ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 618/2022

Ședința publică din data de 16 martie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 24 mai 2018 pe rolul Tribunalului Iași – secția I Civilă, sub număr de dosar x/2018, reclamanta INTREPRINDEREA INDIVIDUALĂ A. a solicitata obligarea pârâtului B. la plata sumei de 215.000 RON, penalități calculate în baza contractului de lucrări nr. x/26.03.2012, pentru perioada 24.05.2015-03.05.2018, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională prin care a solicitat instanței respingerea ca neîntemeiată a acțiunii formulate de Întreprinderea Individuală A.; constatarea nulității absolute a clauzei 12.2 din contractul de lucrări nr. x/2012 încheiat de părțile litigante.

Prin încheierea din 16 ianuarie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis excepția necompetenței funcționale a secției I Civilă în ceea ce privește cererea reconvențională formulată de reclamantul B., în contradictoriu cu pârâta Întreprindere Individuală A., și a declinat competența de soluționare a cererii reconvenționale în favoarea secției a II-a civilă și de contencios administrativ a Tribunalul Iași.

Pe rolul secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Iași, cererea reconvențională a fost înregistrată sub număr de dosar x/2018

Prin sentința civilă nr. 306/2019/CIV din 3 iulie 2019 pronunțată de Tribunalul Iași – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă cererea reconvențională formulată de reclamantul B., în contradictoriu cu pârâta Întreprindere Individuală A..

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art. 12.2 din Contractul de lucrări nr. x din 27.04.2012.

S-a luat act că reclamanta nu a solicitat plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe, a formulat apel Întreprinderea Individuală A..

Prin decizia civilă nr. 46/2020 din 6 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași – secția Civilă a fost admis apelul declarat de Întreprinderea Individuală A., împotriva sentinței nr. 306/2019/CIV din 3 iulie 2019 a Tribunalului Iași – secția a II-a Civilă - contencios administrativ și fiscal, sentință pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant B., în contradictoriu cu reclamantul-pârât Întreprinderea Individuală A..

În termen legal, împotriva deciziei civile nr. 46/2020 din 6 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași – secția Civilă, B. a declarat recurs.

În argumentarea recursului, se susține, în esență, că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile legale în ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei 12.2 din contractul de lucrări nr. x/2012, respectiv art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 coroborate cu art. 1 lit. i) și art. 4 alin. (3) din același text normativ și cu art. 80 din Legea nr. 296/2004.

Elementele de fapt care au fost pe deplin lămurite în judecata în fond și apel, în calificarea juridică a cărora instanța a aplicat în mod greșit prevederile legale incidente, sunt: calitatea de profesionist a creditorului, calitatea de consumator a recurentului, nenegocierea clauzei.

Referitor la lipsa negocierii clauzei abuzive din contract, recurentul consideră că instanța în mod greșit a răsturnat sarcina probei în speță și nu a ținut cont de faptul că potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, dacă un profesionist pretinde că o clauza standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte dovezi în acest sens.

Or, Întreprinderea Individuală A. nu a făcut această dovadă. Întregul contract intervenit între recurent și intimata Întreprinderea Individuală A. a fost unul de adeziune, deoarece nu a existat posibilitatea reală de negociere.

În ceea ce privește condiția impusă de lege ca o clauză să nu fie contrară bunei-credințe, arată că buna-credință presupune existența unor clauze contractuale care să nu prejudicieze în mod injust niciuna dintre părți, aspect care nu se regăsește în prezenta speță.

Totodată, în opinia recurentului, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților este confirmat de discrepanța evidentă și nejustificată dintre cuantumul penalităților stabilite în sarcina executantului în caz de neexecutare, de numai 0.05% pentru fiecare zi de întârziere și cuantumul penalităților impuse beneficiarului, de 1% pentru fiecare zi de întârziere.

Penalitățile stabilite în sarcina intimatei au o valoare de 20 de ori mai mică decât cele stabilite în sarcina recurentului, fără a exista o justificare obiectivă în acest sens, dovadă în plus a lipsei unei negocieri.

Mai mult de atât, susține recurentul, art. 1 lit. i) din Anexa la Legea nr. 193/2000 stabilește faptul că: "sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care (...) obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant".

Așadar, dacă ne-am raporta la valoarea totală a contractului, respectiv de 20.000 RON conform sentinței Judecătoriei Iași din dosarul cu nr. x/2013, solicită a se observa că suma cerută cu titlu de penalități este de peste 10 ori mai mare.

Totodată, recurentul apreciază ca fiind greșit raționamentul instanței de apel, deoarece plata, conform contractului, s-a făcut prin emiterea unei singure facturi, pentru toată suma, nicidecum prin emiterea de facturi parțiale sau de avans: art. 17.1 din contract stabilește că beneficiarul are obligația de a efectua plata către executant în 30 de zile de la data confirmării primirii facturii – fiind astfel vorba despre o singură factură.

Prin urmare, reținând că, în speță, sunt îndeplinite toate cerințele art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, conchide că art. 12.2 din contractul de lucrări nr. x/2012 este o clauză abuzivă.

Intimata-reclamantă Întreprinderea Individuală A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 10 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Prin încheierea din 26 ianuarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul și a stabilit termen pentru soluționarea acestuia.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate de recurentul B. și temeiurile de drept invocate, ținând cont și de apărările din cuprinsul întâmpinării, constată că recursul este fondat pentru considerentele care urmează:

Susținerile recurentului vizând relevanța examinării dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților prin raportare la dispozițiile art. 1 lit. i) din Anexa la Legea nr. 193/2000, modificată, pot fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri se poate cere, când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Criticile recurentului sunt fondate.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, reiterate de art. 79 și 80 din Codul consumului, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Art. 1 lit. i) din anexa la Legea nr. 193/2000 enumeră, printre clauzele abuzive, clauza contractuală prin care se stabilește în sarcina consumatorului plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist.

Prin contractul de lucrări nr. x/27.04.2012 încheiat între părțile litigante, pârâta Întreprindere Individuală A., în calitate de executant, s-a obligat să execute, să finalizeze și să predea lucrările pentru obiectivul "casă proprietate" beneficiarului B..

Clauza stipulată la pct. 12.2 din Contractul de lucrări nr. x din 27.04.2012, pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv, prevede că: "În cazul în care, din vina exclusivă, beneficiarul nu onorează facturile în termen de 10 zile de la emitere, atunci executantul va calcula penalități reprezentând 1% pentru fiecare zi de întârziere din plata neefectuată până la îndeplinirea efectivă a obligațiilor".

Totodată, conform clauzei prevăzute la art. 12.1 din contract: "În cazul în care, din vina exclusivă, executantul nu reușește să își execute obligațiile asumate prin contract, atunci beneficiarul va calcula ca penalități, o sumă echivalentă cu 0,05% pentru fiecare zi de întârziere prețul contractului până la îndeplinirea efectivă a obligațiilor".

Se constată că instanța de apel a reținut că în speță sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 193/2000, iar verificarea caracterului abuziv al clauzei 12.2 din contract urmează a se efectua prin prisma dispozițiilor legii speciale, a criticilor și apărărilor formulate în cauză.

În acest context, instanța de control judiciar a analizat dacă sunt îndeplinite cerințele art. 4 Legii nr. 193/2000 pentru a se putea constata dacă menționata clauză contractuală poate fi considerată abuzivă din perspectiva "negocierii", dar și a existenței/inexistenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Cu referire la această ultimă condiție menționată, instanța de apel a apreciat ca fiind greșit raționamentul primei instanțe, care a reținut caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 12.2 prin raportare la clauza de la art. 12.1, fără a examina, însă, în concret, îndeplinirea sau nu a cerinței vizând existența/inexistența dezechilibrului semnificativ și din perspectiva art. 1 lit. i) din anexa la Legea nr. 193/2000, invocat de către B. pe parcursul întregului litigiu.

Este de necontestat că instanța sesizată cu judecarea cauzei este obligată să se pronunțe în limitele sesizării, cu privire la ceea ce s-a cerut, în speță, instanța de apel fiind obligată să examineze în raport cu dispozițiile art. 1 lit. i) din anexa la Legea nr. 193/2000, îndeplinirea cerinței existenței/inexistenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților cu privire la clauza 12.2, respectiv dacă această clauză instituie o penalitate disproporționat de mare în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către consumator (recurentul B.), comparativ cu pagubele suferite de profesionist (intimata Întreprinderea Individuală A.).

Or, neprocedând în acest mod, instanța de apel a restrâns analiza caracterului abuziv al clauzei 12.2 din contractul de lucrări nr. x/27.04.2012, încheiat între părți, ceea ce nu poate fi permis.

Prin urmare, având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând că se confirmă motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și invocat de recurent, în temeiul art. 496 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul B. împotriva deciziei civile nr. 46/2020 din 6 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași – secția Civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul B. împotriva deciziei civile nr. 46/2020 din 6 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași – secția Civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2022.