executau serviciile și se atingea rezultatul scontat (respectiv dacă Ministerul aproba serviciile ca fiind conforme, iar, în caz contrar, reclamanta trebuia să efectueze corecțiile, dar nu le-a făcut). O astfel de judecată a înlăturat și încălcat forța obligatorie a contractului, pentru că nu s-a ținut cont de cele stabilite prin contract și s-a decis obligarea la plată, deși singurul "lucru cert era executarea parțială a contractului". Printr-o altă critică, întemeiată pe același motiv de casare, recurenta-pârâtă a invocat faptul că hotărârea atacată anulează obligația debitorului privind îndeplinirea exactă a obligațiilor asumate și, în același timp, anulează dreptul creditorului la primirea serviciilor conform voinței părților. Din această perspectivă, a afirmat încălcarea inclusiv a prevederilor art. 1.350, art. 1.481 și art. 1.516 C. civ. Precizează că nu există o acceptare formală a serviciilor, cum a reținut curtea de apel, respectiv că reclamanta nu a executat obiectul contractului, iar serviciile reprezintă obligații de rezultat (aprobarea fără impunerea de corecții de către Minister, or Ministerul a impus corecții și reclamanta nu le-a remediat). Curtea de Apel Iași și prima instanță au apreciat că este suficientă susținerea reclamantei în sensul că a predat ceva, reținând o executare parțială a contractului și transformând, astfel, obligația de rezultat într-o obligație de mijloace, contrar prevederilor art. 1.481 C. civ. Fără atingerea rezultatului promis și asumat, adică fără să fi fost acceptate, de către Minister, serviciile ce trebuiau integral executate, conform contractului, și fără să se fi îndreptat corecțiile impuse de Minister, nu se poate vorbi despre o îndeplinire a obligațiilor de rezultat asumate. Pe cale de consecință, nu s-a născut în mod valabil obligația corelativă de plată a prețului. Subsumat aceluiași motiv de recurs, recurenta-pârâtă a invocat și aplicarea greșită a prevederilor art. 12.5 din contract. Susține că instanțele de fond au dat eficiență prevederilor art. 12.5 din contract, pentru a dispune obligarea sa și la achitarea prețului serviciilor pe care nici ea nu le-a încasat de la Minister (cele 2 proiecte pentru care nu s-a accesat finanțarea), sens în care a făcut referire la adresa Ministerului nr. x/04.08.2020. Menționează că această clauză arată că, în ipoteza în care reclamanta se află în imposibilitate obiectivă de a finaliza serviciile, atunci i s-ar fi cuvenit o parte din preț, clauza având scopul de a despăgubi prestatorul pentru valoarea acelor servicii executate și livrate, dar nefinalizate, însă reclamanta nu a probat această predare, iar instanțele de fond au confirmat lipsa unei astfel de probe. Mai arată și că obligarea sa la plata unor servicii pentru care nu am încasat, la rândul său, vreo sumă de bani, lipsește de suport dispozițiile contractuale conform cărora plățile către reclamantă se fac condiționat de încasările de la Minister.

Apărări formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată în data de 11.07.2023, recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. a solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat, arătând că aceasta nu combate decizia instanței de apel, ci se limitează la a afirma temeinicia sentinței primei instanțe. Totodată, a criticat sensul dat de recurenta-reclamantă art. 12.3 din contractul părților. Prin întâmpinarea înregistrată în data de 14.07.2023, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., a invocat excepția nulității recursului pârâtei, arătând că motivele invocate nu se încadrează în ipotezele prevăzute de lege, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În data de 08.08.2023, recurenta-pârâtă a răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției nulității recursului, invocată de recurenta-reclamantă.

Procedura de filtru Dosarul a fost înregistrat inițial pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în data de 24.05.2023. Prin rezoluția de primire s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor s-a reținut că decizia atacată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, că revine secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție competența materială procesuală de soluționare a recursurilor declarate în cauză, în conformitate cu dezlegările date prin decizia nr. 4/24.04.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, din moment ce, prin decizia nr. 450/18.03.2019, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal a stabilit că litigiul este de competența instanței civile de drept comun, iar nu a celei de contencios administrativ, iar cauza a fost trimisă, spre competentă soluționare, secției I civile a Tribunalului Iași. S-a mai reținut, totodată, și că memoriile de recurs nu îndeplinesc cerințele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu cuprind motive încadrabile în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în cauză nu au fost identificate motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod. În condițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul a fost analizat în completul de filtru, iar prin încheierea din 01.01.2023 s-a dispus comunicarea acestuia părților, fiind comunicat atât recurentei-reclamante, cât și recurentei-pârâte în data de 13.11.2023 (conform dovezilor de la filele x volum secția a II-a civilă), fără însă ca părțile să formuleze puncte de vedere la acesta. Prin încheierea nr. 199/31.01.2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a declinat în favoarea secției I civile competența de soluționare a recursurilor declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., și de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 54/2023 din 1 februarie 2023 a Curții de Apel Iași, secția civilă. Cauza a fost înregistrată pe rolul secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție în data de 15.02.2024. Prin rezoluția de primire s-a fixat termen, cu citarea părților, la 25.04.2024, în vederea soluționării recursurilor declarate în cauză. Prin încheierea din 25.04.2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a dispus transpunerea dosarului din ședință publică în cameră de consiliu, în complet de filtru, în vederea analizării admisibilității în principiu a recursurilor declarate în cauză. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Având a analiza cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului pârâtei, invocată de către recurenta-reclamantă, respectiv aspectul încadrării criticilor formulate de către recurenta-reclamantă în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursurile formulate, pentru considerentele expuse în continuare. i. În ceea ce privește recursul reclamantei: Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 483 alin. (3) și ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile, astfel că părțile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate a hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt. Scopul recursului transcede, așadar, interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia (în apel). Prin urmare, motivarea recursului presupune invocarea și argumentarea unor critici de nelegalitate care, pe de o parte, trebuie să privească soluția pronunțată de instanța de apel, iar, pe de altă parte, trebuie să se circumscrie motivelor de casare prevăzute de lege. În raport cu aceste considerente, se constată că, deși formal încadrat în motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul reclamantei vizează doar aspecte ce țin de temeinicia hotărârii atacate, iar nu de legalitatea acesteia. Se observă, astfel, că, prin calea de atac formulată, recurenta-reclamantă a procedat la expunerea nemulțumirilor cu privire la raționamentul instanței de apel cu privire la probatoriul administrat în cauză, în ceea ce privește obligațiile ce revin pârâtei-recurente, în conformitate cu contractul nr. x/20.12.2013. În acest sens, simpla trimitere la dispozițiile art. 1.270 alin. (1) C. civ. are, însă, doar un caracter formal și este, în consecință, lipsită de aptitudinea concretă de a învesti legal instanța de recurs, din moment ce recurenta-reclamantă nu a dedus, spre examinare, o veritabilă critică de nelegalitate din perspectiva acestora. În realitate, ceea ce invocă recurenta-reclamantă este, așa cum s-a arătat, o pretinsă încălcare a prevederilor contractuale, iar nu a unor dispoziții de drept material, din moment ce întreaga sa argumentație vizează "o aplicare greșită a convenției părților", cum chiar aceasta afirmă, pentru a obține, astfel, o redimensionare a cuantumului onorariului în legătură cu care afirmă că i s-ar fi cuvenit, prin trimitere, inadecvat procedural, la art. 12.3 din contract. Or, aspectele legate de interpretarea prevederilor convenției încheiate între părți nu constituie o critică de nelegalitate, ci reprezintă un aspect de netemeinicie, din moment ce acestea decurg din analiza probatoriului, cu ocazia cercetării fondului cauzei. În legătură cu criticile formulate, se observă că dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865, care stabileau drept motiv de nelegalitate situația când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (abrogate în prezent ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.), nu își mai găsesc un corespondent în actuala reglementare procesual civilă, astfel încât orice critici fundamentate pe interpretarea greșită a unui act juridic, iar nu a legii, se plasează în afara sferei motivelor de nelegalitate expres prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Se reține, așadar, că prin calea de atac formulată, recurenta-reclamantă evocă doar chestiuni ce țin de reaprecierea dată asupra clauzelor contractului intervenit între părți, aspect ce nu poate fi cenzurat în prezenta cale de atac, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. În egală măsură, simpla indicare a unui text de lege, despre care recurenta-reclamantă afirmă că ar fi fost greșit aplicat, nu este suficientă pentru a determina încadrarea susținerilor formulate prin memoriul de recurs în motivele de casare prevăzute de lege, câtă vreme întreaga argumentație vizează elemente factuale, excluse analizei prezentei instanțe de control judiciar. ii. În ceea ce privește recursul pârâtei: Înalta Curte constată că nici pârâta nu a invocat veritabile critici de nelegalitate cu privire la decizia recurată, motiv pentru care excepția nulității recursului, invocată de recurenta-reclamantă, este întemeiată, urmând a fi admisă, cu consecința anulării recursului acesteia. Astfel cum s-a arătat și în precedent, recursul este acea cale extraordinară de atac, de reformare, nedevolutivă și nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, desființarea unei hotărâri ca urmare a nerespectării regulilor de drept incidente. În acest cadru, cererea de recurs trebuie să conțină critici concrete la adresa hotărârii atacate, cu corespondent în ipotezele normative de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pentru ca instanța învestită cu judecarea recursului să poată exercita controlul asupra legalității actului jurisdicțional atacat. Analizând memoriul de recurs în contextul celor arătate anterior, se constată că recurenta-pârâtă s-a prevalat doar în mod formal de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., din moment ce nu a dezvoltat critici propriu-zise de nelegalitate, care să poată fi subsumate acestor motive de casare. Astfel, deși în conținutul memoriului de recurs se fac referiri la multiple texte de lege pretins încălcate, susținerile deduse judecății nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, întrucât, în realitate, recurenta-pârâtă urmărește doar o reevaluare a situației factuale reținute de către instanțele fondului. - Printr-o primă critică, recurenta-pârâtă invocă o pretinsă nerespectare a regulilor de procedură, de către instanța de apel, critică întemeiată, de către aceasta, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Analizând maniera în care a fost dedusă judecății, se observă că susținerea formulată exprimă doar nemulțumirea recurentei-pârâte în legătură cu modul de interpretare și aplicare a art. 12.5 din contract. Or, această critică (ce opune, în realitate, doar aspecte de temeinicie, din moment ce face trimitere, în mod determinant, la materialul probator administrat) se înscrie în afara coordonatelor judecății specifice instanței de recurs, care privesc doar analiza conformității hotărârii atacate cu regulile de drept incidente. Mai mult, reiterând criticile deduse judecății în cea dintâi cale de atac, în legătură cu aceste aspecte, ce vizau o pretinsă nerespectare de către prima instanță a prevederilor art. 14 alin. (6) și art. 22 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a nesocotit existența judecății anterioare, în care s-a reținut expres că "art. 12.5 din contractul de subcontractare nu a fost aplicat din oficiu și nici greșit, așa cum susține apelanta-pârâtă, atâta timp cât cererea intimatei reclamante viza plata sumelor datorate de către apelanta-pârâtă și nici nu era necesară punerea în discuție a aplicării acestui articol, cât timp e vorba de executarea acestui contract. De altfel, nici de modificarea cauzei cererii de chemare în judecată nu poate fi vorba, cât timp intimata-reclamantă și-a formulat pretențiile în baza contractului încheiat între părți, iar dispozițiile sale nu pot fi ignorate de către instanță și nici nu apare necesară punerea în discuția părților, cum pretinde apelanta-pârâtă, a oricărui articol din contract, acesta fiind aplicabil în întregul său, iar conținutul acestuia este cunoscut de ambele părți." În acest context, simpla indicare, suplimentar celor susținute în calea devolutivă de atac, a prevederilor art. 13 C. proc. civ., pentru a invoca, în mod generic, o eventuală nesocotire a dreptului la apărare, ca efect al "validării, ca legale, a formulării unor pretenții în mod vag și fără susținere în probe, fără ca situația de fapt și de drept să fi fost argumentată și dezbătută de părțile din proces", nu este în măsură să acopere neîndeplinirea exigențelor legale de motivare a recursului, din moment ce trimiterea la aceste dispoziții procedurale are un caracter formal, neopunând elemente concrete de nelegalitate considerentelor instanței de prim control judiciar prin care au fost înlăturate susținerilor dezvoltate pe calea apelului de către pârâtă, ci exprimând, în concret, o greșită aplicare a unei clauze contractuale, aspect exclus verificării în prezenta fază procesuală. Caracterul lor formal reiese cu atât mai mult cu cât instanța de apel a oferit o dezlegare juridică inclusiv cu privire la criticile pârâtei-apelante în legătură cu modalitatea de aplicare a acestor prevederi contractuale de către tribunal (raționament criticat, la rândul său, de recurenta-pârâtă în dezvoltarea susținerilor întemeiate pe pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.). Or, nerespectarea dreptului la apărare presupunea ab initio însăși lipsirea părții de posibilitatea concretă de a formula apărări în legătură cu aspectul litigios în discuție, aspect neconfirmat în speță, conform celor evocate, rezultând, astfel, lipsa aptitudinii respectivei susțineri de a provoca verificarea jurisdicțională specifică prezentei etape procesuale. - Nici criticile referitoare la pretinsa existență a unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei atacate, întemeiate de către recurenta-pârâtă pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu constituie un veritabil aspect de nelegalitate a deciziei recurate, având în vedere că, și de această dată, sunt deduse, spre analiză, doar elemente de temeinicie. Astfel, rezumându-se a invoca o "lipsă de probațiune" cu privire la "existența și întinderea serviciilor pentru care se impune obligarea la plată", recurenta-pârâtă tinde, în realitate, la a afirma, mai degrabă, o contradictorialitate a motivării deciziei atacate cu situația de fapt. Or, argumentele recurentei-pârâte, care antamează chestiuni privitoare la stabilirea cadrului factual și care urmăresc, practic, o nouă devoluțiune a cauzei, se află în discordanță cu teza motivului de casare evocat. În acest sens, contradicția la care se referă pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. trebuie să fie una de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată. În schimb, ceea ce contestă recurenta-pârâtă este reținerea, de către instanța de apel, a existenței unei executări parțiale a contractului de către reclamantă, cu toate că aceasta "nu a probat serviciile", respectiv că "nu se demonstrează ce anume a prestat exact reclamanta". Drept urmare, inclusiv aceste aserțiuni vizează împrejurări de fapt, excluse analizei instanței de recurs, din moment ce chestiunile puse în discuție au rezultat tocmai ca urmare a interpretării probatoriului de către instanța devolutivă de control judiciar. Deși, aparent, recurenta-pârâtă construiește o argumentație juridică în scopul de a evidenția contradicția invocată, prin trimiteri concrete la considerente din cuprinsul deciziei atacate, aceasta nu supune, însă, spre analiză, critici de nelegalitate propriu-zise. Astfel, pe lângă caracterul inexact al criticii formulate, în condițiile în care reținerile instanței de apel se refereau doar la aspectul că "(...) este neîndoielnic faptul că niciuna din părți nu a probat proporția lucrărilor realizate", iar nu la aspectul că "nu au fost probate pretențiile" (cum afirmă recurenta-pârâtă), se observă și că aceasta redă doar trunchiat considerentul anterior arătat, în condițiile în care curtea de apel a mai reținut, totodată, ca "fiind cert doar faptul că s-a predat și primit, conform adreselor de comunicare a documentațiilor primite de către apelanta-pârâtă, aplicațiile financiare și documentația achiziției". Mai mult, instanța de apel a constatat, cu ocazia devoluțiunii cauzei, în legătură cu aspectele invocate de recurenta-pârâtă, și că "apelanta-pârâtă a utilizat parte din munca prestată de intimata-reclamantă pentru a-și executa propriile obligații, derivate din contractul nr. x/2013, și a încasa plata aferentă acestui contract". În consecință, considerentele evocate de către recurenta-pârâtă - care stabilesc o executare parțială a contractului de subcontractare -, nu relevă ipoteza normativă indicată (fiind, în mod evident, convergente cu soluția pronunțată). În acest context, susținerile recurentei-pârâte, dată fiind maniera în care au fost formulate (cu ignorarea delegărilor date prin hotărârea atacată, în ansamblul lor), capătă un simplu caracter formal, fiind lipsite de aptitudinea de a supune verificării jurisdicționale un veritabil aspect de nelegalitate referitoare la existența unui viciu al motivării. - Nici susținerile privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept material, de către prima instanță, nu deduc judecății veritabile critici de nelegalitate, subsumabile motivului de recurs invocat. Astfel, deși invocă, sub un prim aspect, o pretinsă nerespectare a prevederilor art. 1.270, art. 1.350, art. 1.481 și art. 1.516 C. civ., critica are, la rândul său, un caracter formal, din moment ce recurenta-pârâtă se limitează, de fapt, la a afirma simple "încălcări ale prevederilor contractuale" privitoare la obligațiile asumate de recurenta-reclamantă, la serviciile ce trebuiau livrate și aprobate, precum și la condițiile plății. Se constată, deci, că recurenta-pârâtă își construiește întreaga argumentație pentru a contura o eventuală neobservare a cadrului contractual (art. 4.1, art. 5.1, art. 10.2-10.3, art. 10.11, art. 5.1, art. 3 lit. h), art. 12.8 și art. 12.6 din convenția părților) - aspect ce se circumscrie exclusiv analizei de temeinicie ce revine exclusiv instanțelor fondului, singurele în măsură să stabilească situația de fapt, ca urmare a interpretării probatoriului. Prin urmare, cum aceste critici vizează, în realitate, doar o reinterpretare a clauzelor contractuale (care nu mai pot fi supuse unei noi dezbateri în fața instanței de recurs), în legătură cu care solicită o nouă dezlegare (în scopul de a înlătura reținerile instanței devolutive de atac potrivit cărora "a avut loc o executare parțială a contractului pentru care apelanta-pârâtă nu și-a îndeplinit propriile obligații, respectiv de plată a prețului"), ele nu sunt susceptibile de analiză în prezenta cale extraordinară de atac. Aceasta întrucât executarea obligațiilor stabilite prin contract se verifică prin prisma probatoriului și a susținerilor părților și, fiind deci deplin atașate situației de fapt, se plasează în afara sferei de analiză proprie recursului. În egală măsură, și susținerea recurentei-pârâte privitoare la o eventuală nerespectare a prevederilor art. 1.270 C. civ., ca urmare a "nesocotirii dispozițiilor contractuale mai sus menționate", nu face altceva decât să antameze, în aceeași manieră, aspecte de temeinicie, ce privesc exclusiv modalitatea de evaluare, de către instanța de apel, a prevederilor contractuale evocate și care se plasează, conform celor arătate în precedent, în afara limitelor în care instanța de recurs poate proceda la examinarea cauzei. În consecință, analiza dispozițiilor contractuale, la care se face trimitere în cuprinsul memoriului de recurs, este lăsată de legiuitor exclusiv judecătorilor fondului, cărora le incumbă îndatorirea de a stabili circumstanțele factuale din pricină. În aceleași coordonate se înscriu și susținerile referitoare la nerespectarea prevederilor art. 1.350, art. 1.481 și art. 1.516 C. civ., invocate, de asemenea, formal, cât timp recurenta-pârâtă și-a construit, și de această dată, întreaga argumentație în vederea demonstrării existenței unei încălcări a convenției dintre părți, prin susțineri precum cea conform căreia "A. nu a executat obiectul Subcontractului". Or, toate aceste afirmații converg, în deplină consonanță cu cele stabilite anterior, spre o solicitare de reinterpretare a clauzelor contractuale, cu consecința recalificării obligațiilor ce revin recurentei-reclamante, ca "reprezentând obligații de rezultat", ce depind de "aprobarea fără impunerea de corecții de către Minister, or Ministerul a impus corecții și A. nu le-a remediat", cu finalitatea afirmată că "nu s-a născut în mod valabil obligația corelativă de plată a prețului". Reiese, așadar, că susținerile recurentei-pârâtei tind la o cenzurare a aprecierii date de instanța de apel mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se analizează exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei. Tot astfel, inclusiv cele din urmă susțineri din cuprinsul memoriului de recurs, relative la "aplicarea greșită a art. 12.5 din Subcontract", nu opun deciziei atacate critici de nelegalitate, ci elemente excluse controlului judiciar al instanței de recurs, dat fiind faptul că recurenta-pârâtă, contrar limitelor prescrise de motivul de casare indicat, nu a înțeles să invoce o eventuală nerespectare a unei norme de drept material, ci a unei prevederi contractuale, aspect ce excede cadrului aferent căii extraordinare de atac promovate. Se observă, așadar, că recurenta-pârâtă nu a realizat o argumentare juridică susceptibilă de încadrare în drept și aptă de cenzură de legalitate, ci s-a limitat doar la a reproșa modalitatea în care au fost interpretate probele de către instanța de apel, cu ocazia controlului devolutiv al sentinței tribunalului, la a expune considerații generale și la a reitera contextul factual al cauzei, asupra căruia solicită o altă dezlegare. Procedând astfel, nu este posibilă conturarea limitelor de exercitare a verificării jurisdicționale din prezenta fază procesuală, circumscrisă strict aspectelor de nelegalitate, pe baza situației determinate de instanțele fondului. Drept urmare, în absența unor expuneri care să reflecte raționamentul eronat al instanței de apel, sub aspectul formulării de argumente prin care să se arate maniera pretins eronată de interpretare a dispozițiilor legale invocate, instanța de recurs nu poate decela care anume sunt elementele de nelegalitate ale deciziei recurate, ce pot fi circumscrise cazurilor expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., astfel încât sancțiunea care intervine, în sensul prevederilor art. 489 alin. (2) din același cod, este cea a nulității, care operează nu doar atunci când recursul este nemotivat, ci și atunci când criticile propriu-zise nu sunt susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de lege, cum este cazul și în speță. Pentru toate aceste considerente, având în vedere că susținerile deduse judecății prin recursurile formulate nu sunt subsumabile motivelor de casare expres prevăzute de lege și nici nu se pot reține motive de ordine publică, ce pot fi invocate din oficiu, conform alin. (3) al art. 489 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., și recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 54/2023 din 1 februarie 2023 a Curții de Apel Iași, secția civilă.