ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2130/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21.02.2024 pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, sub nr. x/2024, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și Administrația Națională a Penitenciarelor, a solicitat obligarea acestora la plata, fiecare în parte, a câte 2.000.000 RON, cu titlu de daune, menționând că, aflându-se în detenție, a fost supus torturii, relelor tratament și actelor discriminatorii. În drept, au fost invocate prevederile art. 1.349, art. 1.357 și art. 1.381 C. civ. Pârâtul B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării acțiunii, excepția nulității acțiunii și excepția lipsei calității sale procesual pasive, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării acțiunii și excepția nulității acțiunii, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Pârâtul C. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării acțiunii și excepția nulității acțiunii, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Prin încheierea din data de 18.06.2024, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins excepția netimbrării și excepția nulității acțiunii.

Sentința pronunțată de Tribunalul Brașov Prin sentința nr. 239/S/30.07.2024, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesual pasive, invocată de pârâtul B.; a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată.

Hotărârile pronunțate de Curtea de Apel Brașov Prin încheierea din 28.11.2024, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a admis excepția tardivității apelului incident formulat de intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor, invocată din oficiu. Prin decizia nr. 112/Ap/11.02.2025, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a admis apelul reclamantului împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat-o pe pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor să plătească reclamantului suma de 1.500 RON, cu titlu de daune morale; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate; a anulat, ca tardiv formulat, apelul incident formulat de intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor; a stabilit onorariul cuvenit avocatului din oficiu, numit pentru reprezentarea apelantului-reclamant, la suma de 1.000 RON, sumă ce va fi avansată din bugetul de venituri și cheltuieli al Ministerului Justiției.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul A., cât și pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor și B. (recurent care a atacat inclusiv încheierea din 28.11.2024 a curții de apel). i. În ceea ce privește recursul reclamantului A.: Prin cererea de recurs, reclamantul, indicând prevederile art. 117 alin. (2) din Legea nr. 303/2022, a solicitat evaluarea hotărârilor pronunțate de către instanțele de fond. Totodată, a arătat că invocă "excepția de nulitate" a deciziei atacate, menționând că aceasta nu conține expunerea silogismului juridic din care rezultă aplicarea normei de drept la situația de fapt reținută, indicând, totodată, că aceasta "nu a fost tehnoredactată cu caractere times new roman, de 12". A mai precizat și că invocă "excepția de nelegalitate" a aceleiași hotărâri, având în vedere neindicarea delegației de reprezentare a sa de către avocatul din oficiu desemnat prin încheierea din 03.10.2024, menționând, totodată, că nu i-a fost acordat dreptul de a lua contact cu respectivul apărător și de a participa la judecata din apel prin videoconferință. De asemenea, a arătat și că decizia atacată a fost pronunțată "fără expunerea art. 451 C. proc. civ..". Printr-o altă susținere, a arătat că invocă "excepția de nelegalitate" a hotărârii recurate întrucât, în apel, s-a acordat ceea ce nu a cerut, indicând, totodată, existența unor "dispoziții contrare legii", având în vedere că a solicitat angajarea răspunderii pârâților pentru neîndeplinirea atribuțiilor de control/anchetă în cele două penitenciare. Totodată, recurentul a mai indicat și încălcarea "ordinii publice de drept procesual", a "regulilor de procedură civilă" și a "normelor de drept material". Tot astfel, a arătat că "a detaliat despre cei trei pârâți din prezenta cauză" prin cererea depusă în 31.01.2025 în fața instanței de apel. ii. În ceea ce privește recursul pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor: - Printr-o primă susținere, recurenta a invocat greșita anulare, ca tardiv formulat, a apelului incident al Administrației Naționale a Penitenciarelor (ANP), prin reprezentant legal, în condițiile în care acea cale de atac ar fi fost formulată, în realitate, de către directorul general al ANP în nume propriu. Totodată, indicând că apelul reclamantului a fost recepționat la 07.10.2025, iar, astfel, că ultima zi în care putea fi formulat apelul incident era la 23.10.2024, a menționat că apelul incident al pârâtului B., transmis la 21.10.2024, prin fax, a fost formulat în termenul legal. - Printr-o altă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a menționat că nu există niciun motiv întemeiat pentru a se reține încălcarea, de către ANP, a art. 3 din CEDO, în sensul că nu ar fi asigurat respectarea dreptului deținuților de a nu fi supuși torturii și tratamentelor inumane sau degradante. Astfel, arată că, în mod eronat, a stabilit instanța de apel existența unei fapte ilicite în sarcina sa, ce constă în "neîndeplinirea obligației de a iniția și derula o anchetă aptă să conducă la identificarea și pedepsirea persoanelor responsabile pentru producerea leziunilor suferite de reclamantul deținut", reținând astfel că sunt îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale și obligând-o la plata unor despăgubiri în valoare de 1.500 RON. În combaterea aspectelor reținute de către instanța de apel, în sensul că "intimata Administrația Națională a Penitenciarelor nu a inițiat și derulat o anchetă oficială efectivă pentru a verifica dacă afirmațiile reclamantului se confirmă", recurenta, antamând cadrul factual, a arătat că, în 04.11.2022, a fost înregistrată petiția reclamantului nr. 16631, iar prin adresa nr. x/07.11.2022, direcția de specialitate din cadrul ANP a solicitat Penitenciarului Arad verificarea aspectelor semnalate de către petent și comunicarea unui punct de vedere cu privire la acestea. Ulterior expunerii exhaustive a situației de fapt, recurenta a mai arătat că a fost sesizat și Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad, prin adresa nr. x/08.08.2022. Astfel, referindu-se la evenimentul petrecut în 01.08.2022, menționează că Penitenciarul Arad, prin conducerea sa, a îndeplinit verificările necesare cu privire la afirmațiile reclamantului. Din cercetările realizate, respectiv notele-raport întocmite de către personalul aflat în serviciu, precum și audierea celorlalte persoane private de libertate care au efectuat activitatea de plimbare în același interval orar cu reclamantul, s-a constatat faptul că afirmațiile numitului A. nu se confirmă, în sensul că nu au existat incidente în timpul programului de aer. Mai mult, în 01.08.2022, reclamantul a efectuat programul de aer singur în curtea de plimbare. Ca urmare a comportamentului adoptat de către reclamant, în sensul că acesta a lovit cu putere și în repetate rânduri cu un obiect contondent ușa camerei de deținere, arată, prezentând situația de fapt, că acestuia i-a fost întocmit raportul de incident nr. 413/01.08.2022. De asemenea, precizează că, în 29.09.2022, fapta reclamantului a fost analizată de către Comisia de disciplină din cadrul penitenciarului, ocazie cu care acesta a recunoscut-o, astfel că, prin hotărârea nr. 73081/413/29.09.2022, a fost sancționat cu "suspendarea dreptului de a primi vizite pe o perioadă de 1 (una) lună". Menționează că, prin încheierea nr. 588/17.10.2022 a judecătorului de supraveghere a privării de libertate din cadrul Penitenciarului Craiova, a fost respinsă plângerea formulată de reclamant împotriva hotărârii nr. 73081/413/29.09.2022, încheiere rămasă definitivă prin necontestare de către numitul A.. Expunând cadrul factual, recurenta precizează că, în 03.08.2022, în jurul orelor 11:00, reclamantul a lovit din nou, în nenumărate rânduri, ușa camerei de deținere, motiv pentru care i-a fost întocmit raportul de incident nr. 419/03.08.2022. În urma analizării în comisia de disciplină din cadrul penitenciarului, reclamantul a recunoscut fapta comisă, astfel că, prin hotărârea comisiei nr. 73081/419/29.09.2022, acesta a fost sancționat cu "suspendarea dreptului de a participa la activitățile culturale, artistice și sportive, pe o perioadă de 1 (una) lună". Menționează, totodată, că, prin încheierea nr. 587/17.10.2022 a judecătorului de supraveghere a privării de libertate din cadrul Penitenciarului Craiova, a fost respinsă plângerea formulată de reclamant împotriva hotărârii nr. 73081/419/29.09.2022, încheiere rămasă definitivă prin necontestare de către numitul A.. Având în vedere aceste aspecte, arată că, prin adresa nr. x/28.11.2022, i s-a comunicat reclamantului că evenimentele menționate în cuprinsul petiției au făcut obiectul unor cercetări prealabile, în vederea lămuririi acestora sub toate aspectele, fiind dispuse măsuri în consecință pentru eliminarea factorilor de risc, conform prevederilor legale în materie. Astfel, apreciază că a acționat conform dispozițiilor legale care îi guvernează activitatea, întrucât, în urma verificărilor efectuate la nivelul Penitenciarului Arad, s-a constat faptul că, în urma prezentării la cabinetul medical, reclamantul nu a afirmat că ar fi fost agresat sau lovit de către vreun angajat al penitenciarului, acesta declarând doar că a fost lovit cu pietre de către ceilalți deținuți care se aflau în curțile de plimbare în același interval orar. Mai mult, reclamantul avea posibilitatea să declare agresiunea în urma prezentării la cabinetul medical, în urma unei audiențe la șeful de secție, la conducerea unității sau la ofițerul de prevenire a criminalității, însă acesta nu a uzitat de niciuna dintre aceste căi legale. În consecință, consideră ca fiind relevant faptul că, de la momentul producerii evenimentului din 01.08.2022 și până la data formulării petiției către ANP, 04.11.2022, reclamantul nu a adus la cunoștința nimănui că a fost agresat de personalul din cadrul Penitenciarului Arad, petiția formulată având, în realitate, ca obiect solicitarea reclamantului de a fi transferat, în vederea executării pedepsei, la Penitenciarul Spital București-Jilava. De asemenea, referindu-se la incidentul din data de 05.10.2022 din cadrul Penitenciarului Craiova, reclamat de către numitul A., arată că unitatea penitenciară a luat toate măsurile necesare pentru a stabili cauzele producerii leziunilor suferite de reclamant, menționate în cuprinsul certificatului medico-legal nr. 1490/AZ/07.10.2022, emis de Serviciul Județean de Medicină Legală Craiova. În ceea ce privește afirmațiile reclamantului cu privire la supunea la tortură, tratamente inumane și degradante, menționează că acestea sunt lipsite de orice susținere pe tărâm probatoriu. Precizează că, în jurisprudența CEDO, s-a stabilit că relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a intra sub incidența art. 3 din Convenție. Față de aspectele prezentate și susținute de documentele atașate în probațiune, precizează că nu se poate reține că reclamantului i-a fost încălcat vreun drept legat de regimul de detenție, astfel încât să se aprecieze că a suferit vreun prejudiciu. Ulterior expunerii unor considerații generale referitoare la aplicarea tratamentului inuman sau degradant și a noțiunii de tortură, astfel cum au fost stabilite acestea în jurisprudența CEDO, recurenta a menționat că, astfel cum a reținut și prima instanță, reclamantului i-a fost asigurată asistența medicală de fiecare dată când s-a impus aceasta. Mai mult, chiar din cuprinsul cererii de apel a reclamantului reiese că, în urma incidentelor operaționale din penitenciar, acesta a fost prezentat la cabinet de fiecare dată. Așadar, din cele afirmate de reclamant se poate constata că acesta a fost tratat cu prioritate și de fiecare dată, în urma evenimentelor declanșate chiar de petent, fiind consemnate și luate măsuri în consecință, în funcție de situația existentă. Arată că, în baza documentelor justificative existente la dosarul cauzei, în mod corect a concluzionat prima instanță că "în condițiile în care sunt dovedite anumite tulburări de natură psihiatrică, iar reclamantul a refuzat în mod constant tratamentul de specialitate prescris, există un indiciu suplimentar care să susțină veridicitatea datelor consemnate în raportul privind incidentul operațional mai sus descris, care a avut drept consecință intervenția agenților de pază și imobilizarea deținutului recalcitrant. În acest context, se mai constată că dosarul deținutului relevă și alte incidente cu agenții de supraveghere, respectiv, în anul 2013, când acesta a atacat cu un ciob un agent (încheierea nr. 1441/2013 a Judecătorului delegat la Penitenciarul Giurgiu, f. x vol II)". În concluzie, recurenta apreciază că afirmațiile reclamantului referitoare la supunerea la tortură și aplicarea unui tratament inuman ori degradant sunt nefondate. - În privința daunelor morale acordate reclamantului, recurenta a arătat că dispozițiile normative interne și cele ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului nu dau dreptul, în mod automat, la despăgubiri pentru prejudiciul material și moral și nici la un anumit cuantum al reparației, în lipsa dovezilor că persoana a suferit un prejudiciu cauzat de încălcarea dreptului garantat de Convenție. Or, sub aspectele invocate în motivarea acțiunii, pretențiile reclamantului nu sunt susținute, potrivit prevederilor art. 249 C. proc. civ. Consideră că susținerile reclamantului, prezentate prin omiterea unor aspecte de natură a prezenta adevărul, reprezintă doar încercarea acestuia de a-și asigura un câștig printr-o îmbogățire fără justă cauză. În consecință, consideră neîntemeiată soluția de obligare a pârâtei la plata de daune morale, întrucât reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit. Făcând referire la considerentele deciziei atacate, prin care s-a reținut îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, recurenta arată că, în vederea stabilirii daunelor morale, este necesar să se administreze probe corespunzătoare, care să contureze atât dimensiunea suferințelor fizice și întinderea prejudiciilor morale, însă reclamantul nu a dovedit existența pretinsului prejudiciu. Concluzionând, recurenta arată că aspectele relatate de reclamant nu pot atrage răspunderea ANP și plata unor daune morale care să îi acopere presupusul prejudiciu, întrucât pârâta nu a săvârșit nicio faptă care să atragă răspunderea sa patrimonială. De asemenea, pentru a opera răspunderea civilă delictuală a ANP, în cauză se impune a fi făcută dovada că organele de conducere ale acesteia, cu prilejul exercitării funcției, au săvârșit o faptă cauzatoare de prejudicii. Or, în cauză nu sunt îndeplinire condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv săvârșirea unei fapte cu caracter ilicit, existența prejudiciului, vinovăția autorului, precum și legătura de cauzalitate dintre vinovăție și prejudiciu. iii. În ceea ce privește recursul pârâtului B.: Prin memoriul de recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, cu consecința admiterii excepției lipsei calității sale procesuale pasive. - Printr-o primă susținere, recurentul a invocat greșita admitere, de către curte, a excepției tardivității apelului său incident, acesta fiind depus în termen. Astfel, recurentul a arătat că apelul incident a fost formulat, în realitate, de către directorul general al ANP, iar nu de către pârâtă, cum a reținut instanța anterioară. A arătat, totodată, că apelul reclamantului i-a fost comunicat în 07.10.2024, astfel că termenul de formulare a apelului incident se împlinea, în speță, la 23.10.2024. Având în vedere că a transmis apelul incident în 21.10.2024, prin fax, în mod eronat s-a dispus admiterea excepției tardivității acestuia. - În continuare, pârâtul a indicat greșita respingere, de către prima instanță, a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, reluând susținerile formulate pe calea apelului incident. Arată, în acest sens, că reclamantul impută o faptă ilicită determinată, prin susținerile în fapt ale cererii de chemare în judecată, solicitând o compensare pecuniară pentru încălcarea competențelor legale de către fiecare dintre cei trei pârâți, neprecizând în concret care sunt faptele sau competențele clasificate drept nelegale și în ce măsură acestea l-au prejudiciat. Din modul în care reclamantul prezintă situația de fapt în cuprinsul cererii de chemare în judecată, acesta invocând aspecte referitoare la modul în care s-a realizat intervenția și soluționarea unor incidente operaționale, precum și asigurarea asistenței medicale, se observă că pretinsa faptă ilicită este atribuită exclusiv unității penitenciare în care reclamantul a fost custodiat, ce are personalitate juridică și este condusă de un director. Astfel, nu există un temei pentru atragerea directorului general al ANP, recurentul menționând că nu este ținut să răspundă pentru modul în care au fost soluționate incidentele operaționale și i-a fost asigurată asistența medicală în penitenciare, aceste aspecte nefiind de natură să-i confere legitimarea procesuală pasivă, având în vedere că o astfel de legitimare se analizează strict și delimitat în funcție de raportul juridic dedus judecății în cauză. Mai arată și că directorul general al ANP nu dispune asupra modului în care se intervine în cazul incidentelor operaționale și nici a asigurării asistenței medicale în cadrul unităților penitenciare.

Apărări formulate în cauză Recurenții-pârâți Administrația Națională a Penitenciarelor și B. au formulat întâmpinări, prin care au invocat excepția nulității recursului reclamantului pentru lipsa dezvoltării unor critici de nelegalitate, solicitând, totodată, admiterea propriilor recursuri. De asemenea, recurenții-pârâți Administrația Națională a Penitenciarelor și B. au formulat răspuns la întâmpinările depuse, prin care au arătat că achiesează, reciproc, la recursurile pe care le-au promovat în cauză. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție i. În ceea ce privește recursul reclamantului A.: Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului reclamantului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată de recurenții-pârâți, prin întâmpinări, se constată că recursul este nul, având în vedere că niciuna dintre criticile expuse în cadrul memoriului de recurs nu pune în discuție aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate. În acest sens, deși a invocat, printr-o primă susținere, că decizia atacată "a fost pronunțată fără expunerea silogismului juridic din care rezultă aplicarea normelor de drept la situația de fapt reținută", recurentul-reclamant a omis să indice, în concret, ce argumente juridice legate de obiectul cauzei și expuse prin cererea sa de apel au fost ignorate de către instanța anterioară, rezumându-se a solicita, în schimb, impropriu judecății din recurs, "evaluarea hotărârii conform art. 117 alin. (2) din Legea nr. 303/2022". Tot astfel, recurentul-reclamant a înțeles să se prevaleze doar de afirmații generale, negrefate pe considerentele actului jurisdicțional atacat, atunci când susține că acesta este "contrar raționamentului juridic", precum și de aspecte formale, plasate în afara controlului de legalitate, atunci când susține, contrar evidențelor, existența unui alt tip și a unei alte dimensiuni a caracterelor cu care a fost redactată decizia atacată decât cele la care se face referire în cuprinsul Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești aprobat prin Hotărârea CSM nr. 3.243/22.12.2022. La fel, fără indicarea nerespectării unei norme procedurale și, corelativ, a unei vătămări procesuale, recurentul-reclamant invocă și de această dată doar generic greșita neindicare, în cadrul hotărârii atacate, a "numărului și datei delegației avocatului din oficiu", desemnat ca urmare a admiterii, de către instanța anterioară, prin încheierea din 03.10.2024, a cererii sale de acordare a ajutorului public judiciar sub această formă. Procedând astfel, recurentul-reclamant ignoră însă, pe de o parte, asigurarea reprezentării sale juridice de către avocatul din oficiu la ambele termene de judecată din apel, iar pe de altă parte, consemnarea în încheierile celor două termene de judecată acordate a depunerii, de către acesta, a împuternicii avocațiale de reprezentare, în respectiva etapă procesuală, a reclamantului-apelant (la dosarul curții). Așadar, în realitate, recurentul-reclamant nu procedează la o argumentare juridică susceptibilă de încadrare în motivele de casare prevăzute de lege, ci își exprimă doar nemulțumirea în raport cu soluția pronunțată, prin formularea de argumente străine judecății din apel. Doar sub aparența unei critici de nelegalitate se plasează și afirmațiile recurentului-reclamant care tind a pune în discuție, în continuarea celor expuse anterior, o pretinsă neobservare a dreptului său la apărare. Aceasta întrucât, susținând că în mod eronat a fost respinsă cererea sa de a participa la judecata în apel prin videoconferință (deși îi era asigurată reprezentarea juridică, potrivit celor anterior expuse), respectiv că "nu i-a fost acordat dreptul de a lua contact cu respectivul apărător", acesta omite faptul că, prin încheierea din 28.11.2024 (neatacată de către reclamant), curtea a stabilit, în mod expres, că "nu se impune prezența sa prin intermediul videoconferinței, având în vedere că în cauzele civile nu este obligatorie prezența persoanelor aflate în arest". În același registru se înscriu și susținerile părții în sensul că "hotărârea instanței de apel a fost dată fără expunerea art. 451 C. proc. civ..", în condițiile în care, și prin această afirmație, recurentul-reclamant lasă în afara analizei considerentele instanței anterioare, care, admițând apelul său, cu consecința schimbării în parte a sentinței atacate, a stabilit, în mod expres, că onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de 1.000 RON, va fi avansat din bugetul de venituri și cheltuieli al Ministerului Justiției. Ca atare, fără a releva o eventuală vătămare procesuală decurgând din nerespectarea unei anumite norme de drept, ci rezumându-se doar la a formula susțineri formale, nici aceste afirmații ale recurentului-reclamant nu deduc, spre analiză, veritabile aspecte de nelegalitate. În afara controlului instanței de recurs se plasează și afirmația părții în sensul că, "prin hotărârea pronunțată în apel, s-a acordat ceea ce nu a cerut", din moment ce recurentul-reclamant omite, similar susținerilor anterioare, a arăta, în concret, eventualele aspecte de ordin juridic ce ar fi fost nerespectate de către curtea de apel cu prilejul examinării cauzei, generalitatea termenilor în care a fost formulată critica nefăcând posibilă fixarea limitelor controlului în casație. În egală măsură, fără a dezvolta o minimă argumentație în drept, recurentul-reclamant antamează doar aspecte excluse verificării jurisdicționale din prezenta fază procesuală atunci când afirmă, lacunar, neobservarea susținerilor sale formulate prin "motivele în fapt" depuse în dosarul instanței de apel la 31.01.2025 (ulterior termenului din 23.01.2025, la care s-a dispus închiderea dezbaterilor, cauza fiind reținută în pronunțare). Astfel, fără a evoca, în concret, printr-o demonstrație juridică, eventuala compatibilitate a respectivelor susțineri în fapt cu limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel, conform regulii tantum devolutum quantum apellatum, înscrise în art. 477 C. proc. civ., respectiv cu cele determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, conform principiului tantum devolutum quantum iudicatum, înscris în art. 478 C. proc. civ. (având în vedere că părțile nu se pot folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului), care să permită, pe cale de consecință, legala învestire a instanței de apel, recurentul-reclamant nu tinde, nici de această dată, prin critici punctuale, la infirmarea considerentelor regăsite în hotărârea atacată. Or, toate aceste carențe în dezvoltarea unor argumente efective în combaterea silogismului logico-juridic al instanței de apel imprimă un caracter pur formal susținerilor formulate, negrefate, cum s-a arătat, pe dezlegările jurisdicționale din precedenta etapă procesuală. Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele curții și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant a nesocotit existența judecății anterioare și natura extraordinară a căii de atac a recursului, situație față de care, ținând cont și de lipsa unor motive care să poată fi examinate din oficiu, devine incidentă sancțiunea nulității prevăzută de art. 489 alin. (2) din același act normativ. ii. În ceea ce privește recursul pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor: Cu titlu preliminar, se constată că, deși apte a face obiectul controlului judiciar al instanței de recurs, întrucât vizează nu doar o simplă eroare materială, ci însăși legalitatea modalității de stabilire a titularului apelului incident declarat în cauză, analiză jurisdicțională care, prin raportare la momentul comunicării apelului principal către respectivul subiect de drept procesual, s-a repercutat, astfel, inclusiv asupra soluției de anulare a căii de atac, ca tardiv formulată, susținerile prin care se indică greșita reținere a pârâtei ca fiind cea care a declarat apelul incident (identice în esență cu cele ale recurentului-pârât) vor putea fi evaluate doar cu prilejul cercetării propriului memoriu de recurs al acestuia - unica parte care justifică un interes procesual în declanșarea controlului în casație din perspectiva enunțată -, având în vedere că nu soluția anulării acestuia a modificat situația procesuală a pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor, ci aceea de admitere a apelului reclamantului. - Nu poate fi primită critica recurentei-pârâte referitoare la încălcarea normelor de drept material, atunci când instanța de apel a reținut ca fiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în privința sa. Se constată că, sub pretextul unei cenzuri de nelegalitate a deciziei care ar fi statuat eronat asupra cerințelor legale vizând răspunderea delictuală, recurenta-pârâtă aduce de fapt, în dezbaterea judiciară, aspecte de probatorii, precum și la elemente de fapt, nesupuse, așadar, controlului de legalitate. Procedând astfel, în afara rigorilor procedurale specifice prezentei căi extraordinare de atac, recurenta-pârâtă reclamă, în realitate, nu o nesocotire a prevederilor legale la care face trimitere, ci doar o greșită stabilire a cadrului factual pe baza mijloacelor de probă administrate în etapa procesuală precedentă. Or, verificând legalitatea și temeinicia sentinței tribunalului și observând, cu acest prilej, divergența susținerilor părților, în condițiile în care, pe de o parte, reclamantul a pretins, în cadrul prezentului litigiu, suferirea unei agresiuni, în 01.08.2022, din partea mai multor agenți ai Penitenciarului Arad, iar pe de altă parte, pârâta, prevalându-se de certificatul medico-legal nr. 379/A2/04.08.2022, depus în probațiune (care atesta existența unor leziuni traumatice care necesită 7-9 de zile de îngrijiri medicale), a susținut cauza acestora ca fiind aceea a unei altercații cu un grup de deținuți, aspect care ar fi fost relevat chiar de reclamant cu ocazia examinării sale de către medicul din cadrul penitenciarului, instanța devolutivă de control judiciar, antamând fondul, a stabilit că, "indiferent de identitatea agresorilor, intimata ANP nu a inițiat și derulat o anchetă oficială efectivă, pentru a verifica dacă afirmațiile reclamantului se confirmă". Pentru a ajunge la această concluzie, instanța anterioară, evaluând ansamblul mijloacelor de probă administrate în cauză, a reținut lipsa înaintării unor înscrisuri din care să reiasă rezultatele cercetării prealabile privind incidentul semnalat de către reclamant, valorificând, totodată, recunoașterea recurentei-pârâte, din cadrul răspunsului nr. x/20.01.2025 la solicitarea curții (dispuse în urma suplimentării probatoriului, cu prilejul repunerii pe rol a cauzei, la termenul de judecată din 10.10.2024), în sensul că "nu a fost întocmit raport de incident" în privința faptelor sesizate de către partea reclamantă. Ca atare, continuându-și silogismul logico-juridic, instanța anterioară a stabilit, în conturarea cadrului factual, că, ulterior examinării pârâtului, la 01.08.2022, de medicul din cadrul Penitenciarului Arad, respectiv, la 04.08.2022, de către un medic legist din cadrul Serviciului Județean de Medicină Legală Arad, "nicio altă măsură nu a fost dispusă de către intimata ANP pentru a stabili cauza reală a leziunilor". Astfel fiind, readucând în discuție, în faza procesuală a recursului, valența probatorie a răspunsului ANP nr. 16631/DSDRP/28.11.2022 la petiția reclamantului nr. 16631/04.11.2022, prin care i s-a învederat acestuia că "aspectele semnalate au făcut obiectul unor cercetări prealabile" (infirmată în judecata anterioară, conform celor expuse anterior), recurenta-pârâtă nesocotește dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care limitează controlul instanței de recurs la conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în timp ce evaluarea probelor și stabilirea situațiilor de fapt sunt în puterea de apreciere a instanțelor de fond. Mai mult, fără a se raporta, în mod valid, la statuările curții de apel, anterior expuse, care au stabilit omisiunea sa, în urma petiției reclamantului din 04.11.2022, de a iniția și derula o anchetă aptă să conducă la identificarea și pedepsirea persoanelor responsabile pentru producerea leziunilor suferite de reclamantul deținut, recurenta-pârâtă se limitează la a afirma doar în mod formal și că acesta, "deși avea deschisă posibilitatea să declare agresiunea în urma prezentării la cabinetul medical, în urma unei audiențe la șeful de secție, la conducerea unității sau la ofițerul de prevenire a criminalității, nu a uzitat de niciuna dintre aceste căi". Ca atare, formulată fiind doar în termeni generali, fără a demonstra, efectiv, cum respectiva împrejurare ar putea constitui o cauză exoneratoare de răspundere în ceea ce o privește, susținerea tinde, la rândul său, doar la reaprecierea situației de fapt, operațiune care excedează motivelor legale de casare. În același mod, referindu-se (exhaustiv) la situația medicală a reclamantului, "în baza documentelor justificative existente la dosar", recurenta-pârâtă tinde, în realitate, contrar limitelor controlului în casație, la o nouă devoluare a cauzei în raport cu toate aceste aspecte de temeinicie, indicate prin memoriul de recurs, în scopul reevaluării mijloacelor probatorii din litigiul pendinte. Or, astfel cum s-a arătat anterior, instanța de recurs nu are competența de a cenzura cadrul factual stabilit prin hotărârea atacată, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care a fost constatată deja pe baza probatoriului administrat de către instanța de prim control judiciar. - Lipsite de fundament sunt și cele din urmă susțineri întemeiate, de asemenea, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta-pârâtă critică soluția de obligare a sa la plata de daune morale. S-a arătat, în acest sens, că, pe de o parte, instanța de apel ar fi ignorat împrejurarea că solicitarea reclamantului vizează doar "asigurarea unui câștig printr-o îmbogățire fără justă cauză", iar pe de altă parte, că "reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit în perioada indicată". Susținerile sunt la rândul lor unele formale, în condițiile în care acest tip de daune se plasează în afara regulilor speciale în materie de probațiune, ele trebuie doar temeinic justificate, având în vedere că presupun lezarea unor valori fără conținut economic (prerogativele care constituie atributul personalității umane), astfel încât existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare, a daunelor reale și efective produse victimei faptei ilicite. Referitor la cuantificarea prejudiciului moral, se reține că aceasta, nefiind supusă unor criterii legale, este subordonată unei judecăți în echitate, judecata devolutivă trebuie să țină cont de aspectele consacrate pe cale jurisprudențială, ce vizează consecințele negative suferite de cel în cauză, în plan psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, precum și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării. Or, fără a arăta în ce ar consta greșeala instanței, din perspectiva criteriilor specifici situației de încălcare a unor drepturi personale nepatrimoniale, enunțați anterior, recurenta-pârâtă urmărește, practic, doar o redimensionare a prejudiciului atunci când afirmă, într-o manieră generală, îmbogățirea fără justă cauză a reclamantului. Dispunând, astfel cum s-a arătat, de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba despre o evaluare care se sprijină strict pe examinarea unor circumstanțe de fapt, instanța anterioară a apreciat, luând în considerare (iar nu ignorând) faptul că indemnizarea victimei în contextul satisfacerii echitabile nu trebuie să producă o îmbogățire fără just temei, că suma de 1.500 RON este suficientă pentru compensarea consecințelor negative pe care le-a produs fapta ilicită a pârâtei, de neefectuare a unei anchete oficiale efective, în termenii art. 3 din Convenție. Or, cum examenul de proporționalitate între suferințele morale ale părții reclamante și cuantumul daunelor acordate, presupune, conform celor expuse, o raportare la împrejurările factuale, în prezenta etapă procesuală, nu mai poate fi reapreciată întinderea despăgubirilor. În consecință, se va constata că niciuna dintre criticile formulate nu poate fi primită, recursul pârâtei urmând, în consecință, a fi respins. iii. În ceea ce privește recursul pârâtului B.: Prin susținerile formulate, subsumabile motivului de recurs stabilit de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., corespunzător încălcării unor forme de procedură (iar nu celui stabilit la pct. 8 al aceluiași text de lege, invocat de pârât, ce privește strict nesocotirea unor norme de drept material), recurentul invocă aplicarea eronată, de către instanța anterioară, a prevederilor art. 474 raportate la art. 471 1 alin. (3) C. proc. civ., cu ocazia admiterii, prin încheierea din 28.11.2024, a excepției tardivității apelului său incident, ca urmare a reținerii că, în speță, termenul de 15 zile, pentru declararea acestuia, ar fi început să curgă de la 30.09.2024 (conform dovezii de comunicare aflate la dosarul curții), iar nu de la 07.10.2024 (cum indică acesta). Necontestate de părți și confirmate, deopotrivă, de actele și lucrările dosarului, se constată, prealabil, corectitudinea afirmațiilor recurentului-pârât, în sensul că el este cel care a promovat respectiva cale de atac, iar nu pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor (al cărei reprezentant legal este), astfel cum se consemnează inexact în cuprinsul încheierii recurate (mențiune preluată ulterior și în cadrul deciziei atacate). Astfel, criticând soluția de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive dispuse prin sentința primei instanțe, prin aceea că nu poate participa, nemijlocit, proprio nomine, la raportul juridic invocat de reclamant, recurentul-pârât și-a expus, în mod clar și neechivoc, intenția de a declanșa controlul judiciar asupra modului de soluționare a respectivei chestiuni litigioase. Este, deci, lipsită de relevanță juridică, din perspectiva stabilirii titularului căii de atac, împrejurarea declinării, prin aceeași cerere, a calității sale de director general al pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor (aceeași care a determinat, de altfel, chemarea sa în judecată), cât timp recurentul-pârât era, oricum, singura parte care justifica un interes procesual în a solicita reformarea sentinței din perspectiva menționată. Deși întemeiată, pentru motivele expuse în continuare, critica recurentului-pârât nu este, însă, aptă a atrage casarea deciziei atacate, raportat la dezlegarea conferită recursului reclamantului, ce definitivează, astfel, soluția de respingere, ca neîntemeiate, a pretențiilor îndreptate împotriva sa. Reglementând apelul incident, prevederile art. 472 alin. (1) C. proc. civ. permit intimatului, ca, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe, aceasta urmând a fi depusă de către intimat odată cu întâmpinarea la apelul principal, potrivit art. 474 alin. (1) din același cod. În speță, contrar reținerilor instanței anterioare se constată că, în cauză, apelul principal, formulat de către reclamant, a fost comunicat pârâtului B., la domiciliul ales, în 07.10.2024, conform dovezii aflate la dosarul curții, iar nu la 30.09.2024, conform dovezii de la fila x a aceluiași dosar, cât timp, astfel cum reiese din chiar conținutul său, aceasta din urmă atestă comunicarea prin poștă electronică a apelului principal către Administrația Națională a Penitenciarelor, iar nu către pârâtul B.. Drept urmare, termenul pentru formularea întâmpinării, respectiv pentru declararea apelului incident s-a împlinit, în speță, în 23.10.2024, ulterior, deci, depunerii, prin fax, în 21.10.2024, a acestor acte de procedură, de către recurentul-pârât. Se observă, așadar, că partea a respectat termenul prevăzut de lege pentru declararea a apelului incident. Cu toate acesteaa, pentru a se putea reține aplicabilitatea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care se referă la situația în care, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, conform celor expuse în precedent, nu este suficientă doar existența unei nesocotiri a acestora și invocarea nulității, ca sancțiune aplicabilă, ci este necesar și ca partea să releve și să demonstreze existența unui prejudiciu procesual suferit ca urmare a neobservării, de către instanță, a normelor ce guvernează procesul civil, care să justifice casarea deciziei atacate. Or, în speță, nu a fost identificată o astfel de vătămare, dată fiind dezlegarea jurisdicțională asupra recursului reclamantului, ce se repercutează, ca atare, inclusiv asupra situației în proces a recurentului-pârât, pe care o consolidează, ca efect al menținerii deciziei instanței de prim control judiciar, care a păstrat, la rândul său, soluția tribunalului, de respingere, ca neîntemeiată, a acțiunii în privința sa. În consecință, cât timp reluarea judecății, în fața instanței anterioare, nu este în măsură a conferi părții o poziție procesuală mai avantajoasă celei deja deținute, se va constata că susținerile formulate, deși fondate, nu sunt apte, pentru motivele arătate, să justifice casarea actelor jurisdicționale recurate. Limitată fiind la a cerceta legalitatea soluției de respingere, ca tardiv, a apelului incident, instanța de recurs nu poate proceda și la examinarea, direct în prezenta etapă procesuală, a celorlalte susțineri ale recurentului-pârât, referitoare la nelegalitatea soluției de respingere, de către prima instanță, a incidentului procedural invocat de parte (lipsite de o utilitate concretă, de altfel, în contextul de ansamblu din prezenta fază procesuală). Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat de reclamant împotriva deciziei nr. 112/Ap din data de 11 februarie 2025 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, iar, având în vedere că aspectele deduse judecății de către pârâți nu sunt în măsură a atrage incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., cărora li se subsumează, va respinge, ca nefondate, recursurile acestor părți împotriva aceleiași decizii și, respectiv, împotriva încheierii din data de 28 noiembrie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.