ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 894/2024

Ședința publică din data de 18 aprilie 2024

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Constanța la 21 decembrie 2018 sub nr. x/2018, reclamantul Biroul de Turism pentru Tineret S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.:

- constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.06.2001 de Biroul notarului public B.;

- repunerea părților în situația anterioară în sensul restituirii prestațiilor executate în temeiul contractului de vânzare-cumpărare menționat;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 3.461.004,62 RON, echivalentul sumei de 742.736,732 Euro (sumă evaluată provizoriu la data introducerii cererii de chemare în judecată), reprezentând contravaloarea lipsei de folosință cu privire la imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.06.2001 aferentă perioadei dintre data încheierii acestui contract și până la data introducerii acțiunii, precum și obligarea la plata dobânzii legale aferente;

- obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință cu privire la imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.06.2001 de la data introducerii cererii de chemare in judecata până la data restituirii efective a imobilului;

- dispunerea rectificării înscrierilor în cartea funciară, în sensul radierii mențiunilor subsecvente încheierii contractului de vânzare-cumpărare și, pe cale de consecință, înscrierea reclamantei în calitate de titular al dreptului de proprietate asupra imobilelor care au făcut obiectul contractului menționat, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 15 aprilie 2019, reclamanta a formulat cerere modificatoare prin care a solicitat obligarea societății pârâte A. S.R.L. la plata dobânzii legale aferente debitului principal, menționat la pct. 3, calculată pentru perioada de la data cererii de chemare în judecată până la achitarea efectivă a debitului principal estimat, cu titlu provizoriu la suma de 3.461.004,62 RON. Totodată, a solicitat compensația judiciară între sumele la plata cărora va fi obligat C. S.A., ca efect al anulării contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.06.2001, cu sumele reprezentând contravaloarea lipsei de folosință și a dobânzii legale datorate de pârâta A. S.R.L., până la concurenta celei mai mici dintre acestea.

În subsidiar, în măsura în care se constată că este imposibilă restituirea totală în natură a prestațiilor executate de reclamant, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, a solicitat obligarea pârâtei la restituirea prin echivalent a prestațiilor la valoarea actualizată de la data pronunțării hotărârii pentru partea ce nu poate fi restituită în natură.

Pârâta A. S.R.L. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională prin care a solicitat să se dispună în principal, respingerea acțiunii introductive de instanță ca nefondată, iar în subsidiar, în eventualitatea admiterii acțiunii principale, admiterea cererii reconvenționale, repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.06.2001 la Biroul Notarului Public B. în sensul:

a) obligării reclamantei-pârâte la plata prețului achitat de societate reclamantei-pârâte în temeiul contractului de vânzare-cumpărare actualizat cu rata inflației, calculat ca fiind în cuantum de 708.030,14 RON;

b) obligării reclamantei-pârâte la plata sumei de 758.703,38 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă prețului plătit, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, calculată de la data achitării acestuia și până la data de 1 aprilie 2019, precum și obligarea reclamantei-pârâte la plata dobânzii legale penalizatoare aferente prețului plătit, în continuare, începând cu data de 1 aprilie 2019 și până la data restituirii efective. Totodată, a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 16 aprilie 2019, D. S.R.L. a formulat cerere de intervenție accesorie în sprijinul pârâtei A. S.R.L. solicitând respingerea cererii de chemare în judecată formulate de reclamant ca neîntemeiată și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantul a formulat, la 15 mai 2019, răspuns la întâmpinare și întâmpinare la cererea reconvențională prin care a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată motivat de faptul că instanța penală a considerat că respectivul contract de asociere în participațiune a fost nul absolut, întrucât a fost încheiat cu încălcarea principiului specialității de folosință a persoanelor juridice, fiind reluate o parte din argumentele expuse în acțiunea formulată.

La data de 21 mai 2019, reclamantul-pârât a formulat cerere precizatoare, în ceea ce privește capătul nr. 5 din cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, solicitând obligarea pârâtei la plata dobânzii legale în cuantum de 3.213.421,90 RON aferente debitului principal de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la achitarea efectivă a debitului.

Prin încheierea din 21 mai 2019, instanța a admis în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul D. S.R.L..

Prin sentința civilă nr. 540 din 3 mai 2022, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis în parte acțiunea principală formulată de reclamanta Biroul de Turism pentru Tineret S.A., în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., astfel cum a fost modificată și precizată, și cererea reconvențională.

A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.06.2001 de Biroul notarului public "B.".

A dispus repunerea părților în situația anterioară și restituirea prestațiilor executate în temeiul contractului anterior menționat.

A obligat pârâta-reclamantă către reclamanta-pârâtă la plata sumei de 182.744 Euro reprezentând contravaloarea lipsei de folosință cu privire la imobilele ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.06.2001 de Biroul notarului public "B." de la data încheierii contractului (16.06.2001) și până la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 20.12.2018.

A obligat pârâta-reclamantă către reclamanta-pârâtă la plata sumei de 12.859 Euro reprezentând contravaloarea lipsei de folosință aferentă anilor 2018-2019, precum și în continuare până la data restituirii imobilelor ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.06.2001 de Biroul notarului public "B.".

A obligat pârâta-reclamantă către reclamanta-pârâtă la plata dobânzii legale aferentă contravalorii lipsei de folosință în cuantum de 80.018,91 RON pentru perioada 2001-01.09.2011, la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă contravalorii lipsei de folosință pentru perioada 02.09.2011-20.12.2018 în cuantum de 389.307,84 RON, precum și în continuare până la data plății efective.

A obligat reclamanta-pârâtă către pârâta-reclamantă la plata sumei de 860.639,18 RON reprezentând contravaloarea prețului achitat, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.06.2001 la Biroul notarului public "B.".

A obligat reclamanta-pârâtă către pârâta-reclamantă la plata dobânzii legale aferentă prețului achitat pentru perioada 2001-01.09.2011, în cuantum de 358.562,59 RON, la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă prețului achitat pentru perioada 02.09.2011-20.12.2018, în cuantum de 238.817,23 RON, precum și în continuare până la data plății efective.

A dispus rectificarea cărții funciare nr. x - Costinești în sensul înscrierii reclamantei-pârâte ca titular al dreptului de proprietate asupra terenului intravilan în suprafață de 4.031 mp. din acte și măsurată de 4102 mp. din localitatea Costinești, județul Constanța.

În temeiul dispozițiilor art. 502 din O.U.G. nr. 51/2008 a obligat reclamanta-pârâtă la restituirea ajutorului public judiciar, prin plata către stat a sumei de 45.716,64 RON.

A obligat pârâta-reclamantă către reclamanta-pârâtă la plata sumei de 56.284 RON reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv 21.580 RON taxa judiciară de timbru proporțional pretențiilor admise, 28.204 RON onorariu avocat și 6.500 RON onorarii experți.

A obligat reclamanta-pârâtă către pârâta-reclamantă la plata sumei de 29.317 RON reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv 23.404 RON taxa judiciară de timbru și 5.913 RON onorariu expert.

A dispus compensarea sumelor la care a fost obligată reclamanta-pârâtă cu sumele la care a fost obligată pârâta-reclamantă, inclusiv în ceea ce privește cheltuielile de judecată, până la concurența celei mai mici dintre ele.

A respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind înscrierea reclamantei-pârâte ca titular al dreptului de proprietate asupra construcției reprezentând D. situat în stațiunea Costinești în suprafață construită la sol de 1.946,06 m.p.

A respins ca neîntemeiate, capetele de cerere privind solicitarea reclamantei-pârâte și a pârâtei-reclamante de actualizare a sumelor reprezentând contravaloarea lipsei de folosință și prețul achitat, cu rata inflației.

A respins ca neîntemeiată cererea de intervenție accesorie în sprijinul pârâtei-reclamante formulată de intervenientul D. S.R.L..

Prin încheierea nr. 260/24.05.2022, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul sentinței civile nr. 540 din 3 mai 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, în sensul că în dispozitiv se va menționa "Cererea de apel se depune la Tribunalul Constanța" în loc de "Cererea de apel se depune la Judecătoria Constanța", cum în mod eronat s-a consemnat. Restul mențiunilor rămânând nemodificate.

Împotriva sentinței au declarat apel părțile, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, la data de 11 iulie 2022.

Prin decizia civilă nr. 483 din 28 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți au fost respinse ca nefondate apelurile promovate de reclamantul Biroul de Turism pentru Tineret S.A., intervenienta D. S.R.L. și pârâta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 540 din 3 mai 2022 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2018.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâta A. S.R.L. și intervenienta D. S.R.L..

Recursul pârâtei A. S.R.L..

În memoriul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., pârâta A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar, în subsidiar, în rejudecare, admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii principale ca nefondată și, pe cale de consecință, și a cererii reconvenționale, iar într-un al doilea subsidiar, schimbarea în parte a hotărârii primei instanțe, în sensul respingerii capetelor de cerere privitoare la obligarea societății recurente la plata contravalorii lipsei de folosință și/sau la plata dobânzii legale penalizatoare aferente acestei sume.

În susținerea memoriului de recurs, recurenta consideră că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 477 alin. (1) raportat la art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât nu a analizat si nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de apel invocate, critică subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același Cod.

Într-o altă critică, recurenta susține că hotărârea instanței de apel cuprinde considerente contradictorii - motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, pe de o parte, a reținut că, lipsa cauzei a fost determinată de neîndeplinirea condiției de a fi licită, dar nu a mai analizat motivul de apel care viza greșita reținere, de către prima instanță, a caracterului ilicit al cauzei, iar pe de altă parte, a reținut că lipsa cauzei ar fi determinată de lipsa, pentru vânzător, a scopului mediat la încheierea acestui act juridic.

Mai susține recurenta că, reținându-se faptul că "lipsa cauzei poate fi determinată și de neîndeplinirea condiției esențiale de a fi licită" instanța de apel a făcut o greșită interpretare a art. 966 și art. 968 din C. civ. de la 1864 - critică subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În opinia recurentei, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 966 raportat la art. 954 alin. (1) C. civ. de la 1864, reținând că soluția instanței de fond privind constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/16.06.2001 pentru lipsa cauzei ar fi corectă, critică subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, prin acțiunea introductivă de instanță, reclamantul a invocat nulitatea absolută a actului juridic atacat, motivat de lipsa cauzei acestuia, susținând, în esență că, la perfectarea sa, scopul imediat urmărit de reclamant nu ar fi fost încasarea prețului vânzării, ci executarea obligației de vânzare stabilite în sarcina sa, prin sentința civilă nr. 5944/09.10.2000 a Tribunalului București.

Așadar, preluând susținerile reclamantului, instanța de fond nu a observat confuzia făcută de acesta între scopul imediat și scopul mediat, ca elemente ale cauzei actului juridic și, mai mult, a săvârșit aceeași confuzie în considerentele hotărârii sale, critică ce a fost supusă analizei instanței de apel.

Spre deosebire de instanța de fond, instanța de apel nu a reținut lipsa scopului imediat, ci lipsa scopului mediat urmărit de reclamantul vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare atacat și, prin aceasta, lipsa cauzei acestui act juridic.

În raport de considerentele deciziei recurate, se poate observa că și instanța de apel a făcut o confuzie între scopul imediat și scopul mediat, ca elemente ale cauzei și că a reținut greșit că lipsa scopului mediat ar reprezenta o lipsă a cauzei actului juridic și, deci, un motiv de nulitate absolută a vânzării.

Prin urmare, în cauza de față, este evident că nu se regăsește ipoteza lipsei scopului imediat al vânzării, întrucât actul autentic translativ de proprietate a cuprins mențiuni privitoare la obligațiile societății pârâte, în calitate de cumpărător, de plată a prețului bunului vândut, corelativ obligației reciproce și interdependente a reclamantului vânzător de a ne transfera proprietatea asupra bunului imobil determinat în cuprinsul său.

Sub acest aspect, urmează a se observa că, deși în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul a susținut pretinsa lipsă a scopului imediat la încheierea contractului de vânzare atacat, în realitate, toate susținerile sale au vizat scopul mediat al actului juridic civil, respectiv motivul determinant al încheierii, din perspectiva reclamantului, a contractului contestat, afirmând că, prin perfectarea acestuia, nu ar fi urmărit încasarea prețului, ci executarea unei hotărâri judecătorești, chestiune reținută ca atare de instanța de apel.

În aceste sens, trebuie reținut că aceste susțineri ale reclamantului relevă faptul că, în mod real, ceea ce a înțeles a invoca nu este inexistența scopului imediat - și deci, inexistența cauzei, ca și condiție de valabilitate a actului juridic civil, ci pretinsa eroare în care s-a aflat, din cauza pronunțării sentinței civile nr. 5944/09.10.2000 a Tribunalului București, asupra scopului mediat al acestei convenții.

Or, eroarea asupra scopului mediat determină falsitatea cauzei și atrage anulabilitatea (prescriptibilă) a actului juridic civil, iar nu nulitatea absolută invocată de reclamant.

Astfel, în cauza de față, instanța de apel, reținând ca atare situația de fapt stabilită de prima instanță, nu a avut în vedere că, deși, potrivit art. 249 C. proc. civ., sarcina probei revenea reclamantului, acesta nu a dovedit că motivul determinant care a stat, pentru sine, la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare atacat a constat exclusiv în executarea obligației stabilite în sarcina sa prin sentința civilă nr. 5944/09.10.2001 a Tribunalului București.

Totodată, se arată că, la baza perfectării vânzării atacate, nu a stat numai sentința civilă nr. 5944/09.10.2000 a Tribunalului București, ci și hotărârea Adunării Generale a Acționarilor C. S.A. nr. 2/09.06.2001, înscris a cărui validitate nu a fost vreodată contestată și prin care organul de conducere al reclamantei a hotărât vânzarea actului ce a format obiect al vânzării atacate, în condițiile stipulate în cuprinsul său.

În continuare, recurenta arată că, în condițiile în care, s-ar aprecia că instanța de apel s-ar fi pronunțat și asupra motivului de apel care viza modalitatea în care instanța de fond a dezlegat motivul de nulitate absolută constând în cauza ilicită a actului atacat, aceasta apreciază că evocata chestiune a fost tranșată printr-o interpretare și aplicare eronată a dispozițiilor art. 966 C. civ. de la 1864, critica fiind subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Așadar, ceea ce a invocat, în cauza de față, reclamantul a fost cauza ilicită sub forma fraudei la lege, acesta susținând că, prin încheierea actului juridic atacat, s-a urmărit fraudarea dispozițiilor Legii nr. 133/1999, motiv de nulitate care, în opinia sa, nu subzistă.

Mai susține recurenta că, fundamentat pe o interpretare și aplicare eronată a prevederilor art. 485 - 487 C. civ. de la 1864, instanța de apel a apreciat că nu ar fi întemeiată critica pe care a adus-o hotărârii primei instanțe, în ceea ce privește modul în care aceasta a soluționat capătul de cerere privind obligarea societății pârâte la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare autentificat sub nr. x/16.06.2001 - critică subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În acest sens, se arată că, principiul retroactivității efectelor nulității, de care s-a prevalat reclamantul în susținerea acestui capăt de cerere, cunoaște și excepții, una dintre acestea fiind cea a posesorului de bună-credință care este îndreptățit să rețină fructele culese până la data intentării acțiunii în anularea justului său titlu, neretroactivitatea efectelor nulității fundamentându-se, în această ipoteză, pe ideea de protecție a posesorului de bună-credință.

Drept urmare, statuând că, în speță, societatea pârâtă nu ar fi fost de bună-credință, întrucât "prin hotărârea penală definitivă s-a reținut că aceasta nu îndeplinea condițiile pentru vânzare", recurenta apreciază că instanța de apel a încălcat prevederile art. 486 C. civ. de la 1864.

Așadar, în virtutea principiului retroactivității efectelor nulității, în situația constatării nulității absolute a actului juridic translativ de proprietate, nici chiar posesorul de rea-credință nu este dator a plăti proprietarului, în temeiul art. 485 C. civ. de la 1864, "contravaloarea lipsei de folosință" a bunului ce a format obiectul actului juridic constatat nul, ci doar contravaloarea "fructelor culese".

În acest sens, recurenta susține că, de la momentul perfectării actului atacat și până la data sesizării instanței cu cererea de chemare în judecată, societatea pârâtă nu a cules "fructe" ale bunului imobil în litigiu, iar reclamantul nu a susținut și nici nu a dovedit că pârâta ar fi realizat venituri din închirierea imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare atacat în prezenta cauză.

Mai susține recurenta, că instanța de apel a respins în mod greșit, fundamentat pe o interpretare și aplicare eronată a prevederilor art. 1 și art. 2 din O.G. nr. 9/2000 și ale art. 1 și art. 2 din O.G. nr. 13/2011 - motivul de apel care viza modalitatea în care prima instanță a dezlegat capătul de cerere privitor la obligarea societății pârâte la plata dobânzii legale (penalizatoare) aferente sumei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, critică subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În raport cu dispozițiilor legale evocate, recurenta consideră că dobânda legală nu se datorează în orice situație, ci numai în situația în care, potrivit legii sau convenției părților, obligația este purtătoare de dobândă, dar cuantumul său nu a fost stabilit, iar în speță, nu se regăsește niciuna dintre cele două ipoteze menționate, căci obligația de plată a "contravalorii lipsei de folosință" solicitate de reclamant nu este nici potrivit legii și nici potrivit vreunei convenții a părților purtătoare de dobândă al cărei cuantum să nu fi fost stabilit, pentru a se avea în vedere cuantumul dobânzii legale.

Prin urmare, obligația de plată a sumei solicitate de reclamant cu titlu de "contravaloare lipsă de folosință" ia naștere și devine scadentă la momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești executorii în cauza de față, astfel că, până la momentul pronunțării unei asemenea hotărâri, această obligație de plată nu există și prin urmare, nici nu este exigibilă. Or, dobânda legală penalizatoare ar putea fi datorată numai de la data scadenței obligației de plată, iar nu și anterior acestui moment, în cazul de față anterior nașterii obligației însăși.

Pentru aceste motive, recurenta se consideră îndreptățită să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată.

Recursul intervenientei accesorii D. S.R.L..

În memoriul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., intervenienta D. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelurilor formulate în cauză.

În temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că decizia atacată este parțial nemotivată pentru că nu cuprinde motivele pentru care a fost respins apelul formulat de intervenienta accesorie și nici motivele pentru care a fost respins apelul A. S.R.L. privind anularea contractului de vânzare pentru cauză ilicită.

În acest sens, se susține că instanța era obligată să arate în considerente motivele pentru care a admis sau a respins apărările formulate de intervenient, acestea neputând fi respinse fără nicio analiză, doar pentru că a fost respins apelul părții în sprijinul căreia a fost formulată cererea de intervenție, întrucât în cauză s-au formulat apărări întemeiate pe principiul erorii comune și invincibile, aspecte neevocate de pârâta A. și care au fost ignorate total de instanța de apel.

Tot în același context, recurenta arată că decizia atacată nu cuprinde motivele pentru care a fost respins apelul pârâtei privitor la constatarea cauzei ilicite a contractului de vânzare

Critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material din materia cauzei actului juridic, stabilind în mod greșit că motivele de nulitate privind lipsa cauzei și existența unei cauze ilicite pot coexista. De asemenea, instanța de apel a stabilit în mod greșit că, cauza contractului de vânzare a dispărut în mod retroactiv.

In acest sens, se arată că instanța de apel a menținut concluzia greșită a primei instanțe, iar aceste considerente încalcă prevederile art. 966 și 968 C. civ. de la 1864.

În acest sens, rezultă că condițiile pentru validitatea cauzei sunt distincte, vizând aspecte diferite ale cauzei. Distincția dintre obligația fără cauză și cea care are o cauză ilicită fiind evidențiată de faptul că art. 966 și art. 968 C. civ. de la 1864 folosește termenul "sau" care indică o alternativă, nu un cumul de condiții, așa cum greșit a reținut instanța de apel.

Mai susține recurenta, că decizia atacată stabilește în mod greșit faptul că contractul de vânzare nu a avut cauză. În primul rând, instanța nu a explicat motivul pentru care cauza C. la încheierea contractului de vânzare ar fi constat exclusiv în respectarea sentinței nr. 5944/09.10.2000 și, cum dispariția retroactivă a acestei hotărâri face cauza să dispară retroactiv și face să dispară și cauza constând în obținerea prețului vânzării.

În al doilea rând, dispariția retroactivă a obligației de încheiere a contractului de vânzare prin anularea sentinței nr. 5944/09.10.2000 nu determină dispariția/lipsa cauzei contractului de vânzare.

În acest context, recurenta susține că decizia atacată are un raționament profund viciat, fiind necesară casarea acesteia, întrucât cauza contractului de vânzare există și este reprezentată de primirea contraprestației - prețul. Astfel, chiar dacă sentința nr. 5944/09.10.2000 a fost anulată, aceasta nu ar determina decât, cel mult, existența unei erori asupra cauzei mediate a contractului, care este însă sancționată cu nulitatea relativă și care nu face obiectul prezentei cauze.

Mai arată recurenta că, cauza contractului de vânzare este licită, pârâta A. fiind de bună-credință, iar decizia atacată nu face decât să confirme raționamentul primei instanțe, fără a-1 analiza și fără a analiza motivele de apel referitoare la cauza ilicită.

În opinia recurentei, raționamentul instanței este greșit și încalcă normele privitoare la cauza ilicită, la modul de apreciere a condițiilor de validitate a actelor și la specificul cauzelor de nulitate.

Astfel, în primul rând, instanța penală nu a analizat caracterul licit al contractelor de asociere în participațiune, limitându-se la analiza potențialelor motive de nelegalitate decurgând direct din activitatea infracțională a lui E., societățile cocontractante nefiind considerate ca fiind responsabile pentru vreo încălcare a legii.

Așadar, contrar celor reținute de prima instanță și de instanța de apel, decizia penală nu a analizat caracterul licit al cauzei și nu a stabilit o cauză ilicită a contractului de asociere în participațiune, neexistând considerente care să se aplice cu putere de lucru judecat în prezenta cauză.

În al doilea rând, decizia penală pronunțată în rejudecare după casare de către Curtea de Apel a dispus anularea contractului de asociere al A., reținând, în mod generic, că aceste contracte reprezentau consecința activității infracționale a lui E. și că, specific pentru pârâtă, contractul ar fi încălcat principiul specialității capacității de folosință a persoanelor juridice.

Or, acest considerent este greșit în ce o privește pe pârâtă, în condițiile în care s-a demonstrat în prezenta cauză că pârâta avea, la momentul asocierii cu C., activitatea de turism în obiectul de activitate și că exercita activități de turism în Costinești, aceste susțineri fiind probate prin înscrisurile redepuse în apel.

Mai susține recurenta, că considerentele reținute de instanța penală nu determină existența unei cauze ilicite la încheierea contractului de asociere în participațiune și nici a contractului de vânzare și că, cauza contractului de asociere nu trebuie confundată cu cauza contractului de vânzare, acestea trebuind să fie stabilite și analizate distinct, în contextul specific în care s-au format.

Așadar, la momentul încheierii contractului de asociere în participațiune și a contractului de vânzare, pârâtei i s-a creat aparența drepturilor sale de a se asocia cu C. și, ulterior, de a achiziționa D..

Astfel, în mod greșit a fost menținută concluzia primei instanțe privitoare la caracterul ilicit al cauzei la încheierea contractului de vânzare, stabilindu-se în mod eronat că pârâta nu a fost de bună-credință la încheierea contractului, cu obligarea acesteia la restituirea fructelor bunului - echivalentul lipsei de folosință și dobânda legală aferentă.

Mai susține recurenta, eroarea comună și invincibilă la încheierea contractului de vânzare, arătând că decizia atacată a ignorat argumentele intervenientei privitoare la aparența de drept a pârâtei la încheierea contractului de vânzare, iar în aceste condiții, trebuie să se dea valență bunei-credințe și principiului securității circuitului civil, fiind contrară acestor principii anularea contractului de vânzare după o perioadă atât de îndelungată de timp, mai ales în condițiile în care C. a primit un preț corect, stabilit prin evaluare, pentru D., nefiind păgubită prin încheierea contractului.

Pentru aceste considerente, D. S.R.L., solicită instanței supreme admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursurile declarate de recurenta-pârâtă A. S.R.L. și de recurenta-intervenientă accesoriu D. S.R.L. sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:

Recursul pârâtei A. S.R.L..

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În acest sens, recurenta susține încălcarea normelor de procedură, apreciind că s-au nesocotit dispozițiile art. 477 alin. (1) raportat la art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât instanța nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de apel invocate.

În raport cu prevederile evocate de către recurentă, instanța supremă constată că, procedând la soluționarea cauzei în limitele stabilite expres de apelant, instanța de apel a verificat corecta stabilire a situației de fapt și corecta aplicare a legii de către prima instanță, sens în care a analizat și motivat fiecare capăt de cerere din motivele invocate, astfel cum se poate observa în considerentele hotărârii atacate, răspunzând argumentelor părților și analizând probele administrate în cauză, care susțin soluția pronunțată în dispozitiv.

Așadar, din perspectiva cerințelor impuse de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recurenta nu a invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului.

În ceea ce privește critica ce vizează motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta A. S.R.L. susține faptul că, în opinia sa, considerentele instanței de apel sunt contradictorii, întrucât pe de o parte s-a reținut că, lipsa cauzei a fost determinată de neîndeplinirea condiției de a fi licită, dar nu a mai analizat motivul de apel care viza greșita reținere de către prima instanță, a caracterului ilicit al cauzei, iar, pe de altă parte, s-a reținut că lipsa cauzei ar fi determinată de lipsa, pentru vânzător, a scopului mediat la încheierea acestui act juridic.

Analizând această critică, instanța supremă apreciază că în mod corect a reținut instanța de fond că este lovit de nulitate absolută contractul de vânzare-cumpărare în litigiu, întrucât cauza contractului în privința vânzătorului S.C. C. S.A. nu exista la momentul încheierii acestuia, sens în care s-a constatat că obligația fără cauză nu poate avea niciun efect.

Așadar, lipsește cauza contractului de vânzare-cumpărare, adică scopul mediat, atunci când promitentul vânzător nu urmărește, prin încheierea actului juridic, să înstrăineze bunul și să obțină un preț, ci urmărește un alt scop, iar în speță, se contată că contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat având în vedere sentința civilă nr. 5944/09.10.2000 a Tribunalului București.

Prin urmare, motivul determinant pentru care promitentul vânzător a încheiat contractul nu a fost acela de a înstrăina imobilul și terenul în schimbul unui preț corespunzător, ci executarea unei obligații care nu îi revenea.

Astfel, în analizarea cauzei, ca și condiție necesară pentru încheierea unui contract, cauza actului juridic reprezintă o condiție de fond, prin care se înțelege obiectivul urmărit de părți la încheierea actului, iar la momentul la care instanța penală a stabilit ca lovit de nulitate absolută contractul pentru fraudarea legii, pe cale de consecință, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între cele două părți a fost lipsit de cauză, întrucât s-a bazat pe un înscris la încheierea căruia nu a fost respectată condiția existenței unei cauze licite.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta a apreciat că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 966 și art. 968 C. civ. de la 1864, susțineri care nu pot fi primite.

Astfel, prin reținerea faptului că este lovit de nulitate absolută contractul de vânzare-cumpărare, întrucât cauza contractului în privința vânzătorului S.C. C. S.A. nu exista la momentul încheierii acestuia s-a apreciat, în mod corect de către cele două instanțe, incidența prevederilor art. 948, art. 966 art. 968 C. civ. de la 1864, reținându-se nulitatea contractului de vânzare-cumpărare pentru lipsa cauzei la data perfectării acestuia, aplicând astfel efectele nulității actului juridic civil quod nullum est, nullum producit effectum, în sensul desființării raportului juridic generat de actul juridic civil lovit de nulitate și, prin aceasta, restabilirea legalității, precum și a principiului resoluto iuris dantis, resolvitur ius accipientis.

Mai susține recurenta, că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 966 raportat la art. 954 alin. (1) C. civ. de la 1864, reținând că soluția instanței de fond privind constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/16.06.2001 pentru lipsa cauzei ar fi corectă.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța supremă constată că, cauza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.06.2001 încheiat între C. S.A. și A. S.R.L. nu există, acest aspect fiind corect reținut de către cele două instanțe.

Aceasta deoarece, în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare, la secțiunea privind actele care au stat la baza încheierii acestuia, C. S.A. și A. S.R.L. au prevăzut în mod expres, faptul că acest contract a fost încheiat în baza sentinței civile nr. 5944/09.10.2000 pronunțate de Tribunalul București, iar prin sentința civilă nr. 540/03.05.2022, Tribunalul Constanța a analizat întocmai prevederile contractuale convenite de părți la încheierea contractului de vânzare, fundamentându-și hotărârea în acest sens pe însuși contractul de vânzare supus judecății, iar obligația rezultată din hotărârea anterioară momentului încheierii vânzării, demonstrează faptul că scopul imediat al C. S.A. a fost executarea obligațiilor izvorâte din sentința civilă nr. 5944/09.10.2000, nu de obținere a prețului.

În acest context, se reține că, contractul de vânzare supus judecății este lovit de nulitate absolută, conform dispozițiilor art. 966 C. civ. de la 1864, potrivit cărora "obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect".

Într-o altă critică, recurenta arată faptul că instanța de apel a reținut în mod greșit că soluția instanței de fond privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare pentru cauză ilicită ar fi corectă, însă această susținere nu poate fi primită, întrucât cauza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.06.2001 încheiat între C. S.A. și A. S.R.L. este ilicită, aspect corect reținut de cele două instanțe, contractul respectiv fiind lovit de nulitate absolută, conform dispozițiilor art. 966 C. civ. de la 1864, fiind încheiat în scopul fraudării dispozițiilor imperative ale Legii nr. 133/1999.

Recurenta mai consideră că instanța de apel, printr-o interpretare și aplicare eronată a prevederilor art. 485 - 487 C. civ. de la 1864 a apreciat că nu ar fi întemeiată critica referitoare la modul în care aceasta a soluționat capătul de cerere privind obligarea societății A. S.R.L. la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare autentificat sub nr. x/16.06.2001.

De asemenea, recurenta a precizat faptul ca instanța de apel în mod greșit a respins motivul de apel care viza modalitatea în care prima instanță a dezlegat capătul de cerere privitor la obligarea societății la plata dobânzii legale aferente sumei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință.

În cauză, se reține că Tribunalul Constanța în mod corect a apreciat că pârâta nu a fost de bună-credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.06.2001, în condițiile în care prin hotărârea judecătorească penală s-a reținut că aceasta nu îndeplinea condițiile pentru vânzare.

Astfel, instanța penală a reținut reaua-credință a societății A. S.R.L. la încheierea contractului de asociere în participațiune a cărui nulitate a fost pronunțată de aceeași instanță, având în vedere faptul că aceasta a încălcat în deplină cunoștință de cauză prevederile art. 34 din Decretul nr. 31/1954, aplicabil la momentul încheierii contractului de asociere în participațiune, referitoare la drepturile persoanei juridice care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înființare sau statut.

Așadar, obligarea societății A. S.R.L., potrivit hotărârii Tribunalului Constanța privind plata dobânzii legale aferente contravalorii lipsei de folosință, se constată că este legală și temeinică, recurenta datorând suma de 358.562,59 RON pentru perioada 2001-01.09.2011 și suma de 238.817,23 RON pentru perioada 02.09.2011-20.12.2018, conform dispozițiilor art. 1084 C. civ. de la 1864, raportat la art. 1088 din același Cod.

Prin urmare, instanța supremă constată că instanța de apel, în mod legal a menținut soluția instanței de fond care a admis capetele de cerere privind plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului, precum și plata dobânzii legale aferente acesteia, întrucât contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat de către instanță, fiind afectat de o cauză de nulitate absolută, determinând aplicarea, pe cale de consecință, și a principiilor efectelor nulității în prezenta cauză și anume principiul retroactivității efectelor nulității actului juridic și principiului repunerii în situația anterioară.

Prin urmare, recurenta nu a demonstrat încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt reținută, de către instanța de apel.

Recursul intervenientei accesorii D. S.R.L..

Recurenta intervenientă accesorie și-a întemeiat motivele de recurs pe dispozițiile prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În cadrul motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unor hotărâri se poate cere când, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii", recurenta susține faptul că decizia atacată nu cuprinde motivele pentru care a fost respins apelul formulat de intervenienta accesorie și nici motivele pentru care a fost respins apelul formulat de pârâta A. S.R.L. referitor la constatarea cauzei ilicite a contractului de vânzare.

Aceste critici sunt nefondate, urmând a fi respinse, având în vedere că, în cauză, apelul formulat de pârâta A. S.R.L. a fost respins ca nefondat, iar apelul intervenientei accesorii D. S.R.L. a fost, de asemenea, respins ca nefondat.

În acest context, se reține că soluția privind cererea de intervenție voluntară accesorie, va depinde de soluția pronunțată asupra cererii de chemare în judecată, iar în cauza de față, cererea principală a fost admisă în parte, iar pârâta A. S.R.L. a căzut în pretenții, așa încât, cererea de intervenție accesorie în sprijinul pârâtei-reclamante formulată de intervenienta D. S.R.L. a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Astfel, prin intervenția accesorie formulată de intervenienta D. S.R.L. în favoarea pârâtei A. S.R.L., Înalta Curte constată că aceasta nu a invocat un drept propriu, ci a urmărit ca prin apărările făcute, soluția în proces, să se dea în favoarea părții pentru care a intervenit, iar față de soluția de admitere a acțiunii principale, instanța a respins cererea de intervenție voluntară accesorie, ca neîntemeiată.

Tot în același context, recurenta susține că decizia atacată nu cuprinde motivele pentru care a fost respins apelul pârâtei A. S.R.L. referitor la constatarea cauzei ilicite a contractului de vânzare.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este de reținut că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte apreciază și această critică a fi nefondată, întrucât contrar susținerilor recurentei, hotărârea este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, aspect corect reținut de instanța de apel, care a apreciat că "instanța trebuie să răspundă argumentelor principale ale părților și să analizeze probele decisive administrate în cauză, care susțin soluția pronunțată, nefiind obligată să răspundă tuturor susținerilor părților".

În cadrul motivului de casare, prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta susține că decizia atacată încalcă normele în materia cauzei ilicite, stabilind în mod greșit că motivele de nulitate privind lipsa cauzei și existența unei cauze ilicite pot coexista.

În acest sens, recurenta apreciază că instanța de apel a menținut concluzia greșită a primei instanțe, potrivit căreia, motivele de nulitate absolută privitoare la lipsa cauzei și la existența cauzei ilicite pot coexista, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 966 și 968 C. civ. de la 1864.

Această critică este nefondată, având în vedere considerentele instanței de apel, care a reținut că pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să existe, să fie reală și să fie licită și morală, condiții ce trebuie îndeplinite în mod cumulativ, în caz contrar lipsind cauza.

Tot în același context, s-a reținut că nevalabilitatea cauzei poate fi determinată de neîndeplinirea uneia dintre condițiile acesteia, pentru că aceasta nu poate fi valabilă decât dacă întrunește cumulativ cele trei condiții, astfel că, lipsa cauzei poate fi determinată și de neîndeplinirea condiției esențiale de a fi licită, cum este și speța de față.

Într-o altă critică, recurenta susține că decizia atacată a stabilit în mod greșit lipsa cauzei contractului de vânzare, însă aceste critici sunt nefondate, întrucât cauza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.06.2001 încheiat între C. S.A. și A. S.R.L. nu există, aspect corect reținut de cele două instanțe.

Aceasta deoarece, în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare menționat, la secțiunea privind actele care au stat la baza încheierii contractului, C. S.A. și A. S.R.L. au prevăzut în mod expres faptul că acest contract a fost încheiat în baza sentinței civile nr. 5944 din 9 octombrie 2000 pronunțată de Tribunalul București, în dosarul nr. x/2000, iar prin sentința civilă nr. 540 din 3 mai 2022, Tribunalul Constanța a analizat întocmai prevederile contractuale convenite de părți la încheierea contractului de vânzare care face obiectul prezentei cauze, fundamentându-și hotărârea în acest sens pe contractul de vânzare supus judecății.

Așadar, obligația rezultată din hotărâre, anterioară momentului încheierii vânzării, dovedește faptul că scopul imediat al C. S.A. a fost executarea obligațiilor izvorâte din sentința civilă nr. 5944 din 9 octombrie 2000 pronunțată de Tribunalul București.

Tot în același context, se reține că Înalta Curte a respins, prin decizia 2119 din 14 decembrie 2016, recursul formulat de A. S.R.L., menținând astfel decizia Curții de Apel București, prin care instanța a admis cererea de revizuire formulată de C. S.A., schimbând în tot sentința civilă nr. 5944 din 9 octombrie 2000 pronunțată de Tribunalul București, respingând astfel, cererea formulată de către A. S.R.L. pentru obligarea C. S.A. la vânzarea cu plata în rate a activelor obținute în baza contractului de asociere în participațiune nr. x/16.06.2001.

Prin urmare, față de soluționarea de către instanța supremă, în mod definitiv a legalității hotărârii ce a stat la baza încheierii contractului de vânzare, se reține că acesta a fost lipsit în mod retroactiv de unul dintre elementele esențiale pentru încheierea sa valabilă, respectiv existența cauzei.

Din această perspectivă, se constată că evocatul contract de vânzare supus judecății este lovit de nulitate absolută, aspect corect reținut de către instanțele de fond și de apel, întrucât cauza contractului în privința vânzătorului S.C. C. S.A. nu exista la momentul încheierii acestuia.

Mai susține recurenta că, cauza contractului de vânzare este licită, pârâta A. fiind de bună-credință, iar decizia atacată nu face decât să confirme raționamentul primei instanțe, fără a-1 analiza și fără a analiza motivele de apel referitoare la cauza ilicită.

Susținerea recurentei nu poate fi primită, în condițiile în care, din întreaga conduită a A. S.R.L., chiar de la momentul încheierii contractului de asociere în participațiune, a rezultat că aceasta nu a fost de bună-credință, aspect corect reținut atât de către organele de urmărire penală prin rechizitoriul întocmit în dosarul penal, cât și de instanța penală, prin decizia nr. 180/A/27.06.2014.

Astfel, instanța penală a reținut cu privire la contractul nr. x/14.05.1999 dintre S.C. C. S.A. și S.C. A. S.R.L. București cu privire la D. din Costinești, că acesta a fost încheiat fără ca societățile să fi desfășurat vreo activitate de la înființare sau fără să fie trecute în statut ca obiect de activitate turismul, context în care, contractul de asociere în participațiune a fost considerat nul absolut de către instanța penală, fiind încheiat cu încălcarea principiului specialității de folosință a persoanelor juridice, potrivit art. 34 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954.

În ceea ce privește susținerea recurentei, potrivit căreia, cauza contractului de vânzare este licită, se constată că nu poate fi primită, având în vedere că acest aspect a fost lămurit anterior, fiind corect apreciat de către instanța de fond și de apel.

Astfel, prin hotărârea penală s-a reținut că atât contractul de asociere în participațiune ce a stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate a fost solicitată a fi constatată, dar și actele în temeiul cărora s-a încheiat contractul de asociere, au cauză ilicită, atunci și contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.06.2001 are cauză ilicită.

Într-o ultimă critică adusă deciziei atacate, recurenta susține că în mod greșit a fost menținută concluzia primei instanțe privitoare la caracterul ilicit al cauzei la încheierea contractului de vânzare, stabilindu-se în mod eronat că pârâta nu a fost de bună-credință la încheierea contractului, cu obligarea acesteia la restituirea fructelor bunului - echivalentul lipsei de folosință și dobânda legală aferentă.

Aceste susțineri sunt nefondate, urmând a fi respinse, având în vedere că pârâta A. S.R.L. datorează contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor, întrucât are calitatea de posesor de rea-credință. Aceasta cunoștea încă de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare care sunt viciile acestui act, astfel că, în ceea ce privește repunerea părților în situația anterioară, se constată că acest aspect operează ca efect al nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare și a principiului restitutio in integrum, iar veniturile care se obțin din cedarea folosinței imobilelor sunt fructe civile, fiind incidente prevederile art. 485 - 486 C. civ. de la 1864.

Așadar, daunele-interese datorate de pârâtă au fost calculate la nivelul dobânzii penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 9/20007, respectiv conform art. 3 raportat la art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/20118 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligațiile bănești, instanța de apel reținând că instanța de fond în mod temeinic a admis capetele de cerere referitoare la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului, precum și la plata dobânzii legale aferente acesteia, întrucât contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat de către instanță, fiind afectat de o cauză de nulitate absolută.

Referitor la cererea intimatului-reclamant Biroul de Turism pentru Tineret S.A. privind obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Intimatul-reclamant Biroul de Turism pentru Tineret S.A. a solicitat obligarea recurenților la plata sumei de 2.436,53 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, cu titlu de onorariu avocațial dovedite prin înscrisurile aflate la paginile 122-125 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, instanța supremă, constatând îndeplinite cerințele art. 452 și pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă A. S.R.L. și recurenta-intervenientă accesoriu D. S.R.L. să plătească intimatului-reclamant suma de 2.436,53 RON constând în onorariu avocațial.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recurs