ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 259/2021

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 23 august 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.R.L., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 80.000 euro, contravaloarea în RON, la cursul B.N.R. la data plății efective. Prin contractul de tranzacție autentificat sub numărul x la data de 23 mai 2017 de către D., pârâta s-a obligat să întreprindă, în cel mult 7 zile de la primirea celor 80.000 euro, demersurile necesare radierii ipotecilor din CF înscrise în favoarea sa asupra unui număr de opt imobile, sub sancțiunea plății unor despăgubiri egale cu valoare de 80.000 euro. Reclamanții au solicitat cheltuieli de judecată. In drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 1270, art. 1350 și art. 1548 C. civ., iar sub aspect probatoriu s-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.

Prin sentința civilă nr. 3810 din 14 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă cererea de chemare în judecată, pârâta fiind obligată la plata către reclamanți a sumei de 80.000 euro despăgubiri contractuale, la cursul B.N.R. de la data plății efective. De asemenea, s-a dispus obligarea acesteia și la plata sumei de 7.317 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, cu titlul de contravaloare taxă de timbru. În motivarea acestei sentințe tribunalul a reținut că părțile au evaluat anticipat prejudiciul contractual rezultat din neîndeplinirea obligațiilor asumate de creditoare prin tranzacția semnată de părți, constând în efectuarea demersurilor de radiere ipoteci și somații imobile în termenul de 7 zile de la virarea de către debitori a sumei stabilite cu titlul de preț al tranzacției. Totodată, a reținut, că achitarea integrală a prețului tranzacției a survenit la data de 16 aprilie 2018, de la acest moment începând a fi calculat termenul de 7 zile pentru îndeplinirea obligațiilor asumate de creditoarea C.. Din verificarea extraselor de carte funciară, se poate observa, a arătat tribunalul, că data procesării acestora este august 2018, cu mult după împlinirea termenului contractual stabilit de părți, iar, mai mult, se poate observa că nu au fost întreprinse demersurile de radiere a mențiunilor de carte funciară, existând notate ipoteci și somații chiar pentru C.. Tribunalul a reținut că pârâta nu a contestat plata sumei ce formează prețul tranzacției și nici nu a furnizat nici un element concret, apt a proba întreprinderea demersurilor vizând ștergerea mențiunilor de carte funciară, unica referire a acesteia fiind realizată în raport de imobilul adjudecat în anul 2014, cu privire la care a emis o adresă către biroul executorilor judecătorești ce instrumentează dosarul de executare. Or, obligațiile asumate prin tranzacția semnată și nedenunțată vizau îndeplinirea cumulativă a îndatoririlor legate de ștergerea tuturor sarcinilor și somațiilor notate în cartea funciară. Prima instanță a argumentat că, în contextul definirii exacte a obligațiilor asumate, pârâta avea sarcina probării unor elemente apte a demonstra inexistența unei culpe contractuale. Văzând prevederile art. 1270 C. civ. și art. 1538 din același cod, tribunalul a a reținut îndeplinirea condițiilor răspunderii contractuale, debitoarea având obligații concrete, trasate prin intermediul art. III și VI din contract, a căror îndeplinire nu a reușit să o probeze și, în raport de care nu a demonstrat intervenția unei cauze exoneratoare de răspundere contractuală.

Împotriva sentinței civile nr. 3810 din 14 decembrie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a declarat apel pârâta C. S.R.L., care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1039 din 11 iunie 2019, pronunțata de Curtea de Apei București, secția a VI-a civilă. În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că prin tranzacția din 23.05.2017, autentificată sub nr. x de D., încheiată între părți, apelanta s-a obligat în mod expres ca în termen de 7 zile de la momentul la care va încasa cei 80.000 de euro, termen prevăzut imperativ în cuprinsul tranzacții, să efectueze niște demersuri punctuale, respectiv să obțină radierea din cartea funciară a tuturor garanțiilor, somațiilor și celorlalte mențiuni înscrise în temeiul contractului de credit, astfel încât la expirarea termenului toate bunurile imobiliare menționate în cuprinsul tranzacției să fie libere de orice sarcină sau somație, precum și sa prezinte dovada radierii garanțiilor și somațiilor și dovada închiderii dosarelor de executare. De asemenea, o dată cu încetarea executării silite și radierii somațiilor imobiliare notate în favoarea recuperării debitului, apelanta s-a obligat să solicite birourilor de executori judecătorești cheltuielile de executare din dosarele execuționale. Instanța de apel a reținut că niciuna dintre aceste obligații stabilite punctual în sarcina apelantei nu au fost îndeplinite în termenul imperativ prevăzut în cuprinsul tranzacției, respectiv în termenul de 7 zile de la achitarea sumei de 80.000 Euro. Prevederea din cuprinsul art. III.4 din tranzactie potrivit careia, "După data încasării sumei de 80.000 euro, părțile declară că nu mai au nicio pretenție una față de cealaltă decurgând din contractul de credit nr. l/DV/16.01.2008, iar oricărei încălcări a acestei tranzacții i se va opune prevederile din prezentul articol.", nu se refera la obligatiile asumate prin prezenta Tranzactie incheiata de părți, ci la obligatiile ce decurg din contractul de credit l/DV/16.01.2008 la data de 25 iulie 2014 perfectat de intimati cu E., având în vedere ca C. S.R.L. a dobândit creanța izvorând din Contractul de credit nr. l/DV/16.01.2008 la data de 25 iulie 2014, prin Contractul de cesiune încheiat cu E., a reținut instanța de apel. Prin urmare, separat de achitarea sumei de 80.000 euro pentru plata obligatiilor ce decurg din contractul de credit mai sus menționat de către intimati, creditoarea apelanta este raspunzatoare de indeplinirea obligatiilor asumate prin art. VI din contract, sub sanctiunea clauzei penale inserate în alineatul final al acestui articol. Instanța de apel a motivat că demersurile intreprinse de apelanta pentru radierea ipotecilor din CF înscrise în favoarea sa asupra celor 8 imobile menționate în cuprinsul articolului art. VI, precum și formularea cererii de incetare a a executarii sile în dosarul nr. x/2016, înregistrat la BEJ F., inregistrarea la data de 02.05.2018 la BEJA G., H. și I. a cererii de renunțare la executarea silită și încetarea executării silite, având în vedere tranzacția semnată de părți autentificată sub nr. x/23.05.2017, nu probeaza indeplinirea cumulativa a obligatiilor stabilite în art. VI din tranzactie, în termenul imperativ stabilit în aceasta tranzactie. Instanța de apel a reținut că, potrivit art. 1270 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, iar, în cauză, a fost probata conditia ceruta pentru atragerea răspunderii civile contractuale, respectiv fapta ilicită a debitorului. Prin neobtinerea radierii din cartea funciară a tuturor garanțiilor, somațiilor și celorlalte mențiuni înscrise în temeiul contractului de credit, precum și neprezentarea dovezii radierii garanțiilor și somațiilor și a dovezii de închidere dosarelor de executare, în termenul imperativ prevăzut în cuprinsul tranzacției, respectiv în termenul de 7 zile de la primirea sumei de 80.000 Euro, debitorul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale stabilite în art. VI, sub sanctiunea clauzei penale inserate în alin. final al acestui articol. În speță, instanța de apel a reținut că nu au fost depuse la dosar dovezi din care să rezulte indeplinirea de către apelanta, in termenul de 7 zile stipulat in cuprinsul tranzacției, a tuturor obligațiilor asumate prin aceasta tranzacție, documentele depuse de apelanta odată cu cererea de apel și la care face referire aceasta în cuprinsul apelului purtând date ulterioare termenului de 7 zile de la primirea sumei de 80.000 Euro, în care apelanta trebuia să-și îndeplinească cumulativ obligatiile prevazute în art. VI din tranzactie. Văzând prevederile art. 1538 alin. (1)-(4) C. civ. și art. 1548 C. civ., instanța de apel a reținut, referitor la conditia culpei, că reclamantii nu erau ținuți sa dovedească niciun fel de culpa in ceea ce o privește pe apelanta, simplul fapt al neexecutarii obligațiilor asumate de aceasta fiind suficient pentru angajarea răspunderii sale contractuale. Instanța de apel a argumentat că demersurile pe care apelanta le-a intreprins, enumerate în cuprinsul motivelor de apel, nu satisfac exigentele prevederilor art. VI din tranzactie, în ce privește indeplinirea cumulativa a obligatiilor stabilite în sarcina apelantei, respectiv obtinerea și dovada radierii din cartea funciara a tuturor garantiilor, somatiilor și a celorlalte mentiuni înscrise în temeiul contractului de credit cu privire la toate imobilele ce formează obiectul tranzacției. Cererea prin care apelanta a solicitat să se dispună "reducerea penalității, raportat la prejudiciul care va fi dovedit de intimata", a fost respinsă de instanța de apel raportat la prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere că aceasta solicitare este o cerere noua în apel, ce nu a fost formulata la judecată în fond a cauzei. În ceea ce privește dovada legaturii de cauzalitate ca și conditie a raspunderii civile contractuale, instanța de apel a reținut ca aceasta este prezumată, ca și vinovăția, în cazul răspunderii contractuale, de vreme ce simpla neexecutare a obligației atrage răspunderea debitorului, în cauza fiind probate, așa cum s-a arătat anterior, celelalte condiții ale raspunderii civile contractuale.

La 16 iulie 2019, pârâta C. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1039 din 11 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. In susținerea motivului de casare invocat, recurenta a precizat că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1349-art. 1350 și art. 1540 alin. (2) C. civ. raportat la dispozițiile art. 33 alin. (1) și la art. 35 alin. (1) din Legea cadastrului și publicității imobiliare nr. 7/1996, precum și ale prevederilor art. 1541 C. civ. Prealabil expunerii criticilor de nelegalitate, recurenta-pârâtă a prezentat, succint, situația de fapt care a dus la generarea prezentului litigiu și, în considerarea acesteia, a susținut că au fost greșit analizate și aplicate condițiile răspunderii civile contractuale. Recurenta-pârâtă a susținut că, fiind o răspundere contractuală, fapta ilicită a fost determinată de părți prin art. VI din Tranzacția încheiată: "în cazul nerespectării de către creditoare a obligațiilor asumate prin prezenta tranzacție menționate in cuprinsul art. III și IV aceasta va plăti debitorilor suma de 80.000 euro cu titlu de daune-interese". Deci, în cauză, nu se poate angaja răspunderea contractuală a acesteia, dat fiind că obligația plății despăgubirilor în cuantum de 80.000 euro a fost stabilită în considerarea tuturor obligațiilor menționate în sarcina acesteia în art. III și VI. Faptul că părțile au stabilit obligația de despăgubire, dacă nu sunt îndeplinite cumulativ obligațiile prevăzute la art. III și IV, rezultă și din perspectiva cuantumului clauzei penale, egal cu prețul tranzacției, a susținut recurenta. Cu privire la existența faptei ilicite, recurenta-pârâtă a arătat că aceasta nu există, aducând o serie de argumente. Privind obligația referitoare la îndeplinirea demersurilor necesare pentru radierea ipotecilor, a susținut că a fost îndeplinită, fiind formulată cerere de încetare a executării silite și astfel încetată executarea silită. De asemenea, a fost dată declarație în formă autentică în vederea radierii ipotecilor din C.F. Astfel, pentru a se putea angaja răspunderea contractuală, în aplicarea dispozițiilor art. 1350 C. civ., instanța trebuia să verifice dacă există faptă ilicită, astfel cum a fost determinată de părți prin tranzacție și, pe cale de consecință, raportat la situația de fapt și dovezile produse în cursul judecății, trebuia să constate că nu există faptă ilicită. De asemenea, s-a subliniat că fapta ilicită nu există nici din perspectiva obligației de a obține radierea din C.F. a imobilelor, a tuturor garanțiilor, somațiilor, a altor mențiuni, în termen de 7 zile lucrătoare de la primirea celor 80.000 euro. Cu privire la acest aspect, recurenta-pârâtă a susținut că aceasta poate răspunde numai pentru fapta proprie, iar neîndeplinirea în termen de 7 zile a obligației de remitere a dovezii de radiere a ipotecii nu este imputabilă acesteia, potrivit dispozițiilor art. 33 alin. (1) raportat la art. 35 alin. (1) din Legea cadastrului și publicității imobiliare nr. 7/1996. Aceasta a precizat că s-a adresat notarului public la 26 aprilie 2018 și a dat, în formă autentică, declarația prin care a solicitat radierea ipotecii înscrise în favoarea acesteia și a interdicției de înstrăinare, grevare, demolare (...) asupra imobilelor. Prin urmare, obligația a fost îndeplinită, dat fiind că, după autentificarea declarației, nu mai are niciun control asupra activităților ce trebuie îndeplinite ulterior pentru radierea ipotecilor, garanțiilor etc, de către notar. Recurenta a mai precizat că nu poate fi ținută răspunzătoare de neîndeplinirea unor obligații care constituie manifestarea de voință a unor terțe persoane și/sau a intimatei-debitoarei. În acest sens, a subliniat că nu a existat în niciun moment în patrimoniul acesteia o garanție ce a purtat asupra imobilului teren situat în Pantelimon, Str. x, tarla x, parcela x, lot x, astfel că nu se poate angaja răspunderea acesteia pentru neîndeplinirea oricărei obligații cu privire la acest bun imobil. Apoi, referitor la existența prejudiciului, pentru a se putea angaja răspunderea civilă contractuală a acesteia, recurenta-pârâta a susținut că intimații nu au făcut dovada existenței acestuia, motiv pentru care această condiție nu este îndeplinită, iar dovada prejudiciului subzistă și în ipoteza în care părțile au stabilit întinderea prejudiciului, printr-o clauză penală, astfel cum a fost reținut de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 824 din 20 aprilie 2016. În continuare, recurenta-pârâtă a susținut că, față de cele învederate nu este îndeplinită nici condiția referitoare la legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. În ceea ce privește vinovăția, pentru a se putea angaja răspunderea, recurenta-pârâtă a precizat că este necesar a exista culpa acesteia în neexecutarea obligației. Or, astfel cum a arătat, în limita prevederilor legale, a îndeplinit toate acțiunile necesare pentru radierea ipotecilor, somațiilor, încetarea executării silite, iar faptul că nu au fost radiate ipotecile, somațiile etc. din cărțile funciare nu reprezintă un fapt culpabil acesteia, sarcina revenindu-i notarului public, care are obligația de a înainta cererea biroului de carte funciară în aceeași zi sau cel târziu în ziua următoare, respectiv oficiului de cadastru și publicitate imobiliară. La 28 ianuarie 2020, recurenta-pârâtă a depus un memoriu referitor la motivele de casare, întrucât, la data formulării recursului, decizia recurată nu era redactată. In esență, a susținut faptul că decizia recurată este rezultatul greșitei aplicări a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 1349-1350 și art. 1540 alin. (2) C. civ. raportat la dispozițiile art. 33 alin. (1) și art. 35 alin. (1) din Legea cadastrului și publicității imobiliare nr. 7/1996, la situația de fapt, reținută greșit de către instanțele de fond, cu referire la condițiile angajării răspunderii acesteia pentru plata sumei de 80.000 euro. A susținut că dacă ar fi fost stabilită în mod corect situația de fapt și aplicate în mod corespunzător dispozițiile legale, instanța de apel ar fi trebuit, în principal, să rețină că nu poale fi obligată la plata sumei de 80.000 euro, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii contractuale, deoarece, potrivit tranzacției, obligația de dezdăunare a fost stabilită pentru neîndeplinirea cumulativă a obligațiilor asumate, iar parte din obligațiile acceptate au fost îndeplinite. Cu privire la obligația care nu fusese îndeplinită la data promovării acțiunii, respectiv la 23 august 2018, și anume remiterea dovezilor de radiere a ipotecii din cartea funciară, recurenta-pârâtă a subliniat că era o obligație imposibil de executat pentru motive care nu sunt imputabile acesteia. Recurenta a solicitat instanței să constate că hotărârea recurată este nelegală întrucât s-a dispus angajarea răspunderii contractuale în lipsa dovedirii existenței prejudiciului. În consecință, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. La 12 martie 2020, intimații-reclamanți A. și B. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea în tot a deciziei atacate, ca fiind temeinică și legală, susținând în esență că instanța de apel a răspuns tuturor criticilor formulate în apel. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea de ședință din data de 21 iulie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; niciuna dintre părți nu a înțeles să-și exercite acest drept. Prin încheierea din 3 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul și a acordat termen de judecată la data de 9 februarie 2021.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente: În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Aceste dispoziții vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept. In susținerea motivului de casare invocat, recurenta a precizat că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1349-art. 1350 și art. 1540 alin. (2) C. civ. raportat la dispozițiile art. 33 alin. (1) și la art. 35 alin. (1) din Legea cadastrului și publicității imobiliare nr. 7/1996, precum și ale prevederilor art. 1541 C. civ. Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței. În primul rând, trebuie menționat că cea mai mare parte a criticilor formulate de recurenta-pârâtă vizează evaluarea situației de fapt de către instanța de apel raportat la probele administrate. Or, susținerile recurentei-pârâte, care tind la reevaluarea situației de fapt stabilite de instanța de apel, sunt incompatibile cu structura recursului, care, față de actuala reglementare a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu mai permite verificarea hotărârii atacate decât din perspectiva unor motive de nelegalitate, iar nu de netemeinicie, prin urmare, aceste critici nu pot fi examinate de instanța de recurs. Potrivit art. 1350 alin. (1) și (2) C. civ., orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat, iar atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii. Condițiile pe care legea le impune a fi îndeplinite pentru a se naște răspunderea civilă contractuală sunt: existența unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligații contractuale, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv patrimonial al creditorului; existența unui prejudiciu patrimonial în care se concretizează această atingere; raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu; vinovăția celui care a săvârșit fapta ilicită. Răspunderea civila contractuală este definită ca fiind îndatorirea debitorului unei obligații născută dintr-un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului sau prin faptul neexecutarii, executării necorespunzatoare ori cu întârziere a prestației datorate. În cazul unei răspunderi contractuale, obligația a cărei încălcare atrage răspunderea celui vinovat este o obligație concretă, stabilită prin contractul dintre părți. În speță, în mod corect, a reținut instanța de prim control judiciar că au fost îndeplinite condițiile răspunderii contractuale în sarcina pârâtei, așa cum sunt acestea prevăzute de lege. Astfel, în mod judicios a reținut instanța de apel că prin tranzacția încheiată între părți, pârâta s-a obligat în mod expres ca, în termen de 7 zile de la momentul la care va încasa suma 80.000 de euro, să efectueze anumite demersuri, iar niciuna dintre obligațiile stabilite punctual nu au fost îndeplinite în termenul imperativ prevăzut în cuprinsul tranzacției. De asemenea, în mod corect a reținut instanța de apel că demersurile intreprinse de apelanta pentru radierea ipotecilor din CF înscrise în favoarea sa asupra celor 8 imobile menționate în cuprinsul articolului art. VI, precum și formularea cererii de încetare a a executarii silite în dosarul nr. x/2016, înregistrat la BEJ F., inregistrarea la data de 02.05.2018 la BEJA G., H. și I. a cererii de renunțare la executarea silită și încetarea executării silite, având în vedere tranzacția încheiată de părți, nu probează îndeplinirea cumulativă a obligațiilor stabilite în art. VI din tranzacție, în termenul imperativ stabilit în această tranzacție. Prin urmare, față de neîndeplinirea cumulativă a obligațiilor stabilite prin tranzacția încehiată între părți, condiția faptei ilicite a pârâtei, ceruta pentru atragerea răspunderii civile contractuale, este îndeplinită. În conformitate cu art. 1270 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, astfel că forța obligatorie a contractului determină și consecințele pentru neeexecutarea acestuia. În condițiile în care pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale stabilite în art. VI din tranzacție, prin neobținerea radierii din cartea funciară a tuturor garanțiilor, somațiilor și celorlalte mențiuni înscrise în temeiul contractului de credit, precum și prin neprezentarea dovezii radierii garanțiilor și somațiilor și a dovezii de închidere dosarelor de executare, în termenul imperativ de 7 zile prevăzut în cuprinsul tranzacției, de la primirea sumei de 80.000 Euro, este activată clauza penală inserată în alineatul final al articolului VI din tranzacție. Trebuie arătat că argumentele recurentei-pârâte reprezintă, în realitate, o relatare a situației de fapt și a greșitei interpretări a acestei situații de către instanța de apel, pe baza probatoriilor administrate, care au condus la constatarea că, în cauză, pârâta nu a depus la dosar dovezi din care să rezulte indeplinirea de către aceasta, in termenul de 7 zile stipulat in cuprinsul tranzacției, a tuturor obligațiilor asumate prin tranzacție, documentele depuse de pârâtă odată cu cererea de apel și la care aceasta face referire purtând date ulterioare termenului de 7 zile de la primirea sumei de 80.000 Euro, în care pârâta trebuia să-și îndeplinească cumulativ obligatiile prevazute în art. VI din tranzacție, după cum a reținut instanța de apel. Critica recurentei-pârâte privind aplicarea agreșită a dispozițiilor art. 1540 alin. (2) C. civ. raportat la art. 33 alin. (1) și art. 35 alin. (1) din Legea cadastrului și publicității imobiliare nr. 7/1996, cu referire la condițiile angajării răspunderii acesteia pentru plata sumei de 80.000 euro, vizează situația de fapt, care, în opinia recurentei, a fost reținută greșit de către instanța de apel. Or, fiind o critică de netemeinicie, aceasta nu poate fi evaluată în faza procesuală a recursului, având în vedere că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin criticile formulate, recurenta tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanța de apel probelor și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei. Se reține că argumentele aduse de către recurenta-pârâtă în susținerea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt, în mare parte, de netemeinicie a hotărârii atacate, și nu de nelegalitate, neexistând în cauză critici care să creeze remedierea oricărei nelegalități pe tărâmul dreptului substanțial. Dispozițiile art. 1349 C. civ., a căror aplicare greșită se invocă de către recurenta-pârâtă, nu sunt incidente în cauză, având în vedere temeiul cererii de chemare în judecată, respectiv art. 1350 C. civ. care reglementează răspunderea civilă contractuală, iar nu răspunderea civilă delictuală. Critica recurentei-pârâte referitoare la aplicarea greșită a prevederilor art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. în sensul că instanța trebuia să procedeze la reducerea penalității, este nefondată, având în vedere că solicitarea privind "reducerea penalității, raportat la prejudiciul care va fi dovedit de intimata", a fost respinsă de instanța de prim control judiciar față de prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., cu motivarea că este vorba de o cerere noua formulată în apel. Criticile recurentei-pârâte referitoare la neîndeplinirea condiției privind existența prejudiciului, în sensul că intimații nu au făcut dovada acestuia și că această dovadă subzistă și în ipoteza în care părțile au stabilit întinderea prejudiciului printr-o clauză penală, cele privitoare la neîndeplinirea condiției referitoare la legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și cele prin care se susține că, în ceea ce privește vinovăția, pentru a se putea angaja răspunderea este necesar a exista culpa pârâtei în neexecutarea obligației, nu pot fi primite. Astfel, în condițiile în care, așa cum s-a arătat anterior, pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale stabilite în cuprinsul tranzacției, devin incidente dispozițiile art. 1548 C. civ., potrivit cărora "Culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării". Așa fiind, reclamantii nu erau ținuți sa dovedească niciun fel de culpă în ceea ce o privește pe pârâtă, simplul fapt al neexecutarii obligațiilor asumate de aceasta fiind suficient pentru angajarea răspunderii sale contractuale. Înalta Curte reține că, potrivit art. 1538 alin. (4) C. civ., "Creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ținut să dovedească vreun prejudiciu". Așadar, creditorul care beneficiază de clauza penală, cum este cazul în speță, este scutit de obligatia de a face dovada prejudiciului suferit din faptul neexecutarii voluntare a obligației principale de catre debitor, părțile fiind scutite de orice probă cu privire la existența și întinderea prejudiciului și implicit a cuantumului daunelor-interese datorate de debitor. Clauza penală reprezintă o convenție accesorie cu toate consecințele ce decurg din această calificare, fiind datorată numai dacă sunt întrunite condițiile necesare acordării de despăgubiri, însă creditorul nu trebuie să facă dovada existenței prejudiciului. Prin urmare, Înalta Curte reține că argumentele recurentei-pârâte întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu pot fi primite, având în vedere că instanța de apel a reținut în mod corect îndeplinirea în cauză a condițiilor răspunderii civile contractuale, prevăzute de lege, pârâta fiind obligată astfel la plata despăgubirilor contractuale către reclamanți. Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. S.R.L.