ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1132/2022

Ședința publică din data de 12 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a civilă, la data de 02 mai 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au formulat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., București, acțiune în constatarea prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, a dreptului de a obține executarea silită și radiere ipotecă, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța: să constate ca fiind stinse prin prescripție extinctivă dreptul la acțiune și dreptul de a obține executarea silită asupra titlului executoriu reprezentat de următoarele acte: contractul de credit nr. x/22.05.2008, actul adițional din 28.10.2010, actul adițional din 19.10.2012 și contractul de ipotecă autentificat sub nr. x/30.05.2008 la B.N.P. "D."; să se dispună radierea din cartea funciară a dreptului de ipotecă în valoare de 337.128,13 CHF + celelalte obligații de plată aferente creditului, precum și interdicțiile de înstrăinare, grevare, dezmembrare, construire instituite în favoarea C. asupra imobilului- apartament situat în București; să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată ce vor fi ocazionate cu acest proces.

În drept, au invocat prevederile din Decretul nr. 167/1958, art. 2500- 2544 din noul C. civ., art. 1800 din C. civ. de la 1864, art. 908- 911 din noul C. civ., art. 34 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, alte dispoziții din Legea nr. 7/1996, din C. civ. de la 1864 și din noul C. civ., și art. 35 și art. 194 din Noul C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1421/2020, pronunțată la data de 07 august 2020, în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București – secția a VI-a civilă a admis excepția autorității de lucru judecat, invocată din oficiu, și a respins capătul de cerere privind constatarea stingerii prin prescripție extinctivă a dreptului de a cere executarea silită pentru contractul de credit nr. x/22.05.2008, actul adițional din data de 28.10.2010, actul adițional din data de 19.10.2012, contractul de ipotecă autentificat sub nr. x/30.05.2008 de B.N.P. D., formulat de reclamantul A. și reclamanta B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., București, ca existând autoritate de lucru judecat; a admis capătul de cerere privind radierea din cartea funciară formulat de reclamantul A. și reclamanta B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., și a dispus radierea din Cartea Funciară a dreptului de ipotecă înscris în favoarea C. S.A. Agenția Brâncoveanu, asupra imobilului situat în mun. București, Șoseaua x, nr. cadastral x (nr. CF vechi x, nr. cadastral vechi x), aferent contractului de ipotecă autentificat sub nr. x/30.05.2008 de B.N.P. D., pentru suma de 337.128,16 CHF și celelalte obligații de plată aferente creditului, precum și interdicțiile de înstrăinare, grevare, dezmembrare, construire, și a o fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 16.534 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, a formulat apel, în termen, pârâta C. S.A., București.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1193/A din 23 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1421/07.08.2020, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B., ca nefondat.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen, pârâta C. S.A. București, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivele de recurs invocate, recurenta-pârâtă se raportează la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., reproșând instanței de apel interpretarea eronată a normelor de drept material, respectiv, a prevederilor art. 430 alin. (1) și (2) și art. 431 alin. (1) C. proc. civ., precum și o interpretare restrictivă a textelor de lege, sens în care, a relevat, foarte pe larg, situația de fapt a cauzei, în referire și la litigiile din dosarele nr. x/2016 și nr. y/2018, în dezvoltarea motivelor de recurs, invocând, în esență, următoarele:

Este greșită motivarea instanței de apel, în sensul că nu a formulat critici concrete cu privire la autoritatea de lucru judecat, având în vedere că, în cuprinsul motivelor de apel, a învederat faptul că, în mod eronat prima instanță a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ cele trei condiții impuse de legiuitor pentru a fi în fața unei autorități de lucru judecat, neexistând tripla identitate dintre prezentul litigiu și decizia nr. 1783A/03.06.2019, pronunțată în dosarul civil nr. x/2018

Susține recurenta-pârâtă că, în motivele de apel la pct. 1, s-au menționat detaliat toate litigiile aflate pe rol, cât și cele soluționate definitiv în contradictoriu cu partea adversă, fiind menționat și dosarul civil nr. x/2018, în raport de care urma instanța de control să verifice dacă există tripla identitate între părți, obiect și cauza cu prezentul litigiu; criticile sale au privit în mod direct faptul că dosarul nr. x/2018 a avut ca obiect contestație la executare, judecându-se pe o procedură specială, prezenta cauză fiind pe dreptul comun, o acțiune în constatare, temeiurile de drept fiind diferite și, astfel, nu se află în fața unei autorități de lucru judecat.

Chiar și partea adversă, arată recurenta, a susținut la fond faptul că nu se află în fața unei autorități de lucru judecat cu privire la primul capăt de cerere, privind prescripția dreptului de a cere executarea silită.

Raportat la reținerile instanței de fond, cât și de apel, conform cărora nu mai pot fi reanalizate probleme legate de prescripția dreptului de a cere executarea silită, întrucât, pe acest aspect, s-a pronunțat instanța în dosarul nr. x/2018, recurenta- pârâtă face mențiunea că, în acest dosar, instanța s-a pronunțat în apel pe admiterea contestației la executare, și nu pe prescripție, aducându-se în discuție aceste mențiuni în considerente, și nu în dispozitiv.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că prescripția apare ca o sancțiune a creditorului nediligent care a lăsat mai mult timp să treacă, fără a-și valorifica dreptul subiectiv, în speța de față fiind vorba de un creditor diligent, care nu a stat în pasivitate, dar căruia i se speculează de partea adversă orice încercare de recuperare a creanței. Apreciază un abuz de drept exercitarea drepturilor conferite de lege cu rea-credință, cu încălcarea scopului pentru care ele au fost instituite, de fapt, în scopul de a produce consecințe vătămătoare pentru altcineva. Mai mult decât atât, apreciază că reclamantul nu trebuie să profite de o lacună legislativă, care a fost ulterior îndreptată de legiuitor prin dispozițiile art. 638 alin. (2), coroborat cu art. 713 C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 310/2018.

Cu privire la radierea ipotecii din cartea funciară, recurenta-pârâtă apreciază că atât instanța de fond, cât și cea de apel a făcut o interpretare restrictivă a textelor de lege, aducându-se în discuție doar prevederile art. 1800 alin. (1) vechiul C. civ., fără a se avea în vedere și prevederile art. 158 din O.U.G. nr. 138/2000, pentru modificarea și completarea C. proc. civ. de la 1865, ca o excepție de la prevederile Decretului nr. 167/1958 fiind fostul art. 405 din vechiul C. proc. civ., actual, art. 706 alin. (1) C. proc. civ.., care a stipulat faptul că, în cazul creanțelor garantate cu ipotecă, este aplicabil termenul de prescripție de 10 ani stabilit de legiuitor pentru executarea titlurilor ce consemnează drepturi reale. Art. 405 din C. proc. civ.. anterior, dar și art. 706 alin. (1) C. proc. civ. actual, reprezintă norma specială în raport cu Decretul nr. 167/1958 respectiv C. civ. și principiul accesorium sequitur principalem.

III. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, față de conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 20 ianuarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului către părți. Părțile nu au formulat punct de vedere în scris la raport.

La termenul din 31 martie 2022, recursul a fost admis în principiu, acordându-se termen de judecată, în ședință publică, la data de 12 mai 2022, cu citarea părților, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

V. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În prealabil, Înalta Curte reține că deși recurenta-pârâtă și-a întemeiat, în drept, recursul doar pe pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor formulate în scris, prin care se critică și modul de interpretare de către instanța de apel a prevederilor art. 430 și 431 din același cod, recursul poate fi încadrat și în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din cod, respectiv încălcarea normelor de procedură, astfel că analiza se va face și din această perspectivă.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, în mod legal s-a reținut de către instanța de apel existența unei autorități a lucrului judecat cu privire la primul capăt de cerere, vizând prescripția dreptului de a cere executarea silită, aceasta fiind tranșată prin decizia nr. 1783/A din 3 iunie 2019 a Tribunalului București – secția a V-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2018, decizie care este definitivă.

În cuprinsul respectivei hotărâri s-a reținut că termenul de prescripție este de 3 ani, care a început să curgă de la data scadenței anticipate - 03.02.2015 - și urma să se împlinească la 03.02.2018, termen ce a fost întrerupt prin "Acordul" încheiat la data de 03.04.2015.

Prin urmare, a început să curgă un nou termen de 3 ani, care și acesta s-a împlinit la 03.04.2018, introducerea cererii de chemare în judecată la data de 12.05.2016 neavând efectul întreruperii cursului prescripției.

Ca atare, s-a reținut că cererea de executare silită din dosarul nr. x/2018, fiind formulată abia la data de 11.05.2018, a fost făcută după împlinirea termenului de prescripție, care se împlinise la 03.04.2018.

În ceea ce privește termenul de prescripție de 10 ani în cazul ipotecii imobiliare, invocat de C. S.A., și el a fost analizat, tot cu autoritate de lucru judecat, reținându-se că nu este aplicabil în cauză, toate aceste aspecte nemaiputând fi, deci, repuse în discuție.

Față de acestea, Înalta Curte va înlătura, ca nefondate, criticile recurentei-pârâte cu privire la interpretarea în speță, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 430 alin. (1) și (2) și ale art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, motivarea instanței de apel nu este în sensul că această parte nu ar fi formulat critici concrete cu privire la autoritatea de lucru judecat, în schimb s-a subliniat faptul că "Apelanta-pârâtă nu a combătut cele reținute de prima instanță cu privire la existența autorității de lucru judecat (tripla identitate de părți, obiect și cauză), ci doar a expus considerente de ordin general referitoare la rolul și funcția prescripției extinctive și predictibilitatea legii civile". Aceasta, în contextul în care prima instanță de control judiciar a constatat că criticile apelantei nu vizează soluția tribunalului, care nu a analizat prescripția dreptului de a cere executarea silită a contractului de credit și a celui de ipotecă, ci a respins primul capăt de cerere pentru existența autorității de lucru judecat.

De asemenea, instanța de apel a mai reținut că, "(...) în prezentul dosar, nu mai pot fi reanalizate problemele legate de prescripția dreptului de a cere executarea silită, ce au fost tranșate în mod definitiv prin decizia nr. 1783/A/03.06.2019, pronunțată de Tribunalul București, în dosarul nr. x/2018".

Ca atare, nu se poate reproșa primei instanțe de control judiciar vreo încălcare a regulilor de procedură în analiza făcută motivelor de apel formulate de pârâtă, criticile recurentei-pârâte sub acest aspect fiind nefondate.

În continuare, recurenta-pârâtă a contestat decizia instanței de apel raportat la statuările acesteia în sensul că nu mai pot fi reanalizate probleme legate de prescripția dreptului de a cere executarea silită, aspect pe care o altă instanță s-a pronunțat în dosarul nr. x/2018.

Criticile recurentei sunt în sensul că, în dosarul mai sus menționat, tribunalul s-a pronunțat, în apel, pe admiterea contestației la executare, și nu pe prescripție, recurenta învederând faptul că aceste mențiuni au fost aduse în discuție în considerente și nu în dispozitiv.

Aceste critici sunt nefondate.

În dispozitivul deciziei civile nr. 1783/A din 3 iunie 2019, pronunțate în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București – secția a V-a civilă a statuat următoarele: "Admite apelul civil formulat de apelanții-contestatori A. și B. împotriva încheierii de ședință din data de 08.11.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018 de către Judecătoria Sectorului 4 București, în contradictoriu cu intimata C. S.A. Schimbă în tot sentința apelată, în sensul că: Admite în parte contestația la executare. Anulează executarea silită ce formează obiectul dosarului nr. x/2018 al E., constatând prescris dreptul de a cere executarea silită. Dispune restituirea către apelanții-contestatori a taxei de timbru achitată în fond – 1.000 RON și în apel – 500 RON".

În aceste condiții, în mod legal instanța de apel a stabilit că în prezentul dosar nu mai pot fi reanalizate problemele legate de prescripția dreptului de a cere executarea silită, de vreme ce ele au fost tranșate în mod definitiv într-un alt litigiu, purtat între aceleași părți, fiind fără relevanță juridică împrejurarea că obiectul primului litigiu a fost contestație la executare, iar al celui de-al doilea acțiune în constatare, primul petit vizând, printre altele, tocmai constatarea intervenirii prescripției dreptului de a obține executarea silită a aceluiași titlu executoriu – contractul de credit nr. x/22.05.2008, actul adițional din data de 28.10.2010, actul adițional din data de 19.10.2012 și contractul de ipotecă autentificat sub nr. x/30.05.2008 de B.N.P. D..

Referitor la ultima critică din recurs, potrivit căreia instanțele de fond au făcut o interpretare restrictivă a legii, aducând în discuție doar dispozițiile art. 1800 alin. (1) din vechiul C. civ., fără a avea în vedere și art. 158 din O.U.G. nr. 138/2000, ca o excepție de la prevederile Decretului nr. 167/1958, precum și fostul art. 405 din vechiul C. proc. civ., actual art. 706 alin. (1) din noul cod, care a stipulat că în cazul creanțelor garantate cu ipotecă este aplicabil termenul de prescripție de 10 ani stabilit de legiuitor pentru executarea titlurilor ce consemnează drepturi reale, ceea ce face ca art. 405, respectiv art. 706 alin. (1) să reprezinte norma specială în raport cu Decretul nr. 167/1958, respectiv C. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Preliminar, așa cum corect a stabilit și instanța de apel, în speță sunt aplicabile dispozițiile C. civ. de la 1864, Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 stabilind fără echivoc următoarele: "Contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat, în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa" [art. 102 alin. (1)].

Potrivit aceluiași act normativ, "Constituirea, conținutul și opozabilitatea drepturilor reale de garanție sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data când s-au născut" [art. 104 alin. (1) din Legea nr. 71/2011], iar "Ipotecile imobiliare constituite înainte de data intrării în vigoare a C. civ. sunt supuse, în ceea ce privește condițiile de valabilitate, dispozițiilor legale existente la data constituirii lor" (art. 168 din lege).

Conform definiției cuprinse în art. 1746 din vechiul C. civ., ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligații. Ipoteca este un drept real accesoriu, aceasta însoțind obligația pe care o are debitorul față de creditor, a cărui soartă o împărtășește integral.

Ca și moduri de stingere a obligației, ipoteca poate fi stinsă fie pe cale principală (renunțarea creditorului la ipotecă, purga, prescripția, anularea actului constitutiv al ipotecii, rezoluțiunea dreptului de proprietate al constitutorului, pieirea imobilului sau exproprierea imobilului), fie pe cale accesorie, ca urmare a stingerii raportului de obligație principal.

Instanța de apel a analizat în mod corect stingerea ipotecii pe cale accesorie, precum și inaplicabilitatea termenului de prescripție de 10 ani, care vizează materia drepturilor reale principale.

Cât privește stingerea ipotecii pe cale accesorie, Înalta Curte reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 1800 alin. (1) pct. 1 din vechiul C. civ., ipotecile se sting prin stingerea obligației principale, iar art. 1091 din același cod enumeră printre modurile de stingere a obligațiilor și prescripția.

În sistemul C. civ. de la 1864, pe temeiul dispozițiilor art. 1091 și art. 1837, prescripțiunea liberatorie reprezenta, într-adevăr, un caz de stingere a obligației și, implicit, a dreptului subiectiv civil corelativ. Odată cu adoptarea Decretului nr. 167/1958, regimul juridic al prescripției extinctive a suferit o modificare, stabilindu-se că, prin prescripție, nu se stinge însuși dreptul subiectiv civil, ci doar dreptul (material) la acțiune, prin care se valorifică dreptul subiectiv civil.

Trebuie, însă, avut în vedere că efectul prescripției extinctive – stingerea dreptului material la acțiune – este cârmuit de regula potrivit căreia odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind un drept accesoriu, fiind o aplicație a principiului accesorium sequitur principale.

Prin urmare, chiar dacă prescripția dreptului de a cere executarea silită a obligației principale nu stinge obligația, în contextul în care a intervenit prescripția dreptului de a cere executarea silită a obligației principale, dreptul de ipotecă, care a fost instituit tocmai pentru garantarea executării acestei obligații, nu mai poate fi pus în executare, regimul juridic al dreptului de ipotecă în reglementarea vechiul C. civ. neputând fi disociat de regimul dreptului personal de creanță căruia îi este atașat.

Dreptul de ipotecă conferă creditorului dreptul de a urmări bunul în mâinile oricui s-ar afla pentru satisfacerea creanței sale. Însă, în contextul în care nu mai poate obține executarea silită a creanței, este evident că acesta nu mai poate urmări silit nici bunul care avea menirea de a garanta respectiva executare.

Așa fiind, odată încetate efectele contractului de ipotecă, consecință a imposibilității executării sale silite, în mod corect s-a apreciat că se impunea și radierea înscrierii acestuia în cartea funciară.

Susținerea recurentei-pârâte că ar fi aplicabil termenul de prescripție de 10 ani, stabilit de legiuitor pentru executarea titlurilor care consemnează drepturi reale, ca o excepție de la prevederile Decretului nr. 167/1958 fiind fostul art. 405 din vechiul C. proc. civ., actual art. 706 alin. (1) din noul C. proc. civ., nu poate fi primită, întrucât prevederile legale invocate se referă la titlurile emise în materia drepturilor reale, adică la un titlu obținut în urma exercitării unei acțiuni civile reale.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. București împotriva deciziei civile nr. 1193/A din 23 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2022.