Decizia nr. 842/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva încheierii nr. 928/2015 a Judecătoriei Iași

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la data de 17 septembrie 2015, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu C., să se constate rezoluțiunea de plin drept, în temeiul pactului comisoriu expres, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 3 iunie 2015 la BNP D., cu repunerea părților în situația anterioară și să se dispună rectificarea cărții funciare a imobilului situat în Iași, șos. x A, județul Iași, compus din teren în suprafață de 586 mp, amplasat în parcela x C. civ., identificat cu număr cadastral x și construcție C1 - locuință, în suprafață de 280 mp, identificată cu număr cadastral x, în sensul radierii intabulării dreptului de proprietate pe numele pârâtului, cu cheltuieli de judecată. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1553-1554 C. civ. și ale Legii nr. 7/1996. Prin încheierea nr. 928 din 20 octombrie 2015, Judecătoria Iași, secția civilă, în baza art. 200 alin. (3) C. proc. civ., a anulat acțiunea civilă. Prin încheierea nr. 154 din 19 mai 2016, Judecătoria Iași, secția civilă a admis cererea de reexaminare a încheierii de anulare. A revenit asupra măsurii anulării și a dispus restituirea dosarului la completul inițial învestit cu soluționarea acțiunii pentru continuarea judecății. Pârâtul C. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională prin care a solicitat constatarea achitării integrale a prețului imobilului în litigiu și radierea ipotecii de rang I și a interdicțiilor de înstrăinare și grevare instituite în favoarea reclamanților prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 3 iunie 2015 la BNP D. asupra imobilului, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința nr. 653 din 26 ianuarie 2017, Judecătoria Iași, secția civilă a declinat competența materială de soluționare a acțiunii principale, precum și a cererii reconvenționale în favoarea Tribunalului Iași.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința nr. 550 din 22 martie 2018, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis cererea formulată de reclamanții - pârâți A. și B. în contradictoriu cu pârâtul - reclamant C., a constatat că a operat desființarea de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 3 iunie 2015 la Societatea Profesională Notarială D., în baza pactului comisoriu expres, cu consecința repunerii părților în situația anterioară încheierii contractului, reclamanții - pârâți urmând a reține avansul de 20.000 euro achitat la încheierea contractului. A dispus rectificarea cărții funciare a imobilului situat în Iași, str. x, compus din teren în suprafață de 586 mp, amplasat în parcela x C. civ., identificat cu nr. cadastral x și construcție C1 locuință, în suprafață de 280 mp, identificată cu nr. cadastral x, în sensul radierii intabulării dreptului de proprietate pe numele C. și a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de pârâtul - reclamant C.. L-a obligat pe pârâtul - reclamant la plata, în contradictoriu cu reclamanții - pârâți E., a sumei de 16681 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de curtea de apel Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Iași, secția civilă, prin decizia nr. 602 din 10 decembrie 2020, prin care s-a respins apelul declarat de C. împotriva sentinței și încheierii din 17 ianuarie 2018 pronunțate de tribunal.

Calea de atac a recursului formulată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul - reclamant C., solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în principal, casarea deciziei și sentinței și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, Tribunalului Iași, iar în subsidiar, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei Curții de Apel Iași, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea recursului declarat, pârâtul a semnalat, în primul rând, că instanța de apel nu a expus considerentele pentru care a respins apelul declarat împotriva încheierii de ședință din 17 ianuarie 2018, prin care i s-au respins cererile de probe, motiv de recurs subsumat pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.. A susținut că lipsa motivării respingerii apelului împotriva respectivei încheieri face imposibilă formularea de critici efective. În continuare a criticat faptul că motivarea deciziei privind fondul cauzei conține argumente contradictorii, aspect ce reiese din paragraful 2 al paginei 8, precizând că, deși s-a reținut că situația de fapt anterioară contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi relevantă în privința justificării achitării prețului, s-a constatat și aspectul că între părți au avut loc diverse operațiuni și înțelegeri financiare. Potrivit recurentului, dacă instanța de apel a reținut respectivul aspect înseamnă că din probatoriul administrat s-a putut concluziona că situația de fapt pe care a prezentat-o este una reală în pofida celor susținute de reclamanți. Or, instanța a continuat să nu primească apărările și solicitările din cererea reconvențională privind achitarea prețului și mai ales nu a dat eficiență compensării creanțelor pentru motivul neîntemeiat potrivit căruia nu ar fi formulat o atare cerere, situație atât nereală cât și în contradicție cu dispozițiile art. 1617 alin. (1) C. civ. Pentru această situație, recurentul a opinat că este incident, atât motivul de recurs prevăzut de pct. 6, cât și cel prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., fiind evidentă atât motivarea contradictorie cât și aplicarea greșită a normelor de drept material menționate. În continuare, recurentul a reiterat apărările din dosar și din cuprinsul cererii de apel privind situația de fapt pentru ca instanța de control judiciar să poată analiza și urmări cronologia situației reale dintre părți, situație pe care judecătorii apelului au reținut-o ca fiind reală, acesta fiind sigurul considerent pe care nu-l critică prin recurs. A arătat că, în esență, instanța de fond a reținut că probatoriul propus de recurent s-a concentrat asupra raporturilor juridice dintre părți anterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2015, fapt care nu a fost avut în vedere la soluționarea cauzei. Astfel, a fost ignorat aspectul că raporturile juridice cu privire la care a propus probele sunt în strânsă legătură cu respectivul contract. În aceste condiții, a susținut și susține că probele solicitate a fi administrate ar fi trebuit a fi admise prin încheierea apelată. A susținut totodată că și în contextul probatoriului administrat în cauză este dovedită temeinicia cererii reconvenționale și a detaliat pe larg respectivele probe. În raport de cele expuse, potrivit recurentului, în speță, ar fi posibile două soluții, respectiv fie constatarea achitării prețului imobilului achiziționat în baza contractului, suma datorată de reclamanți compensându-se cu ce datora ca diferență de preț, fie constatarea unui drept de creanță împotriva reclamanților E., cu consecința obligării acestora la restituirea sumelor ce reprezintă plată nedatorată/îmbogățire fără justă cauză. Potrivit recurentului, nu se poate vorbi despre îndeplinirea condiției pentru aplicarea pactului comisoriu expres, respectiv despre neachitarea a două tranșe consecutive din restul de preț, întrucât, așa cum rezultă din înscrisuri, este vorba de neachitarea unei părți din prima tranșă și a întregii tranșe următoare. Deci, pactul comisoriu nu este operațional, cum greșit a constatat judecătorul fondului și cum eronat a reținut și instanța de apel, care nu a luat în considerare plata parțială recunoscută de intimați. Instanța de apel a încălcat și prevederile art. 22 C. proc. civ. raportat la cererea reconvențională formulată, întrucât niciuna dintre instanțele de fond nu i-a analizat solicitările regăsite în cuprinsul acesteia, inclusiv în motivarea cererii. Instanțele nu au manifestat rol activ în aflarea adevărului, deși exista obligația acestora de a-i pune în vedere să-și precizeze acțiunea raportat la motivele invocate în cuprinsul cererii sau să realizeze o recalificare, fiind clar că intenția sa a fost de a se constata că a făcut o plată nedatorată în cuantum de 222.000 de euro în baza așa-zisului contract de împrumut cu ipotecă auttentificat sub nr. x/15.10.2014, să i se constate dreptul de creanță față de reclamanți în sumă de 222.000 euro și, în consecință, să se dispună compensarea acestui drept cu diferența de preț de achitat din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub. nr. 2038/3.06.2015, constatându-se achitat integral prețul. Însă, ambele instanțe de fond au dat dovadă de superficialitate în stabilirea capetelor de cerere ale cererii reconvenționale și în nalizarea probelor administrate.

Apărările formulate în cauză Intimații - reclamanți A. și B. au formulat întâmpinare. Prioritar, au invocat nulitatea recursului motivat de faptul că susținerile expuse în cuprinsul cererii sunt chestiuni de fond, legate de aprecierea probelor administrate în cursul cercetării judecătorești. Chiar dacă recurentul a indicat prin cerere dispozițiile pct. 6 și 8 ale art. 488 C. proc. civ., în opinia intimaților, susținerile nu se încadrează în niciunul din cazurile de casare. Au susținut că decizia curții de apel este motivată, raționamentul fiind unul logic și juridic care a condus la respingerea apelului. Recurentul nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Procedura de filtru Raportul întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care s-a reținut neincidența excepției nulității recursului, invocată prin întâmpinare, a fost analizat în completul filtru și comunicat părților, iar prin încheierea din 8 decembrie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul și a acordat termen de judecată, cu citare părți la 13 aprilie 2022. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora, după cum urmează - Nemotivarea deciziei atacate sub aspectul respingerii apelului formulat de pârâtul-reclamant împotriva încheierii de ședință din 17.01.2018 a primei instanțe, prin care tribunalul s-a pronunțat asupra probatoriilor propuse de acesta, constituie o critică a recursului fundamentată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dar care nu poate fi primită. Înalta Curte remarcă faptul că, deși în antetul memoriului de apel se arată că acesta a fost îndreptat împotriva încheierii tribunalului din 17.01.2018 și a sentinței aceleiași instanțe, totuși, în cuprinsul său nu se regăsesc critici particulare care să vizeze actul procedural constând în încheierea primei instanțe ori măsurile procesuale adoptate la termenul respectiv, circumstanțe în care nici răspunsul curții de apel nu putea fi unul particularizat la măsurile și actele de la termenul din 17.01.2018. Ceea ce a criticat la modul general pârâtul-reclamant, în legătură cu activitatea primei instanțe, a fost - așa cum corect se reține în considerentele deciziei de apel - ignorarea probelor sale care, potrivit propriilor explicații din cuprinsul memoriului de apel, erau apte să demonstreze raporturile juridice dintre părți aflate în strânsă legătură cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2.06.2015, contextul în care acesta a fost încheiat, faptul că contractul ar fi avut rolul (potrivit pârâtului) de a stinge obligațiile părților preexistente încheierii sale și, în sfârșit, că probele ar fi dovedit cele afirmate în cererea reconvențională, anume că prețul din contractul de vânzare-cumpărare rămas de achitat ar fi fost, în realitate, stins printr-o plată anterioară, realizată cu prilejul restituirii de către pârâtul-reclamant a sumei de 282.000 eu, în contul împrumutului din 15.10.2014 care ar fi purtat în mod real doar asupra unei sume de 60.000 de eu. Astfel, cu trimitere la probe și la ceea ce ar demonstra acestea, pârâtul-reclamant a susținut în apel teza cu care s-a apărat în proces, invocând raporturi juridice anterioare, despre care afirmă că ar justifica rolul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (acela a stingerii lor), dar pe care le invocă într-un mod contradictoriu, spre a anihila realitatea juridică a contractului și obligațiile pe care acesta le-a generat între părți. Or, această teză a fost înlăturată într-un mod articulat de instanța de apel, prin folosirea unor multiple argumente, de procedură și de fond, reținând că raporturile juridice anterioare invocate de pârâtul-reclamant nu au fost valorificate în proces printr-o cerere care să tindă la desființarea sau anularea/constatarea nulității contractului pretins nereal, că ipoteza achitării prețului imobilului la o dată anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare este de neprimit, deoarece încalcă principiul forței obligatorii a contractului (art. 969 C. civ.), că indiferent de conținutul sau evoluția raporturilor juridice anterioare a părților, realitatea juridică a raporturilor atestate, pe baza acordului lor de voință, în cuprinsul actului autentificat de notarul public nu poate fi înlăturată sau modificată prin susțineri care contravin clauzelor contractuale ale acestuia. Or, cât timp teza invocată în apărare de pârâtul-reclamant nu ar putea fi primită, potrivit considerentelor arătate de instanța de apel, orice discuție despre probele cu care acesta ar putea fi demonstrată, devine lipsită de orice relevanță, acesta fiind sensul motivării regăsită în decizia atacată și care, contrar criticilor din recurs, nu e afectată de viciul procedural al nemotivării. - Considerentele pretins contradictorii ale deciziei instanței de apel - pe care pârâtul-reclamant le identifică în cele din paragraful 2, pagina 8 care ar contraveni acelora prin care se arată că situația de fapt anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi relevantă sub aspectul tezei achitării prețului imobilului vândut - sunt deduse fără temei din aspecte neregăsite în motivarea hotărârii atacate. Critica întemeiată pe existența unor considerente contradictorii are la bază o situație premisă neregăsită în motivarea hotărârii, anume că instanța de apel ar fi concluzionat, pe baza probatoriului administrat, că situația de fapt prezentată de pârât-reclamant cu trimitere la raporturile juridice anterioare dintre părți, ar fi reală. Față de această împrejurare, apare contradictoriu pentru pârâtul-reclamant că instanța continuă să nu-i primească apărările și solicitările din cererea reconvențională privind stingerea prețului ori să nu dea eficiență compensării creanțelor, în pofida dispozițiilor art. 1617 alin. (1) C. civ. potrivit cărora compensația operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide și exigibile, oricare ar fi izvorul lor. Or, această situație premisă e doar una afirmată de pârâtul-reclamant, instanța de apel argumentând complex, pe de o parte, de ce apare ca nerelevantă situația de fapt a raporturilor anterioare dintre părți asupra raporturilor juridice născute între acestea în baza contractului de vânzare-cumpărat autentificat sub nr. x/3.06.2015, iar pe de altă parte, de ce nu a putut cerceta situația de fapt invocată de acesta în apărare, în absența învestirii sale cu o cerere care să vizeze în mod direct actele juridice anterioare ori o eventuală compensare de creanțe. Astfel fiind, nici această critică de nelegalitate a hotărâri atacate nu poate fi primită. - Nefondate sunt și criticile subsumate de recurent dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. O parte consistentă a memoriului de recurs, afectată acestui motiv, nu face decât să redea, într-o manieră incompatibilă căii de atac formulate - care este una extraordinară, circumscrisă exigențelor legale de a identifica vicii de nelegalitate a hotărârii din apel atacate dintre cele prevăzute de lege, art. 488 C. proc. civ. și de a le supune controlului judiciar, care este unul limitat la acestea - întreaga situație de fapt, invocată în apărare de către pârâtul-reclamant (actual recurent), care ar justifica, potrivit acestuia, circumstanțele/contextul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/3.06.2015, de natură însă a anihila efectele sale și a lipsi de eficacitate și conținut raporturile juridice specifice născute prin încheierea acestuia. Aceeași teză contradictorie a încheierii contractului de vânzare-cumpărare imobiliară cu scopul de a stinge obligații preexistente, născute între părți anterior realizării acestuia (decurgând din contractul de împrumut din 15.10.2014 care ar fi purtat asupra sumei de 60.00 eu, dar care ar fi fost restituit reclamanților în valoarea de 282.000 eu în absența înscrisurilor doveditoare), contract de vânzare al cărui preț se pretinde că ar fi fost achitat de pârât anterior încheierii acestuia, prin restituirea împrumutului de 60.000 eu într-o valoare superioară (de 282.000 eu), corespunzătoare restului din prețul vânzării datorat, nesocotește forța obligatorie a contractelor (consacrată legal prin dispozițiile art. 1270 C. civ.), puterea doveditoare a înscrisului autentic (care, potrivit art. 270 alin. (1) C. proc. civ., face deplină dovadă, față de orice persoană, așadar, inclusiv față de părți, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel ce a autentificat înscrisul, în condițiile legii) și regulile de dovedire a actelor juridice care, în principiu, nu poate fi realizată prin martori sau prezumții când obiectul acestora depășește valoarea de 250 RON (art. 309 alin. (2), art. 329 C. proc. civ.), după cum aceleași probe nu sunt admise niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris și nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, din timpul sau în urma întocmirii lui. Cu aceleași argumente, întemeiate pe forța obligatorie a contractului și pe forța probantă a înscrisului autentic față de orice persoană, a fost înlăturată de instanța de apel teza pârâtului, care s-a rezumat la expunerea unei situații de fapt corespunzătoare unei realități juridice contrare aceleia atestate sau generate între părți prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare, memoriul de recurs neconținând, pe acest aspect, niciun fel de critici care să susțină greșeala de interpretare sau în aplicarea legii realizată în judecata curții de apel. Așa cum corect au reținut ambele instanțe de fond, atât timp cât pârâtul nu a solicitat ineficientizarea prin mijloace juridice specifice (nulitate, rezoluțiune, declararea simulației) a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/3.06.2015, efectele juridice generate de acesta i se opun cu forța obligatorie, independent de situația altor raporturi juridice în care s-a aflat cu reclamanții anterior semnării acestui contract, întrucât se prezumă până la proba contrară că a consimțit în mod liber și în deplină cunoștință de cauză la încheierea lui, dobândind drepturi și asumându-și obligații. Or, astfel fiind, pârâtul-reclamant nu se poate dezice de obligațiile născute în patrimoniul său prin încheierea acestui contract, invocând o realitate juridică anterioară, opusă aceleia căreia el însuși i-a dat naștere prin propriul său consimțământ exprimat în fața notarului public. În acest context, teza achitării anterioare a prețului imobilului vândut prin încheierea contractului nr. x/3.06.2015, în care s-a prevăzut plata în tranșe ulterioare a prețului, sub sancțiunea desființării de plin drept a contractului cu repunerea părților în situația anterioară în cazul neachitării a două tranșe consecutive, este de neînțeles întrucât rămâne nelămurit în explicațiile recurentului de ce contractul nu dă expresie chiar realității afirmate de el ori de ce acesta generează în continuare noi obligații în sarcina sa (cele de plată a prețului), de vreme ce rolul acestuia ar fi fost precum pretinde, de a stinge sau regla obligațiile născute anterior între părți (cele legate de restituirea unui împrumut). Nepronunțarea primei instanțe, în lipsă de învestire, asupra compensării creanțelor și răspunsul dat de instanța de apel acestui motiv de apel nu pot fi criticate prin invocarea dispozițiilor art. 1617 alin. (1) C. civ. Faptul că, potrivit legii, compensarea operează de plin drept, nu este de natură să suplinească lipsa învestirii instanței cu o cerere având un atare obiect pentru a se obține rezolvarea unor raporturi juridice litigioase pe tărâmul instituției juridice a compensării. Neîndeplinirea condiției contractuale pentru operarea pactului comisoriu expres, aceea a neachitării a două tranșe consecutive din restul de preț, constituie doar o reluare identică a criticii de apel a pârâtului-reclamant formulată în același conținut, dar căreia instanța de apel i-a dat un răspuns, aceasta argumentând în mod pertinent că, potrivit clauzelor contractuale, care prevăd desființarea de plin drept a contractului pentru cazul de neachitate a două tranșe consecutive din restul de preț, o plată parțială a tranșei de preț nu poate să aibă semnificația plății unei tranșe. Acestei interpretări și înțelegeri a clauzelor contractuale, recurentul nu a adus niciun fel de critici în susținerea motivului întemeiat pe dispozițiile art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ., rezumându-se doar la reiterarea, în mod necritic raportat la dezlegările instanței de apel, a motivului său de apel pe acest aspect. În sfârșit, prin cea din urmă critică a recursului, pârâtul a acuzat superficialitatea instanțelor în tratarea cererii sale reconvenționale, nesocotirea obligației de a exercita rol activ de către instanță, în virtutea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., prin lipsa de stăruință în aflarea adevărului și prin nesolicitarea precizării cererii reconvenționale ori prin necalificarea acesteia raportat la motivele conținute, partea afirmând că intenția sa a fost de a se constata că a făcut o plată nedatorată în cuantum de 222.000 euro în baza unui așa-zis contract de împrumut cu ipotecă autentificat sub nr. x/15.10.2014, să se constate dreptul său de creanță față de reclamanți și să se dispună compensarea acesteia cu diferența de preț datorată în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/3.06.2015. Înalta Curte reține că prin considerentele lor, instanțele de fond au arătat cu suficientă claritate de ce, în raport de obiectul învestirii determinat prin cererea principală (în constatarea desființării de drept a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/3.06.2015 în baza pactului comisoriu expres) și prin cererea reconvențională (în constatarea achitării integrale a prețului imobilului), aflarea adevărului nu putea fi cercetată dincolo de clauzele contractului pe care ele însele le-au agreat și semnat în fața notarului public. De asemenea, instanța de apel a reținut corect că cercetarea raporturilor juridice anterioare existente între părți nu putea fi realizată în prezenta cauză în lipsa învestirii instanței, astfel că o constatare a existenței unei creanțe decurgând din restituirea unui împrumut peste valoarea sumei arătate în contract ca fiind împrumutate nu era de conceput în lipsa unei solicitări exprese a părții. Rolul activ de care instanțele sunt ținute în temeiul dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ., este limitat de principiul disponibilității părții în procesul civil, astfel că cereri care sunt clar formulate și întemeiate în drept nu au a fi precizate ori recalificate din inițiativa instanțelor când astfel de măsuri nu se justifică, astfel cum se plânge pârâtul-reclamant față de faptul soluționării cererii sale reconvenționale în raport de petitul și motivele susținute în argumentarea acesteia. În considerarea tuturor acestor motive, apreciind că recursul declarat este nefondat, Înalta Curte îl va respinge, în consecință. PENTRU ACESTE MOTIVE,